Ultimul sărut. Primul sărut

Cu riscul de a va face să râdeţi de temeinicia iubirii mele pentru serialul hollywoodian care se redifuzează acum pe DIVA, vă povestesc că într-unul dintre episoadele din Anatomia lui Grey pe care le tot văd și revăd – pentru că sunt din perioada aceea în care povestea personajelor mă tulbură peste măsură, fiindcă seamănă cu toată viaţă mea adunată în nişte destine de medici care n-au existat niciodată – Meredith l-a întrebat pe Derek când s-au sărutat ultima oară.

E o scenă de profundă emoţie şi frumuseţe, aşa cum sunt mai toate scenele întâlnirilor dintre ei. Pentru că, după ce s-au despărţit, aproape au renunţat la cuvinte. Îşi vorbesc doar arar, când nu se poate altfel. Nu mai au dreptul să îşi spună aproape nimic, oropsiţi de propriile lor decizii. Însă nu se pot opri să se privească, cu privirea aceea pe care numai cei cu adevărat îndrăgostiţi o au, o cunosc, o recunosc.

În ziua aceea, Meredith trecuse pe lângă moarte, într-un gest al cărui eroism semăna mai degrabă a sinucidere. Seara, înainte de a se duce acasă, lângă femeia pe care a decis că n-o poate părăsi, deşi l-a înşelat cu cel mai bun prieten al lui, Derek s-a oprit pentru o clipă la Meredith. Doar o clipă. A stat în prag şi a privit-o aşa cum numai el ştie. „Era să mori, azi”, i-a spus, cu ochi îndrăgostiţi. Şi a dat să plece, rupându-se din privire ca dintr-o-mbrățișare. Dar întrebarea lui Meredith l-a făcut să mai zăbovească acolo o clipă, strecurat între uşa şi prag, ca între două vieţi. „Nu-mi pot aminti ultimul nostru sărut”, i-a spus ea, cu acelaşi zâmbet trist dintotdeauna. „Mă gândeam că o să mor azi şi nu-mi pot aminti când ne-am sărutat ultima dată… Vreau să-mi amintesc când am fost ultima oară fericiţi împreună şi nu pot, Derek…” El a încercat să plece din nou, dar s-a întors şi i-a spus: „Era o dimineaţă de joi. Purtai tricoul ăla ponosit care-ţi stă atât de bine… Tocmai te spălaseşi pe cap şi părul îţi mirosea a ceva, ca o floare… Eu eram în întârziere… Tu te-ai aplecat asupra mea, aşezându-ţi o mâna pe pieptul meu. Şi m-ai sărutat uşor, repede, ca o obişnuinţă… Ca şi cum aveam să facem asta în fiecare zi pentru tot restul vieţii noastre…” Apoi a făcut un pas spre afară, către viaţa lui.

„Levănţică”, a spus Meredith. „Părul îmi mirosea a levănţică, de la balsamul meu de păr”. Şi Derek a încuviinţat, cu gând de aducere aminte. Şi apoi a plecat.

Scena aceasta m-a făcut să mă gândesc că poveştile din care mai păstrăm gustul ultimului sărut sunt cele care nu s-au stins şi nu se vor stinge niciodată în noi. Sunt poveştile acelea pe care le vom continua cumva, cândva, în viaţa asta sau pe care, de dor, le vom reîntâlni măcar peste graniţele eternităţii. Şi m-a făcut să-mi dau seama şi că iubirile acelea în care ne amintim pentru totdeauna cel dintâi sărut sunt iubirile mari, pentru care merită să luptăm cu propriile nimicnicii. Iubirile demne, care ne fac să fim mai buni.

Ştiu când l-am sărutat întâia oară. Îmi amintesc cum s-a oprit timpul şi s-au oprit maşinile şi cum norii s-au oprit din trecerea lor. Şi ştiu şi când l-am sărutat ultima oară. În fiecare zi ştiu. Şi nu-mi dau seama dacă, astfel, iubirea mea trece pe lângă bine sau pe lângă rău. Pe lângă eternitate sau pe lângă moarte.

Am să îmi cumpăr un balsam cu levănţică.