Alice Nastase Buciuta

Budapesta cea splendida, Budapesta care, odinioara, era a mea si a Simonei, Budapesta tuturor iubirilor mele visate pana acum si, in sfarsit, iata, nascute, crescute, sarutate, botezate…

Ce e usor? Ce e greu intr-o vacanta in cinci? E greu sa hranesti, sa speli, sa aperi, sa culci, sa hranesti, sa inveselesti trei copii deodata. E greu sa ai grija sa nu se simta niciunul nedreptatit, ori sa ii dai motive de gelozie. E greu sa alegi locul care sa le placa tuturor, momentul care sa le priasca la toti trei. Si, dincolo de toate, e foarte greu sa faci tot ce trebuie facut pastrandu-ti pentru tine si pentru omul iubit bucuria, odihna, cheful, tihna, dragostea, linistea, erotismul, complicitatea dulce, entuziasmul de vacanta… Si e usor sa iubesti. Mult, fara masura, fara graba, fara sa astepti ceva in schimb.

Dupa un popas de doua nopti si o zi la Budapesta, am ajuns pe tarm splendid de Adriatica, langa Rimini, (acolo unde isi petrece vara muncind si facand fapte bune prietena noastra Cristina Bizu). Am avut si cateva mici peripetii, pentru ca ne-am cazat, initial, intr-un hotel, apoi ne-am mutat in altul, cu cele 485 de bagaje ale noastre… Dar am tinut cu dintii de promisiunea de-a ne face o vacanta de neuitat, asa ca am renuntat la alegerea initiala, in ciuda stanjenelii fata de proprietarul amabil al unui hotel nu tocmai confortabil. Apoi ne-am pierdut cardul cu toti banii- dupa care, providential, l-am gasit…

Locuim acum intr-o minunatie de adapost de 4 stele, pe malul unei mari care mi se arata pe fereastra apartamentului, in toata desavarsirea ei albastra. Cardul regasit se goleste voios, dar avem si piscina, si zambete, si magazine cu minuni, si cafea cu gust divin, si fructe de mare, si hrana proaspata pentru Izuta, si planuri indraznete, de-a pleca de aici mai departe, catre miezul Europei. Pana atunci, insa, rupt de oboseala si ametit de aerul tare, Victor adoarme in fiecare seara pe unde apuca, iar noi gasim cele mai ingenioase modalitati de a-l aduce acasa… Intr-o seara, l-am basculat in caruciorul Izutei, si-am dus bebelusa in brate.

Recunosc, ne-am intrebat atunci, intr-o doara, daca n-o fi mai usor, mai bine, mai simplu, mai limpede, sa ai doar un singur copil, nu mai multi. Dar pentru noi nu mai exista alte raspunsuri decat cele pe care le-am primit deja, inainte sa punem intrebarea. Insa pentru multi dintre cei mai tineri, alegerea e inca posibila, si trebuie facuta cu multa intelepciune.

P.S. Nu reusesc sa public si poze, desi am nenumarate, splendide… Sper sa nu tina mult “neputinta” asta, si sa revin cu dovezi…

De ce oriunde in tara asta e mai frumos decat in Bucuresti? De ce, de fiecare data cand evadam din orasul nostru ne rascoleste pofta de-a ramane, de tot, oriunde altundeva?

Am asistat la seara de deschidere a festivalului medieval de la Sibiu. I-am vazut defiland pe copiii dragi, David si Matei, imbracati in costume de cavaleri, si am aplaudat jocurile de flacara si lumina si muzica ametitoare, splendida, cu parfum de epoca glorioasa.

Stiu ca poate suna nepotrivit sau nepoliticos, dar am avut un moment de ras si de naucire cand am dat peste o placa comemorativa asezata pe pavajul din piata mare a Sibiului. Un dreptunghi metalic, ca o trapa, pe care scria “In memoria eroilor cazuti, in decembrie 89…”. Copiii mei au intrebat amandoi intr-un glas: unde au cazut? Aici, in groapa asta? Sunt acolo, sub trapa, oameni care au cazut?

P.S. Am pornit spre Budapesta cea splendida. Pun pariu ca, de indata ce vom ajunge, ma voi gandi cum sa fac sa ne mutam acolo…

Am plecat in concediu! Concediu lung, programat, semnat, aprobat, visat, asa cum isi iau angajatii din intreaga lume. N-am mai trecut prin asemenea rasfat de vreo cinci ani, iar acum ma bucur de libertate cu fiecare fibra, de splendoare cu fiecare por.

Incep jurnalul vacantei noastre de vara tarzie, cu o insemnare entuziasta: am nimerit intr-un loc care seamana cu Raiul. Stam la Hilton, in Sibiu. Am iesit din Bucuresti aseara la 9, asa ca ne-am cazat la hotel la 1 jumate, in miez racoros de noapte, transportand din masina trei pui adormiti. Pe drum, am citit cronici despre Hilton, ca sa ne hotaram daca dorim cu adevarat sa ne cazam aici. Am citit si bune si rele. Cineva radea de tablourile de pe pereti, declarandu-le chicioase. Altii se vaicareau de preturi, care le pareau neobrazate. Dar noi, peste toate, am tinut seama de recomandarea prietenilor nostri, Beatrice si Doru Rancea, care ne povestisera ca vin de multe ori aici ca sa petreaca timp de dragoste si de liniste.

Camera costa 95 de euro pe noapte, iar copiii sub 12 ani sunt oaspeti primiti gratuit. Pentru ca am sunat inainte cu o jumatate de ora, ne-au asteptat cu patuturile suplimentare asezate in camera si infatate frumos, cat sa se pravaleasca puii somnorosi in puf alb, mirosind a Cocollino. Si ca sa fie totul perfect, copiii au dormit pana la ora 11, inclusiv Iza, care se trezea, de obicei, la ora 6…

Am mancat direct de pranz, pe restaurantul cu terasa taraneasca, langa care un loc de joaca, dotat inclusiv cu trambulina, ne-a oferit o distractie la indemana – plus sansa de-a ne face antrenamentul zilnic de topaiala. Mi-am promis ca ma intorc la Bucuresti slaba si plina de muschiuleti. Iau pastile de otet de mere si, din cand in cand, dau de dusca cate un ceai Fitomagra, incercand sa urnesc ceva in organismul meu care tot nu si-a revenit dupa sarcina. Insa pe 22 septembrie Iza implineste deja 9 luni, iar eu vreau, cu orice chip, sa ajung la greutatea pe care o aveam inainte sa raman insarcinata.

P.S. Tablourile sunt semnate de Stefan Popa Popa’s. Nu sunt chicioase, dar sunt putin stranii, sunt altfel. Toate se leaga, toate ma duc cu gandul in acelasi punct esential al vietii mele. Am facut interviul cu Popa’s tot anul trecut, in drumul nostru fabulos la Timisoara. Acolo, in atelierul artistului, printre icoanele sale ciudate, Popa’s ne-a spus ca oamenii care il viziteaza isi schimba energia. Si ne-a promis amandurora ca ne vom simti altfel, puternici, plini de viata, dupa ce vom pleca de la el. In numarul urmator de Tango eu si Paul am publicat un interviu extraordinar cu celebrul caricaturist, iar peste cateva saptamani am constatat ca, la Timisoara, am ramas insarcinata.

Mi-am amintit de asta aici, in miez de Sibiu superb, in prima mea zi de vacanta.

Eu, cea mai dezinteresata femeie a lumii, marturisesc ca, din interes, mi-am dorit si relatii cu barbati pe care nu ii iubeam deloc.

Am facut tot ce era omeneste posibil sa imi imblanzesc si sa-mi cumintesc inima razvratita de prea multe visuri atunci cand am intalnit un barbat spaniol, care ma iubea fara masura. Beneficia de fundalul celei mai frumoase tari din lume. Avea Mediterana in spatele profilului sau elegant, si Pirineii ca tapet pentru toate amintirile noastre comune. Avea masina occidentala scumpa si pasaport cu trecere lina peste toate granitele pamantului. Si avea intotdeauna posibilitatea de a-si face week-endurile in Barcelona cea binecuvantata de geniul lui Gaudi, in Granada in care Alhambra a adunat toata dantelaria superba a artei universale, pe Costa Brava cea presarata cu cladiri albe, pe acoperisul carora Dali a asezat oua de piatra si miracole de vazut cu ochiul liber…

Credeti-ma, as fi dat orice sa-l pot iubi. Viata langa el mi-ar fi fost senina si indestulata. Betia splendorii lumii ar fi putut, cred, sa-mi tina loc de betie a iubirii, macar pentru o vreme. Dar, pana la urma, am decis ca nu, nu pot sa fac asta. Iubeam, in tara mea plina de hartoape si gropi de gunoi, un baiat sarac si cu suflet bun. In fiecare duminica ma ducea la Big Berceni sa ne cumparam fructe, iar noi ne dramuiam banii si ne risipeam saruturile. Si eram fericiti.

Am mai avut un zvacnet catre un bogatas autohton, ceva mai tarziu, cand as fi putut sa jur, dupa cateva iubiri destramate in vant, ca nu exista dragoste. Ca e bine sa dai peste un prost care sa te iubeasca si caruia sa-i ordoni, din varful buzelor cam scarbite de buzele lui, sa-ti cumpere multe sandale de firma. Da, m-am gandit ca o sa-mi fie bine sa neiubesc un om care ma iubeste. Sa-mi traiesc anii fara palpitatii pentru cel de langa mine, poate doar cu cate un zvacnet ascuns si mascat, pentru cate un partener intalnit pe furis, pe ici, pe colo – pentru ca timpul petrecut pe cont propriu, sub pretextul nevoii de independenta a sufletului meu de artist fusese unul dintre punctele centrale ale negocierii noastre prematrimoniale.

Ma iert pe mine insami pentru toate incercarile mele nepotrivite felului meu de a fi. Cred ca in viata fiecareia dintre noi au existat tentative nedemne, iubiri mintite, triste pofte de a ramane, din interes, nu din iubire, langa cate un barbat. Iar eu ma spal de pacate iubind si azi, ca mereu, nebuneste, un barbat sarac, ce a venit in viata mea carand intr-o punga de plastic toata averea lui, pentru ca alesese, demn, sa lase in urma, altei femei si, paradoxal, altui barbat, tot ce muncise el o viata incercand sa construiasca o familie durabila. Cum tot raul e spre bine, din fericire, n-a reusit. Asa ca ne bucuram de ce avem azi impreuna, si ne trebuie, intotdeauna, foarte putin. Din ce in ce mai putin. Ca sa ne putem ierta unul pe celalalt si pe noi insine din ce in ce mai mult. Definitiv. Asa cum trebuie sa fie in iubirile pentru toata viata. Si, desigur, cum am mai spus, pentru toata moartea.

Am avut o prietena care se plangea mereu ca partenerii ei o innebunesc cu scenele de gelozie. O vreme am pus intamplarea pe seama faptului ca era frumoasa, ca era un personaj extrem de atragator pentru orice barbat. Genul acela de femeie-trofeu… Apoi am inceput sa ma gandesc ca e ceva ciudat si in felul ei de a fi, insa nu am avut timp prea mult de observatie pentru ca, destul de brusc, drumurile noastre s-au despartit.

Mi-am amintit insa de povestea amicei gelozite cu vreo luna in urma, cand am realizat pentru Tango un interviu cu Horia Moculescu. Conversatia pe care am avut-o cu domnia sa mi-a redesteptat in suflet banuiala ca, totusi, gelozia nu e chiar un accident al sortii, o intamplare care ii napastuieste pe cei fara noroc. Imi spunea compozitorul extraordinar, care a compus De-ai fi tu salcie la mal, ca toate cele patru sotii ale sale au fost extrem de geloase. Ca s-au gelozit intre ele si au gelozit si restul de femei ale planetei. L-am intrebat daca le dadea motive, iar dumnealui mi-a raspuns ca, evident, nici vorba. Ca singurele explicatii pe care le poate aduce in justificarea unei asemenea coincidente nefaste tin de comportamentul sau galant manifestat prin apucatura demna de a nu le vorbi de rau pe fostele sotii. Si de natura pacatoasa a femeii. “Toate sunt la fel?”, l-am intrebat. “Toate”, a confirmat cu un cuvant si cu un gest amplu barbatul absolut fermecator, muzicianul peste masura de talentat care mi-a fost partener de discutie pentru un ceas…

Am aflat, intre timp, ca iubitul actual al fostei mele prietene este si el, coincidenta, extrem de gelos. Am aflat si ca ea, femeia frumoasa, extrem de atragatoare, obisnuieste sa priveasca fix in ochi barbatii necunoscuti pe langa care trece atunci cand e acompaniata de partenerul ei, tocmai ca sa-i faca pe straini sa intoarca privirea dupa ea si pe cel langa care traieste sa priceapa, o data in plus, ca e o partida valoroasa. Si m-am gandit si cat de greu o fi sa traiesti langa un barbat sarmant si celebru, care nu se sfieste sa iti spuna mereu cat de mult a iubit alte femei si care e politicos intotdeauna cu toate duduile planetei.

Am avut relatii in care n-am simtit nicio unda de gelozie. Am iubit barbati splendizi care nu m-au facut nicio clipa sa ma simt nesigura de dragostea si de fidelitatea lor. Care n-au lasat trecutul lor sa intervina in niciun fel in prezentul nostru si s-au comportat clipa de clipa ca si cum eu as fi fost cea dintai femeie pe care au intalnit-o pe pamant. Si am trait si langa domni care, din prea multa politete sau lasitate n-au stiut sa aseze bariere intre ce-au trait inainte si ce am construit noi, care m-au facut sa ma simt mereu neclaita de povestile lor neincheiate pe de-a-ntregul, in numele unor afaceri, case, plozi sau interese comune cu alte doamne sau domnisoare.

Eu nu sunt o femeie la fel ca toate femeile lumii. In sensul bun sau in sensul rau, nici nu conteaza, eu sunt altfel, ciudata sau minunata, dar indeajuns de altfel cat sa nu-mi poata spune nimeni ca femeile sunt, toate, la fel. Dar cred ca sunt parteneri care te fac, prin felul lor alunecos de-a fi, sa devii extrem de geloasa. Exista oameni, barbati sau femei, care hranesc ori cu buna stiinta, ori din prostie, nesiguranta celui care ii iubeste, lasand astfel sa se fisureze constructia atat de greu de realizat care este o poveste de dragoste. Si exista si fapturi minunate, care te inalta, te ajuta, te obliga sa te simti unicat alaturi de ei.

Daca as fi fost una dintre sotiile domnului Moculescu, as fi fost, pun pariu, la fel ca toate predecesoarele mele virtuale, extrem de geloasa. Daca as fi fost, prin absurd, barbat iubit al femeii frumoase de care v-am povestit, as fi stat cu ochii tintuiti pe ea, sa vad ce face si cu cine. Dar eu sunt atenta si dornica doar sa-mi gasesc linistea. Traiesc, dupa o viata de ezitari, langa un barbat care intelege aproape perfect cat de fragila sunt, cat de nesigura, si ma smulge adesea din mlastinile neincrederii mele. Care invata alaturi de mine si care ma convinge sa invat alaturi de el ca gelozia e doar o forma a tristetilor noastre de fiecare zi, un fel indurerat si amar de-a spune ca marea dragoste nici nu exista cu adevarat. Si nu stiu sa spun daca, astazi, sunt doar norocoasa sau e mai mult de atat…

M-am indragostit mai intai de Constanta si mi s-a parut cel mai frumos oras din lume. Mai tarziu, cand am ajuns pentru prima data la Iasi, m-am razgandit. Iar apoi a venit Timisoara, dragostea mea…

In primii 20 de ani de viata nu am calatorit deloc in afara granitelor, asa ca m-am bucurat, profund, temeinic, navalnic, de splendorile tarii noastre. M-am intors mereu plina de emotie in marele oras de la malul marii si am calatorit pe strazile sale de piatra cu versurile lui Ovidiu in suflet. Am revenit, iar si iar, in Iasiul imbatat de parfum de tei, evlavie sfanta invelita in pojghite de aur si nostalgii eminesciene, intrebandu-ma, dureros de trist: “Mai suna-vei, dulce corn, pentru mine vreodata?”. Si mi-am rasturnat de mai multe ori viata la umbra frumusetilor timisorene, ca si cum acolo mi-ar fi miezul de lume si de destin. Si abia dupa ce am inceput sa cunosc, rand pe rand, marile orase ale lumii, am ajuns sa ma sfasii intre mari iubiri.  Cum sa stivuiesc in inima mea atatea locuri, atatea miracole?
Exista prea multa frumusete pe pamant ca sa putem alege cu adevarat un loc, un singur loc. Insa, categoric, exista pentru fiecare dintre noi cate o istorie care ne face sa iubim mai mult si mai mult un oras, unul singur, din lumea intreaga.  Admir Budapesta pentru splendoarea Dunarii si a cladirilor sale, si pentru amintirile mele dulci cladite in nopti de nesomn impreuna cu Simona. Ma tulbura amintirea Parisului si a nevoii de dragoste pe care am trait-o acolo ca nicaieri altundeva.  Mi-e cumplit de draga Genova, cu pravalirea marilor sale si sunt indragostita nebuneste de Venetia drumurilor de apa, pentru ca e superba, si pentru ca acolo m-am indragostit. In Ierusalim m-as intoarce mereu, in genunchi, sa ma rog la Sfantul Mormant, sa sarut Zidul Plangerii… Dar daca ar fi sa aleg un loc, unul singur, din intreaga lume, pe care sa-l asez in varful de iubire si admiratie al inimii mele, as alege Barcelona, orasul in care, printr-o minune, imi retraiesc astazi toate emotiile, toate bucuriile, toate sansele la fericire, spunandu-i La multi ani celui mai iubit dintre pamanteni, si marturisindu-mi, cu recunostinta, bucuria unor zile fara seaman pe lume.
Care este orasul tau de suflet, locul-liman in care te-ai intoarce mereu?

Am ras mult, si am lacrimat pe alocuri. M-am regasit in cuvinte si in intamplari, m-am revoltat, m-am entuziasmat, m-am ironizat pe mine insami, urmand ritmul ironiei autorului.

Pe langa comentariile voastre, pe care le primesc cu recunostinta, imi sosesc destul de des si mesaje dusmanoase, pline de venin sau de invidie. Aceleasi femei pe care eu nici nu le cunosc si care nu ma cunosc deloc, dar care nu ma pot ierta pe mine pentru vinile lor de neiertat, imi posteaza pe blog diverse acuzatii, incercand, si, uneori, reusind, sa-mi strice cheful de a crede in oameni. Imi scria de curand o duduie frustrata ca e absurd cum, orice s-ar intampla pe lume, eu gasesc cate o paralela cu propria mea viata, incercand sa fur tot rostul planetei si sa-l transfer asupra mea. Dar nu despre asta e viata? Nu e nu doar dreptul, ci obligatia noastra sa filtram durerea si frumusetea lumii prin propriul nostru suflet? Nu despre asta e arta si truda si, pana la urma, trecerea noastra prin univers?!!

Traiesc ca sa ma oglindesc in ochii lumii si sa ma arat celor asemenea mie. Ma compar mereu cu tot ce vad, cu tot ce mi-e dat sa aud, ca sa ma pot aseza mai bine in propriul meu rost. Si cel mai drag exercitiu de regasire, cea mai fericita zabava a cautarilor mele imi e cetitul cartilor. Iar Frumoasele straine a lui Mircea Cartarescu este una dintre acele intalniri minunate, in care te bucuri sa te regasesti, esti mandru sa te recunosti, ti-e drag sa te descoperi, sa te redescoperi.

*”Sa ma ia naiba, daca era vorba de monstri l-as fi preferat pe Adi de Vito”

Am ras cu ochi tristi si, desigur, m-am simtit mai putin singura pe lumea asta de prosti in care romanii sunt cei dintai, citind fragmentul in care autorul reda cu umorul lui fara margini momentul aparitiei cantaretei aduse de romani la ceremonia de acordare a premiilor Giuseppe Acerbi.

“Pe o muzica de magnetofon cu benzi demagnetizate si-a facut aparitia in sala de bal ultraselecta o… mogaldeata, o fiinta asemenea banditilor din Star Wars, cei care voisera sa-l dea pe C3PO la fiare vechi: cocarjata, cu o imensa broboada pe ochi, cu un soi de straita-n spinare si opinci pentru care cuvantul “urias” e insuficient, barci mai curand. Portul popular era din cele autentice, de o hidosie greu de contrafacut: greu ca o cuirasa si mirosind a statut, cu arniciul mucegait pe la maneci. Aratarea salta pe muzica oarecum galvanizat, de parc-ar fi avut un mecanism interior, si cand a-nceput sa cante am recunoscut vocea groasa ca de baci la oi a unei cantarete arhaice de muzica populara. Asistenta incremenise in scaunele Secession. Cei pe langa care trecea se trageau inapoi inspaimantati. Era Muma-Padurii, Doamne iarta-ma, parasutata in salonul mantovan si proferand eresuri in grai dialectal. Prin fata ochilor ne salta culminarea a zeci si zeci de ani de politica culturala cu sarmalute si mamaliguta, cu tapureli si racnete de calusari, cu literatura cu tarani, pictura cu tarani, muzica taraneasca, metafizica taraneasca, stomatologie taraneasca, ginecologie taraneasca, dracu’ mai stie ce. Cu specificul nostru national de primitivi ai Europei. In orchestra popoarelor noi ne-am prezentat de-a pururi cu ocarina stramoseasca. Iar acum oficialii nostri, intre care insusi domnul ambasador, priveau jenati in podea. Sa ma ia naiba, daca era vorba de monstri l-as fi preferat pe Adi de Vito, macar si-a luat nume de italian. Si, oricum, mi se pare mai autentic in vitalitatea lui tembela decat tot “tezaurul folcloric” de duminica, de la zece dimineata, sa moara dusmanii mei…”

*”Culmea imbecilitatii” editoriale

Probabil ca ar fi trebuit sa-mi scotocesc prin strafunduri si sa mai scot ceva zacaminte de simt al umorului, dar la fragmentul cu pricina am ajuns intr-o zi in care plansesem mult de ciuda ca niste colegi de-ai mei carora le incredintasem bucuria si obligatia de a corecta o carte splendida, a unei autoare care va ramane pentru totdeauna in biblioteci si in istorii literare, trimisesera cartea la tipar plina de greseli, apoi se infoiau explicandu-mi ca ce atata tambalau, daca nu-mi convine, sa execut singura ce poftesc, ca ei au facut cum au stiut mai bine. Si, pe cuvant de onoare, ca nu atat de durerea banilor pierduti am plans atunci, ci de ciuda si de neputinta de-a gasi ca tovarasi oameni care sa-mi semene cu adevarat, care sa-mi fie camarazi de adevarata nadejde, pe care sa ma pot bizui ca pe mine insami, pentru totdeauna… Traim intr-o lume in care prea multi dintre noi sunt invatati ca au doar drepturi de neatins si salarii de neciopartit, insa obligatii care pot fi infaptuite doar procentual.

Cam asa am reflectat, amar si pagubos, citind pasajul cu  festivalul italian pentru care Cartarescu a scris o piesa de teatru pe care i-au publicat-o intr-un volum in care textul a aparut amestecat cu textul unui dramaturg sarb. “O replica eu, una el, incat textul a capatat o turnura de Ionesco pe care nici unul n-o intentionase. Si s-a si jucat asa, culmea imbecilitatii, in fata unui public care, la sfarsit, a aplaudat entuziast…”

*”M-am simtit ultimul om de pe lume”

N-am reusit sa zambesc deloc nici la episodul cu laptopul (“cand am vazut ca lucra la un laptop, ceva s-a strans in mine, m-am simtit ultimul om de pe lume. Eu nu-mi puteam inchipui pe atunci ca aveam sa-mi permit si eu unul vreodata”), pentru ca mi-am amintit cat de mult mi-am dorit si eu unul si cu ce eforturi cumplite am reusit sa-mi cumpar primul meu laptop, la mana a doua, in urma cu 9 ani. O nascusem deja pe Ilona si locuiam inca in garsoniera, iar pentru mine era vital sa fiu cat de cat mobila si sa pot lucra si in bucatarie. Unicul computer – il vad si acum in ochi, mare, galbejit, cumparat si el tot la mana a doua, trona in mijlocul odaii in care locuiam, scriam, dormeam, citeam si leganam copilul. Dupa ce mi-am cumparat laptopul, viata mea a devenit mai frumoasa, mai simpla, mai usor de indurat pentru o femeie sarantoaca, cu patru slujbe (cum aveam atunci cand scriam inca pentru Tabu, National, ProTV Magazin si Catavencu) si un copil adorat, cu patru tipete impletite intr-un singur glas.

*”Ia te uita, ce sa fie?/ Un om mort cu aia vie!”

Si am ras hohotit si fara decenta citind traducerile in limba franceza facute poezioarelor din folclorul copiilor pe care autorul le cuprinsese in volumul sau, Travesti.

“Una dintre ele suna cam asa: “Ia te uita, ce sa fie?/ Un om mort cu aia vie!/ Sa fereasca sfanta soarta/ De un viu cu aia moarta!” Traducatoarea mea vazuse aici un mesaj macabru, si tradusese in consecinta: “Oare ce se intampla?/ Cei morti ii bantuie pe cei vii!/ Destinul insa ii ocroteste:/ Cei vii le arata drumul spre moarte!” Mai multa bataie de cap ii dadusera versurile: “Sunt sarac, n-am nici caciula, /Am o namila de p…” Nu gasise ultimul cuvant in dictionarele romanesti, asa ca fusese nevoita sa improvizeze. Ii iesise cam asa: “Sunt sarac, imi lipseste palaria, /Duc in mana o punga mare…”

Unde ati ras? Unde ati plans? Cand v-ati bucurat, cand v-ati intristat citind Frumoasele straine a lui Mircea Cartarescu? V-ati regasit? V-ati ratacit? A meritat? Ati regretat?

Pentru mine, lectura ultimei carti, aparute la Humanitas, a lui Mircea Cartarescu a fost ragaz de reflectie si de rasfat. Am citit o carte despre lumea stramba si splendida in care traim si o carte despre mine insami, asa ciudata si frumoasa si straina cum sunt si eu. Cartea mi-a fost prilej de dor si de lumina. Pentru voi cum a fost?

Traim cea mai rea dintre epocile posibile. Si nu, nu ma refer la criza, ci la raporturile femeilor cu barbatii. La dominatia masculinitatii asupra feminitatii, la felul pagubos si romantic in care, in lupta pentru egalitate am renuntat, de fapt, la singurele drepturi care mai aduceau un pic de noima in batalia surda si prelunga, in pacile mai mult sau mai putin durabile dintre barbati si femei.

Ei nu au pierdut nimic. Sunt, in continuare, stapanii pamantului. Nu doar ca ei fac politica, economia, finantele, dar ne lasa sa asteptam pe mai departe invitatii la dans sau cereri in casatorie. Apoi, daca prin bunavointa lor  reusim sa scapam de stanjenitorul statut de domnisoara batrana sau tanara, noi ne repezim sa le luam numele, sa le facem copii care sa le semene, sa le punem pachetel in servieta si sa le calcam, cu migala, camasa.

Daca ne insala, ii iertam. Daca ne mint, ii imploram sa nu ne mai sfasie sufletul. Daca ne parasesc, ii asteptam sa se intoarca, -da, Doamne!-, inapoi la noi. Pentru ca ei sunt, asa cum au fost mereu, cap de tara si cap de familie. Dar nici tara si nici familia nu mai intra nici in raspunderea, nici in intretinerea lor exclusiva.

Femeile care indraznesc sa nu lucreze si sa astepte acasa sa vina barbatul cu leafa sunt privite cu dispret si blamate pentru lenea lor. Cele care incearca sa moduleze glasciorul si sa ceara barbatului care conduce lumea, masina si familia cate o rochie sau cate un ruj sunt doar niste intretinute parlite, care merita oprobriul galactic. Iar acelea care, dupa ce au fost inselate, au cutezanta sa insele si ele, sunt, categoric, niste curve ce s-ar cuveni sa fie insemnate cu o litera stacojie.

Habar n-am de ce femeile sunt mai multumite acum decat odinioara, cand, de fapt, singurul lucru care s-a schimbat este ca dam barbatilor nostri aceleasi drepturi  ca intotdeauna, insa nu mai indraznim sa le cerem nimic in schimb.  Ei ne lasa sa mergem la vot, ca sa alegem cate un Basescu. Sa ne ducem la scoala, ca sa putem avea slujbe banoase. Dar nu ne mai lasa sa dam dovada de slabiciune si sa le cerem sa ne ocroteasca vietile. “Tu esti puternica”, ne spun ei mereu, ca sa ne dea curaj sa purtam pe umeri lumea intreaga, mai departe, pana la capat. Si nu stiu de ce, imi vine acum in minte presupunerea ca toata lumea i-o fi spus Madalinei Manole “tu esti puternica”… Si ea a fost, cum a putut si ea.

Care este cartea copilariei tale? Aceea care ti-a schimbat viata si ti-a colorat visele, care te-a ajutat sa iti gasesti rostul si sa intelegi cine esti, cine vrei sa fii?

Eu stiu sigur ca viata mea ar fi fost mai trista si mult mai lipsita de splendoare daca, intr-o zi norocoasa, nu m-as fi intalnit cu lumea feerica din “La Medeleni”. Ca as fi bajbait mult printre nedumeriri, ca as fi intarziat inca un anotimp (un an, un timp…), pana sa imi gasesc puterea si indrazneala de a intelege si de a defini frumusetea.

Din cartea lui Ionel Teodoreanu am invatat sa iubesc. Am invatat sa rad cu soare si sa plang viscolit, sa cresc frumos si sa cer mult de la viata. Sa nu ingadui nimanui sa imi franga nici aripile, nici zborul – asa cum a promis Danut. Si sa ma lupt mereu cu rutina, cu deznadejdea care te fac sa uiti cine esti si ce vrei – asa cum el nu a izbutit sa faca.

Ador zarzarii, pentru ca m-au nins petalele lor o data cu randurile superbe ale cartii. Traiesc pentru a-mi implini marea dragoste – nu iubiri de rand, nu iubiri fara noima- , pentru ca am avut norocul sa intalnesc, in cea mai frumoasa carte a copilariei mele, porunca de a fi fericita. Iar meseria sufletului meu mi-am ales-o tot pentru ca am citit “La Medeleni” si am inteles ca destinul unei fete romantice si visatoare ca mine are in el imperativul splendid de a studia Literele, si de a darui lumii literele cartilor, mai departe.

Citind “La Medeleni” am intalnit, atingand mai intai cu papilele gandului, sarbatoarea cataifului asezat pe masa, cu dezlantuirea lui de frisca si deliciu. Citind “La Medeleni”, am invatat sa-mi asez un trandafir galben la reverul taiorului albastru, cum facea Monica. Din cartea de capatai a copilariei mele am invatat sa imi astept iubirea la tarm de mare, cum l-a asteptat Olguta pe Vania, si sa-mi transform dragostea intr-o nemarginire…

Cartile pe care le citim in copilarie ne lumineaza destinul. Paginile care ne daruiesc intelepciunea si splendoarea lor ne transforma pentru totdeauna, facandu-ne mai buni, mai puternici, mai profunzi. Mai adevarati.

Imi curg prin vene cuvinte si imagini a caror intalnire, la varsta potrivita, m-a obligat sa traiesc mai mult si mai frumos decat cei care nu au avut parte de binecuvantarea lecturii. Si de aceea ma plec, cu respect, in fata gestului celor care fac in asa fel, incat copiii din bucatile de lume in care nu erau carti de ajuns, si nu erau nici sanse de ajuns, sa primeasca, in dar, dreptul de a creste frumos si de a ajunge oameni intre oameni.

Intra pe www.estedreptulmeu.ro si afla cum te poti alatura unei campanii nobile si curajoase, “Dreptul de a citi”. Iar eu, pentru ca vreau neaparat sa ducem cat mai departe solie de lectura si de inteles, pentru ca vreau sa ne dezmeticim la timp si sa le daruim nu doar copiilor nostri, ci si acelor copii care pareau condamnati la nesansa, predau stafeta scrisului catre doua prietene dragi si nespus de talentate, Corina Stoica si Amalia Nita, o data cu obligatia, cu rugamintea ca ele sa o dea mai departe, intr-un pay it forward superb, intr-un joc profund de-a binele si dreptatea, care va rostogoli, spre adevaratele rosturi, multe vieti de copii.

Corina, Amalia, va rog sa raspundeti si voi, pe blogul vostru, la intrebarea la care raspundem noi, aici: care este cartea care v-a bucurat copilaria si v-a transformat viata? Sub titlul si sub frumusetea carei carti va stau primii ani din viata? Si apoi, dati stafeta mai departe, catre alti prieteni ai vostri…