Vineri cu lumină

Cu ani în urmă, chiar în postul dinaintea Paştilor, am vizitat locurile sfinte de la Ierusalim și am trăit acolo o experiență dincolo de care nimic în sufletul meu nu a mai fost la fel. În biserica Sfântului Mormânt, stând și așteptând să-mi vină rândul pentru a îngenunchea lângă lespedea sub care e așezată însăși credința lumii, am ascultat povestea, atât de adevărată, a unui preot român care le explica celor de lângă el cum, în noaptea Învierii, flacăra de pe Mormântul Sfânt se aprinde singură. Şi cum acolo, în biserică, tot singure se aprind lumânările aflate în mâinile celor vrednici. Și, ascultându-i glasul, am știut, pentru prima dată, că e adevărat. Că așa cum „credința zugrăvește icoanele-n biserici”, tot așa, credința poate să aprindă lumânări și lumini în mâinile și-n sufletele noastre și poate duce semne de dragoste celor care au plecat, fizic, de lângă noi, dar ne sunt, încă, atât de aproape, încât uneori le auzim foșnetul glasului sau tresărirea râsului.

Atunci, la Ierusalim, după ce mi-am trăit, îngenuncheată, minutele desprinse de curgerea firească a timpului, am ieşit din lăcaşul sfânt cu senzaţia că aş putea să zbor. Mi-am reţinut mâinile pe lângă mine, cu sfială, cu uimire, cu recunoştinţă, cu un soi de teamă să nu mă înalt către cerul pe care l-am simţit, dintr-o dată, mai aproape și mai în prelungirea răsuflării mele ca oricând. Iar apoi, în vinerea mare de după revelație, m-am rugat cu inima curățită de toată zgura trecutului.

( Asa am povestit atunci, la intoarcere: http://alice.revistatango.ro/despre-ingeri-aripi-zboruri-fericire-226 )

E astăzi zi de mare profunzime, de mare durere, de mare splendoare. E poate singura zi din an în care ne simţim cu adevărat pătrunşi de dorinţa de a fi mai buni, mai înţelegători, mai toleranţi. Ne înghiţim cuvintele rele şi ne cerem iertare cu mai mult înţeles decât în toate celelalte zile de peste an. Şi facem bilanţuri ale credinţei, ale necredinţei, ale înălţărilor şi căderilor noastre.

Fie că ne pregătim să evadăm de acasă, fie că ne împodobim masa şi casa şi ne pregătim pentru clipa urărilor, avem, de fiecare dată, de Paşte, răgaz să ne uităm în propriul nostru suflet. Să ne rânduim gândurile de bine şi de drag, să ne facem curăţenie în suflet, ca să putem primi apoi toată frumuseţea ce va veni după clipa miracolului repetat, în fiecare an, întru eternitate. Aşa că, astăzi, ca şi cum ne-am pregăti de vacanţă, ca şi cum ne-am putea pregăti pentru minune, ne oprim din alergătură și ieşim cu sufletul în lumină și așteptăm ca miracolul speranței să ni se reaprindă în inimi.

Unde plecăm de Paște? În orice loc de unde ne vom putea întoarce în noi înşine.