Cine mă mai ia pe mine cu doi copii?

Dincolo de orice despărțire, lumea se împarte la doi și se așază, măcar pentru o vreme, sub zodia singurătății. Indiferent cât de rău a fost înainte, indiferent cât de mare poate să fie eliberarea sau ușurarea despărțirii, divorțații umblă umbriți de rușinea oprobriului public și cu o jumătate de inimă jupuită de dezlipirea de cealaltă inimă-pereche. Iar cei care au avut de luat decizia separării în ciuda faptului că au avut nu doar visuri, ci și copii împreună, se așază brusc și oficial sub titulatura singurătății: Mame singure. Tați singuri.

Am fost și eu singură.

Dar nu ca în tinerețe, înainte de a fi măritată, când singurătatea era sinonimă perfectă cu libertatea și era ușoară, zâmbitoare și sprintenă… O calitate, și nu un defect. Am fost singură în sensul cel greoi al cuvântului, mamă singură, femeie singură, divorțată care se întreba, după cutumele lumii noastre: cine mă mai ia pe mine cu doi copii? Pentru că oricât de independentă, de emancipată, de școlită, de pregătită aș fi fost, în situații de criză și de spaimă, știți cum facem cu toții: devenim ceea ce am repudiat sau am negat până atunci… În cazul meu, devenisem mamaie și mama la un loc, devenisem vecina de peste strada neasfaltată pe care crescusem, devenisem verișoara cumnatei despre care știam sigur, tot neamul, că n-o s-o mai ia nimeni după ce-a lăsat-o Georgel, chiar dacă ea i-a turnat o droaie de copii, crezând că astfel îl ține acasă, dar mai mult l-a enervat… Devenisem un elf de casă rămas fără stăpân. De starea aceea de singurătate absurdă, de senzația că oricât de rău era cu răul, e mai rău fără rău pe care o au mai ales femeile divorțate mi-am amintit citind Harry Potter (căci, da, azi e vineri, deci e Harry Potter Friday) și urmărind, cu atenție, cu iubire, cu uimire, personajele elfilor (spiridușilor) de casă, cei care erau tratați în carte cam ca niște neveste fără simbrie, cocoșate de treburi domestice fără sfârșit, care trebăluiesc zi și noapte fără să le observe sau aprecieze cineva meritele. V-am mai scris în articolul Spiridușii și femeile de casă că am asociat mișcarea de eliberare a elfilor de casă, inițiată de încăpățânata Hermione, cu feminismul. Toate prejudecățile antifeministe ridicole, care se vehiculează și azi, bine-mersi, le-am găsit în carte sub forma prejudecăților care se opuneau eliberării elfilor din pozițiile lor de sclavi. Dar de singurătatea mea apăsătoare de după divorț (și de singurătatea apăsătoare a bunicii mele văduve, a mamei mele rămase fără soț și a atâtor alte femei părăsite într-un fel sau altul…) mi-am adus aminte mai ales când Winky, elfa de casă a domnului Crouch, care fusese alungată pe nedrept de la casa acestuia, își jelea libertatea și se învinovățea tot pe ea pentru ceea ce i se întâmplase.

„Winky mai are încă destulă rușine ca să se rușineze că a fost eliberată”, plângea spiridușa urâțică, iar Hermione se străduia s-o facă să-și revină: „Rușine? repetă Hermione buimacă. Dar… Winky, vino-ți în fire! Domnului Crouch ar trebui să-i fie rușine, nu ție! Tu n-ai făcut niciun rău, el s-a purtat îngrozitor cu tine!”

Dar Winky continua să plângă, să se dea cu capul de masă ca să se autopedepsească și să se cutremure de mila agresorului. „Bietul meu domn Crouch, ce-o fi făcând el fără Winky? Are nevoie de mine, de ajutorul meu! toată viața mea am avut grijă de familia Crouch, și înaintea mea – mama, iar înaintea ei – bunica mea… Vai, ce-ar spune ele să audă că Winky a fost eliberată? Vai, ce rușine… Ce rușine!”

Și noi trăim într-o lume nemagică – sau măcar într-o țară complet mageamie – în care agresorii primesc justificări pentru faptele lor, iar victimele se învinovățesc singure sau sunt învinovățite și rușinate de răutatea celorlalți. În care violența și agresiunile domestice sunt justificate prin zicale, sloganuri, proverbe și bancuri care o fixează mai departe în conștiința noastră. În care femeile rămase singure, divorțate, văduve, părăsite, neluate de neveste, se întreabă cine o să le mai vrea pe ele, de parcă ar fi elfi de casă în căutarea unui adăpost și nu semeni egali în dreptul lor la iubire și la libertate cu toți ceilalți locuitori ai planetei. Și în care, trebuie să mărturisim măcar din când în când, că nu suntem în stare să recunoaștem cu adevărat meritele celor de lângă noi decât după ce aceștia au plecat.

Ne iubim cu adevărat mamele și bunicile, care ne-au slujit vieți întregi ca niște spiriduși tăcuți, nevăzuți, fără alte rosturi decât propria noastră fericire și fără dreptul la fericirea proprie, abia după ce au plecat de lângă noi, așa cum și în Harry Potter, lacrimile tuturor personajelor din carte și ale tuturor celor care citesc curg șiroaie atunci când Dobby, cel mai drag elf de casă și cel mai curajos, este ucis de o baghetă criminală, purtătoare de magie neagră.

„Vreau să fac totul așa cum se cuvine”, a declarat Harry Potter, devastat de durere după moartea elfului, așa cum și noi toți, după pierderea cumplită a cuiva drag ne refugiem în obligațiile de după înmormântare și spunem, înnebuniți de nonsensul vorbelor noastre și numărând colacii și bobii din colive, „Vreau să fac totul așa cum se cuvine”.

Harry a săpat cu mâinile lui, fără să recurgă la ajutorul magiei, o groapă în pământul tare de la capătul grădinii, între niște tufe.

„Săpa cu un fel de încrâncenare, bucurându-se de efortul acela fizic, apreciind că munca aceasta nu avea nimic de-a face cu magia, pentru că simțea fiecare picătură de sudoare vărsată și fiecare bășică din palme ca pe un elogiu închinat elfului care le salvase viața.

…

Harry săpa mai departe, tot mai adânc, în pământul tare și rece, vărsându-și toată suferința prin sudoarea aceea, respingând durerea care îi străbătea cicatricea. În întuneric, fără nimic să-i țină tovărășie decât propria lui răsuflare și freamătul mării, îi reveniră în minte întâmplările din casa Malfoy, lucrurile auzite, și începu, acolo, în întuneric, să priceapă cu adevărat.

…

Harry își pregătise o replică pentru atunci când aveau să-l întrebe de ce nu-și folosise pur și simplu bagheta ca să facă o groapă perfectă, dar nu fu nevoit s-o rostească. Ron și Dean săriră și ei în groapa săpată de el, fiecare cu câte o lopată în mână, și toți trei săpară împreună în liniște, până ce groapa li se păru cât trebuia de adâncă.

Harry îl înfășură pe elf mai bine în jacheta lui. Ron se așeză pe marginea mormântului și își dădu jos pantofii și șosetele, apoi i le trase lui Dobby pe picioarele goale. Dean făcu să apară un fes de lână, pe care Harry i-l trase cu grijă lui Dobby pe cap, acoperindu-i urechile ca de liliac.

-Ar trebui să-i închidem și ochii.

Harry nu-i auzise pe ceilalți apropiindu-se pe întuneric.

…

Luna, care îmbrăcase un palton de-al lui Fleur, se lăsă pe vine și, atingând ușor cu vârful degetelor pleoapele elfului, le coborî peste ochii sticloși.

-Așa, rosti ea molcom. Acum parcă ar dormi.

Harry așeză trupul elfului în groapă, îi aranjă membrele mititele ca și când doar s-ar fi odihnit, apoi ieși din groapă și se uită lung pentru ultima oară la trupul mărunțel al lui Dobby. Se sforță să nu izbucnească în plâns, amintindu-și de înmormântarea lui Dumbledore și de nenumăratele rânduri de scaune aurii, de Ministrul Afacerilor Magice așezat pe rândul din față, de înșiruirea înfăptuirilor lui Dumbledore, de măreția mormântului său, construit din marmură albă. Simțea că și Dobby ar merita o înmormântare la fel de grandioasă, totuși, trupul elfului zăcea acolo printre tufe, într-o groapă săpată ca vai de lume.

…

Privi de jur împrejur. Rondurile de flori aveau pe margini niște pietre mari, albe, netezite de valuri. O ridică pe cea mai mare și o așeză ca pe o pernă deasupra locului în care se odihnea acum capul lui Dobby. Apoi pipăi în buzunar după o baghetă.

…

Încet, urmându-i instrucțiunile rostite pe șoptite, bagheta începu să scrijelească adânc suprafața pietrei. Harry știa că lui Hermione i-ar fi reușit mai bine și probabil mai repede, dar voia să marcheze locul el însuși, așa cum își dorise să sape și groapa lui Dobby. Când se ridică din nou în picioare, pe piatră se puteau citi cuvintele:

AICI ODIHNEȘTE DOBBY, UN ELF LIBER

Privi câteva secunde în jos, la ce scrisese, apoi se îndepărtă de mormânt”…

Suntem și noi, cu toții, vrăjitori iscusiți, mageamii sau elfi de casă care se tem de libertate sau o caută curajoși. Suntem suma întrebărilor noastre absurde sau logice: Cine sunt eu? Care e adevărul? Răul există? Binele învinge? Cine mă mai ia pe mine cu doi copii? Ce stăpân va mai vrea să îl slujesc pe degeaba?… De aceea iubesc atât de mult cărțile lui Harry Potter. Pentru că regăsesc în ele toate căutările mele, toate eșecurile, toate victoriile. Toate viețile. Și toate morțile. Și pentru că, citindu-le, îmi amintesc mai bine cine am fost și, mai ales, cine sunt.