Ştiu întotdeauna când sunt minţită, doar că, din politeţe, cel mai adesea mă prefac că nu ştiu. În puţinele ocazii, cele de viaţă şi de moarte, în care simt nevoia să lămuresc situaţia şi să restabilesc în mod oficial adevărul, am de-a face cu lupte crâncene, cu deznodări de tertipuri, cu proteste tunătoare. Cei care au minţit nu-şi recunosc niciodată faptele cu uşurinţă. Obligaţia mărturisirii e o pedeapsa grea, în faţă căreia condamnaţii adevărului se luptă, se zbat, se împotrivesc.
Am trăit o vreme alături de un bărbat care se călăuzea după principiul că o minciună, o dată spusă, nu trebuie recunoscută în vecii vecilor, chiar şi atunci când evidenţele o demască. Avea şi o poveste din istoria familiei sale ca argument şi reper. Pe vremuri, când el era doar un băieţel nevinovat şi asista la amantlâcurile pline de mândrie ale mai marilor neamului, bunicul său a fost prins în pat cu o altă femeie. Bunica a intrat în casă – era lumina aprinsă – şi l-a văzut pe bărbatul ei în pat, lângă un trup de muiere. Numai că bunicul a creat o busculadă. A stins lumina şi a împins-o pe bunica afară. Ea ţipa, el urla. Ea întreba, iar el întreba şi mai abitir. Între timp, intrusa se făcuse nevăzută, ieşind pe o uşă din spate, iar bărbatul i-a arătat consoartei casă goală, lumina stinsă, şi i-a repetat apoi, de un milion de ori într-o viaţă de om, că ei i s-a părut, el s-a speriat de reacţia ei şi că n-a fost, de fapt, nimic, niciodată.
În ultimii ani de viaţă ai bunicii, nepoţii, care ştiau povestea adevărată mărturisită cu orgoliu de bunicul prototip, o tachinau pe bătrânică întrebând-o: cum a fost, mamaie, atunci când ai zis că l-ai prins pe tataie cu altă femeie? Iar ea răspundea, fâstâcită: nu ştiu, maică, poate doar mi s-a năzărit, că eu am intrat cu zgomot, el s-a speriat, mie mi s-a părut, dar pe urmă am văzut… Partenerul meu apucase să-mi spună povestea, în perioada de început a relaţiei noastre, când orice istorie interesantă îl aducea mai aproape de fascinaţia mea. În perioada de sfârşit, când tot ce spuseserăm la început se întorcea împotriva noastră, eu ştiam deja că nu va reveni asupra minciunilor elaborate deja. Şi, într-adevăr, nu a făcut-o niciodată.
Am dat apoi peste un alt bărbat care mintea mult şi des, dar, după un interval – niciodată prea scurt – îşi recunoştea minciunile, înţelegând că neadevărurile lui distrug, încet şi iremediabil, temelia relaţiei noastre… Multă vreme m-am întrebat de ce mint oamenii. Răspunsurile s-au prăvălit peste mine atât de dramatic, încât am ajuns să mă tem să duc demersul până la capăt şi să completez lista cu toate lămuririle.
Ştiu sigur de ce-și mint partenerii cei aflaţi într-o relaţie: întotdeauna pentru că au un şmen, o încurcătură, o mizerie sau o speranţă legată de un alt partener. Nu, nu mint ca să meargă la biblioteca şi nici ca să iasă la bere cu băieţii sau la suc cu fetele. Doar dacă la bibliotecă citesc cărţile scrise de vecina lor scriitoare, iar la bere sau la suc caută alibiuri pentru următorul amantlâc. Ştiu şi că atunci când bărbaţii îţi pun în cârcă apucătura lor de a fi mincinoşi, învinovăţindu-te de control prea vigilent, de fapt, protestează că nu te prefaci că nu vezi, că nu pricepi, că le adulmeci fără să le accepţi înşelătoria. Pentru că ei poartă încă în gene pretenţia de a fi lăsaţi să facă ce vor fără să li se ceară socoteală, aşa cum pretindeau, pe vremuri, bărbaţii care întreţineau, salvau şi duceau mai departe rostul şi destinul familiei, pretinzând, pentru asta, libertate absolută. Astăzi, revendicarea libertăţii atât de necesare spiritului lor luptător nu mai are nimic de-a face cu supravieţuirea. E doar revendicarea unui spaţiu de manevră necinstită.
Mă apăr de minciună aşa cum mă feresc de boală, de promiscuitate, de corupţie. Nu iubesc trădarea, iar pe trădători nu-i urăsc, ci doar îi părăsesc. Sunt un detector de minciuni pe două picioare în ciorapi de mătase. Sunt femeia-poligraf ridicolă şi absurdă. Trec prin viaţă căutând să ating inimi de oameni curaţi, însă am mâinile tot mai murdare şi mai tremurătoare. Şi doar închisă între cei patru pereţi ai casei mele, doar ascunsă între idealurile mele păstrate cu biciul, construiesc câte un soroc de speranţă, câte un răgaz, absolut vremelnic, de adevăr.
