Caut oameni loiali

De la “iubesc tradarea, dar urasc pe tradatori”, formula caragialesca ce ne-a incantat pe toti atat de iremediabil, incat am adoptat-o in propria conduita, loialitatea a decazut din drepturi.

Caut pretutindeni oameni loiali, neinstare de vreo tradare, si mi-e greu sa dau peste ei. Iubirile lumii nu mai dureaza decat pana la primul amantlac, dincolo de care nici macar cel tradat nu ramane loial propriei credinte si merge mai departe intr-o relatie mintita, prefacandu-se ca e in regula sa traiesti si asa.

Angajatii destoinici, dornici sa se afirme, cer sprijinul si sfatul celor mai intelepti si mai experimentati ca ei, iar dupa ce au invatat tot ce voiau sa stie, cauta o oferta mai buna de la concurenta, unde pleaca fara remuscari, bucurandu-se ca se pot folosi de cele invatate de la cei pe care, brusc, ii considera depasiti…

Prietenii raman unii langa altii doar cat timp pot avea avantaje materiale sau de imagine unul de pe urma celuilalt, apoi se despart si, incercand sa fie eleganti, nu-i vorbesc de rau pe fostii amici, doar ridica din umeri cu indiferenta cand le aud numele.

Insa, cu cat sunt mai greu de gasit, cu atat iubesc mai mult oamenii loiali. Pe cei despre care stiu sigur ca nu-mi vor pune coarne niciodata cand am sa ma intorc cu spatele. Pe aceia care se straduiesc sa ma ajute, atunci cand am saracit, mai mult decat i-am ajutat eu pe vremea cand aveam bani. Pe cei care imi poarta recunostinta ca le-am dat curaj si prilej sa scrie si nu pe aceia care, intre timp, s-au convins ca s-au nascut scriitori si nu stiu cum sa imi fure ideile mai cu foc si sa le foloseasca impotriva mea. Pe cei care ma respecta atunci cand le refuz categoric invitatiile la lipsa de loialitate. Pe cei care ii uita, odata cu mine, pe aceia care s-au dovedit necinstiti.

Nu iubesc tradarea si ii dispretuiesc pe tradatori. Intr-o lume a nimicniciei si-a goanei dupa doi lei si-o lingurita de faima si de lene in plus, eu invoc zeii loialitatii, implorandu-i sa-mi dea putere sa raman credincioasa crezurilor mele, si-i chem alaturi doar pe cei care stiu sa mearga pana la capatul propriei lor onestitati. Ma aude cineva? Macar ecoul imi va raspunde, fara sa ma minta.

O serbare si-o tradare

Sunt o mama caraghioasa si multumita mereu.

Sunt o iubita si o sotie absurda si vesnic pe cale sa gaseasca un cusur serios relatiei sale.

In vreme ce, de-a lungul vremilor, barbatii m-au facut adesea nefericita, copiii mi-au adus numai bucurie, din prima clipa in care au aparut in viata mea. Mi-am linistit inima si sufletul, ori de cate ori am privit catre ei, in vreme ce am pastrat de-a lungul si de-a latul vietii aceeasi tendinta de-a ma nelinisti, prevestind insingurari si banuind tradari, atunci cand mi-am privit barbatul.

Nu stiu de unde vine dezechilibrul meu. Glumeam, pe vremuri, spunand ca simt ca intr-o viata anterioara am fost o negresa ca Mammy a lui Scarlett, crescand, de una singura, vreo sapte, opt copii. Ma regasesc in graba si-n grija fericita a mamicilor cu plozi multi si frumosi, ca si cum asta as fi facut nu toata viata, ci toate vietile. Si, oricat de tihnita mi-ar fi iubirea, tot nu pot sa nu tresar, din cand in cand, ca si cum  o nenorocire – o minciuna, o amanta, un ascunzis – ar pandi dupa colt.

Dar parca nu-mi vine sa gasesc explicatii pentru viata mea intorcandu-ma la metempsihoza. Undeva, ceva, trebuie sa se fi intamplat aici, in existenta asta. Dar eu nu mai stiu ce. Privesc cu coada ochiului catre barbatul iubit si oftez. Imi sarut copiii adormiti si surad. Apoi imi asez capul pe perna, pregatita sa visez o serbare si-o tradare. O nastere si un divort. Un cantecel de copii si-un beep de mesaj otravit. Un vis bun si-un vis nebun…

Imi pare rau!

Imi pare rau ca am implorat zapezile sa vina peste noi. Imi pare rau ca unui copil care, intr-o clipa de nesabuinta, a spus familiei lui “as vrea sa nu va mai vad niciodata”, iar atunci cand s-a trezit singur acasa a inceput sa planga, convins ca el i-a facut sa dispara. Imi frang mainile incercand sa-mi iau cererea frivola, negandita, nesocotita, inapoi si, desi stiu ca, in mod logic, e absolut imposibil ca  pofta mea de vacanta cu derdelus pana la streasina sa fi inzapezit lumea, nu sunt in stare sa-mi vindec inima de vinovatie.

Ma uit la stiri si plang, vazand oamenii batandu-se pe o paine. Tresar din somn si din nesomn stiind ca aproape o suta de oameni au murit de frig in ultimele zile. Hohotesc in pumni auzind, reauzind stirea cu barbatul si baietelul lui care au fost scosi din casa, inghetati si imbratisati. Si-mi tremura inima in piept la gandul ca si in noaptea asta s-ar putea opri din nou curentul electric, lasandu-ma cu copiii in frig, in intuneric, inzapeziti aici, departe de oras.

As vrea sa-mi cer iertare, dar nu stiu cui. Imi sterg lacrimile pe furis, ca sa nu-i sperii pe copii, carora eu le-am promis rasfat si bucurie inzapezita, iar acum nu-mi mai pot lua nici vorba, nici zvacnetul inapoi. Iar dupa ce ei adorm, ma asez in genunchi si ma rog sa se faca vremea si vremurile mai bune cu noi. Sa se faca primavara afara, in inimi, in conturi. Sa se plateasca toate salariile la timp si sa nu mai sufere nimeni de frig si de foame pe lumea asta, unde atator oameni, care dorm sub plapuma calda, li se pare ca au necazuri mari daca iubitul sau iubita nu le-a trimis traditionalul sms cu formula Would you be my Valentine?

Imi pare rau. Mi-e frig si mi-e foame, intr-un mimetism care mi-a pedepsit inima. Imi pare rau ca am chemat zapezile. Acum, plangand cu lacrimi arse de vinovatie, sper sa le fac sa se topeasca mai curand.

Destin

Nu ma pot multumi cu gandul ca ne miscam la intamplare printr-o lume in care intalnirile sunt lipsite de rost. Eu cred ca exista un destin pentru fiecare, o noima splendida care ne conduce pe drumul care ne-a fost harazit.

Nu vreau si nu pot sa cred ca iubirea mea, marea mea dragoste, e doar rezultatul unei conjuncturi. In clipele noastre de lumina si bucurie in doi, simt cu adevarat ca am fost meniti unul celuilalt. Ma oglindesc in sufletul barbatului meu asa cum n-am facut-o niciodata alaturi de nicio alta fiinta. Iar atunci cand ma recunosc in el, ma simt ajunsa la limanul tuturor cautarilor mele.

Am, insa, clipe de indoiala profunda, in care ma las ispitita de jocul periculos al lui “ce-ar fi fost daca”… Si-atunci, schimband doar un pas, doar o zi, doar un gest din trecutul meu, ma trezesc in fata banuielii amare ca totul a fost si este doar o simpla inlantuire de coincidente. Daca iubitul meu de mai inainte mi-ar fi ascultat rugamintile si ar fi incetat sa ma insele, implinindu-mi o dorinta profunda, arzatoare, nimic din ceea ce traiesc azi nu mi-ar mai fi fost dat niciodata. Sau daca as fi ales sa ma intorc de la Venetia cu o seara mai inainte decat am facut-o, asa cum mi-am dorit, de fapt, dar nu am reusit, revelatia descoperirii noastre, scanteia aceea dintre noi, dincolo de care nimic n-a mai fost la fel, s-ar fi pierdut in neant, s-ar fi risipit in tumultul ultimei seri de carnaval. Sau…

Poate ca asa ne e menit, sa nu ni se implineasca dorintele, pentru ca noi sa ne putem urma drumul predestinat. Poate ca asa se face simtita mana destinului, care ne conduce acolo unde ne este scris. Sau poate ca e totul doar o intamplare. Poate ca ne miscam buimaci intr-o nemarginire de posibilitati si, din cand in cand, ca sa ne simtim mai putin singuri pe lume, inventam o poveste care sa dea sens ratacirilor noastre. O poveste despre dragoste. O poveste despre destin. O poveste despre noi insine.

Dulci calamitati

Ma pregatesc pentru inzapeziri. Zvonurile meteorologice cum ca vor veni zapezi pana la stresinile caselor mi-au dat fiori. Si mi-au dat sperante. De cand am auzit prima oara ca s-ar putea intoarce nametii de altadata nu fac nimic altceva mai serios decat sa visez cum va fi…

Mi-as dori sa ninga atat de mult, incat sa se suspende, printr-un decret milos, toate obligatiile ce pot fi amanate. Sa se inchida scolile, ca sa stam acasa cu copiii, fara remuscari si fara teme. Sa aman iesirea revistei de martie pentru luna aprilie si sa scriu doar pe blog, din cand in cand, cate o relatare parfumata din insingurarea vesela a familiei mele izolate intr-o casa roz, infofolita in maldare de omat. Iar noi sa stam la caldura, ambetati de vacanta fara termen, entuziasmati de aventura pe care o traim, bucurandu-ne de maiestria de a ne dramui proviziile, preschimbandu-le in cozonaci micuti, in bucatele rumene de friptura, in feliute subtiri de mar asezate pe farfurii cu margine aurie. Sa citim poezii si povesti, sa vedem filme cu Barbie, cu Nicole Kidman si cu Meredith si Derek. Sa dansam macar cate un dans tropotit din doua in doua ore, ca sa ne pastram tonusul si zambetul. Si sa stam cu nasul lipit de geamul de la etaj, admirand o nemarginire de liniste, de iarna splendida, nemiloasa, viforoasa si plina de noroc pentru cei cu dor de-a petrece timp alb, luminos, departe de lumea dezlantuita.

Exista calamitati dulci, la care visam cu totii, macar din cand in cand. Cand ne indragostim, am vrea sa ramanem cu iubitul pe o insula pustie, naufragiati in cea mai frumoasa si mai originala poveste de dragoste traita pe uscatul si pe marile lumii. Cand ne asezam intr-o lume a prietenilor dragi, alaturi de care ne e bine, visam sa revina potopul, iar noi toti sa plecam pe o arca a lui Noe unde viata sa fie o vesnica petrecere doar alaturi de cei care ne fac sa fim senini si veseli. Iar cand ne asezam la casa noastra, iar copiii ne sunt frumosi si sanatosi, ni se face dor de cate o inzapezire mare, nesfarsita, care sa ne oblige sa ne aducem aminte cat de simpla e viata fara urgente si fara drumuri la mall. Viata traita in tihna si caldura. Viata asa cum ar fi trebuit sa fie mereu, nu doar sub tirania splendida a zapezilor, ci si dupa preschimbarea iernii in suvoaie de primavara si de dor.