Vrăjitorii curajoși ai zilelor noastre. Festivalul Enescu în uimiri și revelații

N-a existat zi a Festivalului Internațional George Enescu în care să nu se nască revelații, miracole, taifunuri de aplauze în sălile de concert. N-a trecut nici măcar o singură zi în care să nu fi spus și eu, smerită în fața câte unei raze sonore, că n-am auzit nicicând ceva atât de frumos. Atrasă magnetic către o ediție de festival în care opera, splendida operă de care sunt îndrăgostită, și-a revendicat năvalnic locul, propunând publicului întâlnirea cu nici mai mult nici mai puțin decât 14 opere în concert, dintre care majoritatea cântate pentru prima și miraculoasa dată în țara noastră, dar și întâlnirea cu vocile splendide ale unor artiști lirici de prim rang, sub pașii cărora se așază marile scene ale lumii, m-am trezit prinsă într-un joc tot mai acaparator și într-un carusel al bucuriei în care, deși îmi propusesem inițial să fac o selecție strictă, am ajuns, luată pe sus de frumusețe, să nu ratez aproape nimic.

Fotografii de Paul Buciuta

Din fericire, nu-i ca la Untold sau la Electric Castle, unde artiștii cântă în același timp pe mai multe scene. Am renunțat la tocuri și alerg eficient între Sala Radio – unde au loc concertele din ciclul Muzica Secolului XXI – , Ateneu – unde după-amiaza sunt Recitaluri si Concerte Camerale – și Sala Palatului – pe scena căreia evoluează Mari Orchestre ale Lumii. Iar noaptea mi-o închei tot la Ateneu, cu splendidissimele Concerte de la miezul nopții, de unde nu plec niciodată obosită sau îngrijorată, chiar dacă orologiul a sunat demult noaptea jumătate, iar ultimul metrou s-a retras deja, de ceva vreme, la spălare și culcare – la fel și copiii mei mai mici, pe care îi sărut în somn, cu buze înnobilate de ovații.

Sunt și mici dezamăgiri, căci orice fel de concert e o poveste unică, o întâlnire de dragoste în a cărei curgere se împletesc nu doar talentul, dorința și truda muzicienilor implicați, ci și energii inefabile, imposibil de prevăzut și ținut sub control – stări, emoții, vibrații, tăceri, căderi, tresăriri, uimiri ale celor de pe scenă și ale spectatorilor, deci nu întotdeauna întâlnirea iese exact așa cum ți-ai dori. În plus, dacă la Ateneu spațiul este splendid și îmbie încă de la primul pas urcat pe treptele sale albe la imersia în emoția artistică, la Sala Radio e un spațiu rece și care pare, adesea, nepoliticos de gol, iar Sala Palatului e ponosită, scaunele sunt incomode și scârțâie, iar asta te face adesea să împietrești până la durere. Dar se aude bine, în toate, iar eu am decis să mă concentrez asupra a ceea ce e bun și frumos, asupra șansei uimitoare de-a avea acces în țara noastră săracă la concerte ce ar înnobila orice mare scenă a lumii, la norocul de-a asculta în interpretări de mare grație și finețe opere și creații la care credeam că doar aleșii lumii au acces live, la șansa de-a îmi vindeca sufletul prin emoție nobilă, prin armonie, prin bucurie.

Joi seară, la Sala Palatului, concertul din seria Marilor Orchestre ale Lumii, susținut de Orchestra Simfonică Academică de Stat Evgeny Svetlanov din Rusia, dirijată de tânărul și – nu mă tem să folosesc acest termen pentru că îl găsesc pe de-a-ntregul justificat – genialul dirijor Gabriel Bebeșelea, a fost unul dintre momentele de absolută iubire. Toate astrele, toate armoniile, toate sunetele, toate respirațiile s-au aliniat pentru o întâlnire a cărei splendoare a așezat fără echivoc spectacolul de la Sala Palatului din 12 septembrie 2019 în vârful celor mai mari întâlniri într-o viață de om. Orchestra a dăruit publicului, în deschiderea serii, cea mai limpede și superbă dovadă că George Enescu a fost un maestru absolut al muzicii, un soi de extraterestru coborât în vizită pe planeta noastră pentru a-i ridica vibrația prin armonie, lucrarea Pastorale-Fantesie pour petit orchestre – o creație care a stat într-un sertar timp de 118 ani, până când muzicianul extraordinar Gabriel Bebeșelea a redescoperit-o – în valoroasa sa muncă de cercetare care dublează activitatea sa excepțională de dirijor – apoi a transcris-o, analizat-o, editat-o, tehnoredactat-o, dirijat-o și înregistrat-o.

Frumusețea a escaladat cu concertul lui Erich Wolfgang Korngold, Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 35, avându-l ca solist pe violonistul taiwanez-australian Ray Chen, cel dintâi câștigător al premiului întâi, în 2008, la doar 19 ani, al Competiției Internaționale de Vioară Yehudi Menuhin și apoi, în 2009, a Competiției muzicale Queen Elisabeth. Ray Chen este dovada că iubirea publicului pentru muzica clasică nu va dispărea niciodată, motivul pentru care tinerii vor da buzna în sălile pentru care ne temeam, într-o vreme, că vor rămâne “sălile gri” ale melomanilor cărunți, dar care, cu asemenea artiști pe scenă, vor rămâne mereu tinere, mereu vibrânde a iubire fără sfârșit. Am plâns cu lacrimi înnodate în barbă de emoție și de frumusețea născută din tandemul tinerilor fabuloși Chen și Bebeșelea, care au stat în fața marii orchestre ruse ce a dat viață unui concert unic în măreția artistică a lumii, o lucrare amplă ce preia teme muzicale din coloanele sonore create de Korngold pentru filme reper, am râs de fericire ascultându-l pe Chen interpretând la primul bis Waltzing Matilda, cântecul australian ce leagă cu zveltețea și grația lui emisferele pământului, am amuțit ascultându-l la cel de-al doilea bis interpretând Caprice nr 21, bucata sa preferată din Paganini…

Și fără să fi sperat că poate exista o și mai mare înălțare în emoție și splendoare, totuși, Simfonia în si minor op. 58, „Manfred”, de Piotr Ilici Ceaikovski, ni s-a arătat sub bagheta lui Bebeșelea atât de dureros de frumoasă, încât a reușit să ne poarte sufletul pe culmile marilor sfâșieri și ale marilor, iremediabilelor, împăcări ale iubirii.

Joi seară, concertul de la Sala Palatului a fost, pentru mine, cea mai frumoasă seară a mea de spectator pe care am trăit-o vreodată. Sunt recunoscătoare și bucuroasă să pot rescrie topul meu de Festival Enescu cu fiecare săptămână, și sper, aștept, doresc, visez să-l mai modific o dată și încă o dată până la final de festival magic care face toamna noastră să nu-și mai încapă în armonii de-atâta frumusețe. Un festival la care vă sfătuiesc să mergeți până pe 22 septembrie, cât încă mai sunt concerte pe care, altfel, cu mare greutate le veți mai putea vedea, auzi, simți și trăi ca spectatori și nu ca telespectatori.

P.S. Pentru că e vineri și nu vreau să trădez tradiția omagiului meu făcut până acum la fiecare început de weekend cărților scrise de J.K. Rowling despre școala tinerilor vrăjitori și vrăjitoare, adaug doar că, pentru mine, în ediția de anul acesta a Festivalului Internațional George Enescu, dirijorul Gabriel Bebeșelea a fost Harry Potter. Vladimir Jurowski, directorul artistic al festivalului, care a gândit nuanțele diverse și curajoase ale unei oferte artistice ce depășește orice așteptare, este un fel de Sirius Black, frumos și de temut. Iar Mihai Constantinescu, managerul general al festivalului, cel căruia îi datorăm revenirea celei mai frumoase manifestări artistice a țării noastre după Revoluție și păstrarea ei în peisajul dezechilibrat și nesigur al unei țări în care prea multe valori se pierd, este Dumbledore, directorul școlii, modest, ocrotitor și atât de puternic, încât e de neînvins.

Binecuvântați fie vrăjitorii curajoși și buni ai zilelor noastre și mânuitorii de baghete, arcușuri și partituri vrăjite! Ca să învățați de la ei tainele magiei albe, mergeți la concerte, citiți, iubiți, lăcrimați, aplaudați!