fbpx
„Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc! – Magda Isanos“

Au trecut în zadar?

de

„Vorbesc din perspectiva unei femei care s-a întâlnit târziu cu dragostea (cu iubirea împărtăşită, simplă, corectă, firească) şi nu are puterea să nu îi pară rău pentru atâta amar de ani care au trecut în zadar…” scria ieri Monica V. într-un comentariu pe blog, iar cuvintele ei m-au obligat să mă privesc în oglinda sufletului cu mai multă atenţie. Cu mai multă luciditate. Poate pentru că m-am regăsit întocmai în descrierea ei, mi-am amintit că, la începuturile iubirii mele de azi, eu însămi am suferit enorm de neputinţă de a întoarce timpul înapoi.

M-au durut toţi anii în care m-am risipit trăind lângă bărbaţi care nu m-au iubit pe de-a-ntregul sau pe care nu i-am iubit decât în izbucnirile mele de orgoliu, de ambiţie, de spaimă de singurătate. Şi m-au făcut să sufăr amintirile şi mărturisirile venite din anii în care el, bărbatul meu adorat, descoperit abia acum de mine în întreaga lui splendoare, a trăit lângă femei care l-au minţit sau l-au înşelat, pentru că nu-l iubeau îndeajuns. Sau nu-l iubeau, pur şi simplu. M-am revoltat gândindu-mă de câte ori am trecut unul pe lângă altul şi mi-am imaginat ce simplă, ce frumoasă, ce lină ar fi fost viaţa noastră dacă ne-am fi întâlnit la timp, înainte să ne umplem sufletul cu cicatrici. Şi m-am răstignit singură între întrebări fără răspuns…

Pe măsură ce iubirea mea s-a aşezat mai lin, mai cuminte, mai firesc în matca eternităţii sale, am început să înţeleg că fiecare experienţă trăită înainte a avut un rost. Că fiecare greşeală din trecut ne-a adus către marea izbândă a inimilor noastre întregite de azi. Că fiecare relaţie eşuată, minţită, trădată n-a făcut altceva decât să ne pregătească pentru minunea de azi.

Au trecut în zadar anii noştri fără marea dragoste? Da! În clipele ameţite de tandreţea adâncă de după îmbrăţişarea trupurilor şi a sufletelor, răspunsul se naşte de la sine şi ne doare cumplit. Cum am putut să trăim fără ceea ce ne întregeşte şi ne luminează? E ca şi cum ne-am fi irosit viaţă în rătăciri fără ţintă… Însă mai târziu, când gândul îşi regăseşte luciditatea, răspunsul se răstoarnă iremediabil. Nimic nu a fost fără rost. Dacă nu am fi întâlnit mai înainte oameni mincinoşi, nu ne-am fi căutat, nu ne-am fi găsit, nu ne-am fi iubit noi, cei care nu ne vom minţi niciodată. Dacă nu am fi trăit lângă parteneri care ni s-au ridicat adesea din aşternuturi pentru a porni către amantlâcuri ferecate sub o mie de explicaţii fictive, indecent de bine ticluite, nu ne-am fi putut găsi liniştea în iubirea noastră de azi în care ştim sigur că nu e loc de trădări şi de împreunări nemărturisite, aşa cum nu e loc de laşitate, de necredinţă, de blazare. Dacă nu am fi trăit printre semeni mânaţi înspre noi de interese, de nimicnicii, de curiozităţi, de ambiţii, nu ne-am fi învrednicit azi să fim împreună mereu, unul al celuilalt. Trup şi suflet. Viaţă şi moarte.

Anii noştri de mai înainte s-au risipit fără milă. Dar nu fără rost. Şi tot cu înţeles şi lumină vor trece şi cei care vor veni de acum înainte. Şi pentru cei care şi-au găsit dragostea, şi pentru cei care mai au încă de ispăşit înaintea miracolului.

Imagine Liza Paizis – Unicorn.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Categorii:
Confesiuni

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title