Paradoxul adevăratei frumuseți

Paradoxul frumuseții este identic cu marile paradoxuri ale științei. Cercetătorii suprafețelor nu pot trece de suprafețe. Când divizezi un spațiu pentru a trece de suprafața lui, o altă suprafață se interpune între tine și noul spațiu. Când divizezi un organism unicelular, două organisme unicelulare iau viață… Când cauți o margine de univers, intri într-un alt univers fără margini… Și probabil că exemplele ar putea continua la infinit.

Pur și simplu unele lucruri sunt făcute să fie așa cum sunt. Pure. Și simple.

Am observat că oamenii cu adevărat minunați nu sunt niciodată conștienți de minunăția lor. Cei buni nu știu că sunt buni. Cei frumoși își poartă frumusețea prin lume cu o inocență absolută. Remarcile despre calitățile lor îi fac să fie în mod onest uimiți și fâstâciți, iar succesele îi iau întotdeauna prin surprindere. Cu adevărat.

Nu mă refer la falsa modestie prevăzută în codurile absurde ale bunelor maniere și nici la populismul folositor practicat de cei care-și caută followeri, reali sau virtuali. Ci la delicatețea aceea care nu poate fi mimată, a celor ce-și poartă măreția cu naturalețea cu care trandafirii își desfac petalele și dăruiesc lumii splendoarea și parfumul lor, fără să aștepte vreun „mulțumesc” pentru asta.

Culmea este că, atunci când oamenii devin nu doar conștienți de calitățile lor, ci și dornici să și le afirme și promoveze, spunând lumii Știi cine sunt eu? Știi ce frumos, ce talentat, ce deștept, ce faimos sunt? -mirajul se strică iremediabil. Frumusețea se spulberă.

Eu îl ador pe Harry Potter și mi se pare un personaj construit cu atâta desăvârșire, încât nu se poate ca toți cei care-l întâlnesc, prin lectură și imaginație, să nu-l iubească. Iar dintre calitățile lui uimitoare, cred că tocmai bunătatea, toleranța, curajul și excepționalitatea lui lipsită de orice împăunare îl fac să fie cel mai iubit dintre magicieni.

În toate capitolele epopeii, încă de când a aflat că el este Cel Ales, copilul care l-a învins pe Voldemort la vârsta de un an și după ce, iar și iar, l-a doborât pe cel mai puternic vrăjitor al întunericului, Harry Potter a rămas, totuși, același adolescent timid și modest, convins în fața fiecărei probe, a fiecărui examen, a fiecărei confruntări, că nu va izbuti să scape cu bine din noua încercare și că-și va pierde onoarea, locul în școală sau chiar viața.

(Din punctul de vedere al lui Hermione, superba și dulcea tocilară a cărții, perspectiva de a muri nu e, totuși, cea mai rea dintre toate, căci ea este cea care le spune prietenilor ei, Ron și Harry, într-o replică celebră:

„Acum, dacă voi doi n-aveți nimic împotrivă, mă duc la culcare, înainte să-i mai vină vreunuia dintre voi altă idee deșteaptă din cauză căreia am putea să murim  – sau, mai rău, să fim exmatriculați!” – „Now, if you two don’t mind, I’m going to bed, before either of you come up with another clever idea to get us killed – or worse, expelled.”)

Înaintea meciurilor de Quidditch, oricât de talentat i s-ar fi spus că este, Harry se pregătea pentru cele mai cumplite și mai rușinoase înfrângeri pe terenul de sport. În volumul al treilea, Prizonierul din Azkaban, înaintea meciului crucial cu casa Slytherin, Harry e convins că va distruge totul, iar asta îi dă coșmaruri cumplite și, pe alocuri, caraghioase, căci umorul e unul dintre ingredientele principale ale cărții.

„Harry dormi prost. Mai întâi visă că nu se trezise la timp și că Wood urla la el: „Unde-ai fost? A trebuit să jucăm cu Neville în locul tău!” ( Neville fiind cel mai împiedicat și mai neîndemânatic dintre copiii din clasă, la vremea aceea). Pe urmă visă că Malfoy și ceilalți elevi de la Slytherin ajunseră la meci călare pe dragoni. Zbura cât putea de repede, încercând să evite flăcările care ieșeau din gura „bidiviului” lui Malfoy, când își dădu seama că-și uitase Bolidul. Se prăbuși prin aer și se trezi speriat”…

Iar înaintea probelor cumplit de grele din Trimagiciadă, niciodată, dar absolut niciodată, Harry nu s-a gândit să se îmbărbăteze cu constatarea: Eu sunt Alesul, eu l-am mai învins pe Voldemort în repetate rânduri, sunt un vrăjitor ca nimeni altul, lasă că mă descurc eu cumva… Dimpotrivă, le-a trăit pe toate cu spaima în suflet și perpelindu-se de groază și umilința înfrângerii trăite în avans și gândindu-se, câteodată, s-o șteargă, pur și șimplu, de frică, așa cum noi toți ne-am gândit să facem în cine știe ce context înspăimântător al vieții noastre:

„În noaptea aceea, Harry de-abia reuși să ațipească un pic. Când se trezi în dimineața de luni, se gândi serios, pentru prima oară de când era la Hogwarts, să fugă pur și simplu de-acolo. Dar la micul dejun, când privi în jurul lui și se gândi ce-ar însemna de fapt să abandoneze castelul, știu că n-ar fi în stare să facă așa ceva. Era singurul loc în care fusese vreodată fericit…”

La rându-i, cel mai iubit dintre profesori și cel mai puternic dintre vrăjitori, singurul în stare să i se opună lui Voldemort, directorul Albus Dumbledore este, și el, de-o simplitate care frizează nebunia.

Povestind cum a fost angajat la Hogwarts de către Dumbledore, care a fost de acord să îi ofere o slujbă cu salariu – deși uzanțele vrăjitorești spuneau că elfii de casă muncesc pe gratis, numai din plăcere… – Dobby, elful de casă, i-a mărturisit lui Harry Potter cum a fost.

„Noi apărăm onoarea familiei și nu-i vorbim niciodată de rău pe stăpâni, deși profesorul Dumbledore i-a spus lui Dobby că nu insistă pe treaba asta. Profesorul Dumbledore a spus că noi are voie să”…

(și a continuat în șoaptă, fâstâcit)

… „ne-a zis că dacă vrem putem să-i spunem boșorog ramolit și senil, domnule Harry!

Dobby începu să chicotească, oarecum temător:

– Dar Dobby nu vrea, Harry Potter, lui Dobby îi place foarte mult de profesorul Dumbledore!”

Iar la finalul epopeii, după cumplita bătălie de la Hogwarts dintre trupele binelui și ale răului, când armata lui Dumbledore a fost aproape învinsă, Harry a pornit, cu bună știință, către moarte, știind că nimic nu-i mai poate veni în ajutor, într-un sacrificiu superb către care a mers cu sufletul strâns de spaimă și de părere de rău că trebuie să plece. Și totuși a mers. Neputința, teama și durerea lui au fost sincere, absolute, și de o inocență care a purificat cu splendoarea sa universul întreg…

În drumul lui spre moarte i s-au alăturat fantomele celor iubiți, plecați înaintea lui. Părinții lui, Sirius, Lupin.

„- O să rămâneți cu mine?

– Da, până la sfârșitul sfârșitului, răspunse James.

– Și ei n-au să vă poată vedea? întrebă Harry.

– Noi facem parte din tine, îi explică Sirius. Pentru oricine altcineva suntem invizibili.

Harry se uită spre mama lui.

– Stai aproape de mine, spuse el încet.

Apoi porni din loc.”

Ni se spune mereu să ne clamăm virtuțile cu încredere și cu tărie. Să devenim conștienți de ce avem mai bun și să ne purtăm ca atare, fiindcă trăim într-o lume de oameni nerecunoscători care te iau de prost, dacă ești bun. Să ne prefacem frumoși sau frumoase ca să fim văzuți și tratați ca niște divi, ca niște dive, să ne împopoțonăm și să ne retușăm pozele și să le reamintim des celor din jur ce șmecheri suntem, ce titrați, ce bogați…

Dar, de fapt, de admirat cu adevărat îi admirăm pe cei care sunt frumoși și nici nu știu asta. Pe cei care sunt măreți, dar se poartă ca niște oameni simpli de tot. Pe cei care sunt curajoși și viteji, dar care se tem mereu, iar victoriile lor magice vin după ce și-au învins teama cumplită…

Sub paradoxul frumuseții care nu își strigă culorile, al măreției care nu își etalează virtuțile, al talentului care nu își clamează unicitatea, al curajului care se teme, se așază adevărații eroi ai pământului. Oameni simpli, care-și fac impecabil treaba, în îndatoriri ce nu par însemnate, dar sunt. Artiști care schimbă lumea prin creațiile lor, dar o fac din generozitate și din bucurie, nu din trufie. Cercetători sau doar călători. Oameni vii sau personaje pline de viață din cărțile ori filmele create cu har și cu lumină divină.

Un astfel de erou e Harry Potter.

Un astfel de erou e Dumbledore.

Un astfel de erou e Sirius.

O astfel de eroină e J.K. Rowling, creatoarea cărților cu Harry Potter.

Astfel de eroi sunt cei mai mari vrăjitori ai spiritualității zilelor noastre, cei cunoscuți în întreaga lume, sau maeștrii dragi, delicați și puternici, pe care îi tot invoc și evoc, de la care eu învăț cu uimire.

Așa sunt, de fapt, toți oamenii cu adevărat valoroși pe care îi întâlnim de-a lungul drumului nostru. Cei pe care nu te poți împiedica să-i iubești până la capăt. Capăt de epopee, capăt de poveste, capăt de viață. Cei pe care îți dorești să îi îmbrățișezi și să-i privești în ochi, ca să adunați împreună aceeași strălucire a lacrimii de bucurie. Prietenii noștri din cărți, din imaginație sau, când suntem norocoși, de lângă noi. Ei sunt adevărații eroi așezați sub cel mai frumos paradox al lumii, pentru că ei nu știu, nu vor înțelege și nu vor crede niciodată că sunt eroi.

Și nici noi nu vom ști că suntem pentru ei…