Am uitat cine suntem

Toți marii lideri ai spiritualității au câte o poveste legată de o boală și de o revenire la sănătate și la viață. Unii au avut cancer și s-au autovindecat. Alții și-au eliminat cu puterea sufletului tumori, dezechilibre, traume. Iar alții au fost atât de aproape de moarte, încât au mers pe culoarul de lumină care duce drept spre Dumnezeu, apoi au revenit pe pământ cu alte înțelesuri, cu alt curaj de a trăi ziua de mâine.

După căderea în abis și revenirea în lumină, nimic nu a mai putut fi la fel.

Recunosc că am avut momente când, cu prostească și omenească naivitate, i-am invidiat pentru că le-au fost date încercări care să-i scuture și să-i conducă apoi pe un drum pe care și eu aș vrea să ajung. Apoi am mulțumit Universului, cu enormă recunoștință, că am fost adusă pe calea marilor înțelesuri într-un mod cu mult mai blând și mai milos. Prin cursuri, prin experiențe alese cu îndrăzneală și cu inspirație sau doar cu noroc, prin cărți frumoase, valoroase. Și am promis să învăț mai departe, de bună voie, drumul credinței, al încrederii, al reconectării divine.

Azi, nu mai dau credit vindecărilor făcute cu un pumn de medicamente și trei bandaje. Am priceput, în ultima vreme, că oamenii au capacitatea de a se autovindeca și că trupul omenesc are propriile mecanisme de regenerare. Numai că noi ne punem singuri bariere prin necredința noastră în puterile proprii.

Nu e vina nimănui că am uitat cine suntem. Sunt sigură că ne naștem cu încredere în forțele noastre uimitoare și că, în primele sunete și-n primii pași ai vieții avem măreția infinitului. Apoi, tot sistemul de educație ne ia, în mod sistematic și concertat, speranța și credința. Deși școlile ar trebui să ne crească aripi, de fapt, ni le leagă la spate și fac în așa fel, încât să nu ne mai considerăm normali decât atunci când ajungem să spunem că n-am avut aripi niciodată.

Eu cred, însă, că, încet-încet, vom reveni la adevăr. Ne vom aminti că suntem vrăjitori și vrăjitoare, nu muggles, nu încuiați, nu mageamii. Vom învăța să deslușim semnele sacralității din noi, privind cu seninătate, de exemplu, cum ni se închid, de la sine, zgârieturile sau tăieturile, iar pielea își revine la integritate în doar câteva zile sau vom fi mai atenți la alunecarea culorilor din jurul loviturilor noastre, dinspre vinețiu spre verde, apoi spre galben și din nou la nuanța rozalie a sănătății. Și, astfel, vom înțelege că toate sunt dovezi ale capacității noastre de regenerare, de autovindecare.

M-a făcut să zâmbesc cu subînțeles o replică din volumul al cincilea din saga scrisă de J.K. Rowling, Harry Potter și Ordinul Phoenix. Ajuns împreună cu copiii familiei Weasley la spitalul pentru afecțiuni și răni magice, St. Mungo, Harry privește uimit către vrăjitorii îmbrăcați în mantii verzui care trec grăbiți pe culoare având cu ei niște carnețele în care își fac tot felul de însemnări.

– Ăștia sunt doctorii? îl întrebă el pe Ron în șoaptă.

– Doctorii?! întrebă Ron cu o figură nedumerită. Adică magemii din aceia nebuni care taie oamenii? Nu, ăștia sunt Tămăduitori.

Trăim în vremuri în care avem nevoie de tămăduitori autentici, nu doar de doctori. De oameni cu pregătire medicală, care știu să privească holistic o boală și să nu rupă legătura de lumină cu Universul care ne călăuzește pe drumul cel bun al revenirii la sănătate, la vigoare, la echilibru și la bucurie. Într-o lume în care e păcat să rămâi mageamiu când poți fi vrăjitor, ar fi chiar o greșeală să ne lăsăm vindecările doar pe seama doctorilor – mageamii nebuni care taie oamenii – și să uităm că noi putem fi primii tămăduitori ai suferințelor noastre.

Învăț, zi de zi, de la cărțile cu Harry Potter și de la aventurile tânărului vrăjitor cu ochelari rotunzi, o carte care este, de fapt, cea mai uimitoare și cea mai fermecătoare parabolă a devenirii spirituale a omenirii, chiar dacă așezată sub glazura delicioasă a unei simple povești pentru copii.