fbpx
„Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc! – Magda Isanos“

Prietenul la nevoie se cunoaște

de

Mi s-a mai întâmplat acum vreo 20 de ani să rămân cu mașina în pană la mare. Eram în ultima zi a sejurului și merseserăm cu mașina aproape de țărm, undeva în Vama Veche, iar când am vrut să plecăm de pe plajă, mașina nu a mai pornit. Nu mai aveam nici bani, ca să ne întoarcem la gazda la care stătuserăm, eu și soțul meu dintâi, așa că am scos cortul din portbagaj (ce noroc că-l aveam!) și am așteptat să vină tata, pentru că pe el l-am sunat și, ce bine era pe atunci, când aveam tată, iar tata nu-mi spunea niciodată NU când îi ceream ajutorul…

A ajuns noaptea, târziu, venise și cu mama… Îmi amintesc și acum clipa aceea de bucurie când au deschis fermoarul cortului – ce minune, să te simți iar copil, scos dintr-o încurcătură de mama și de tata, care-au venit după tine! Iar a doua zi, cu mâinile lui pricepute, tata ne-a și reparat mașina, Dacia noastră roșie luată la mâna a doua, și am plecat liniștiți către casă.

Mi-am amintit de asta pentru că, din nou, am rămas cu mașina în pană la mare, chiar când ne pregăteam să plecăm de la Neversea, festivalul care ne-a bucurat ultimele zile. Și am constatat că nu mai am pe nimeni pe lume pe care să-l chem să vină să mă ia de la o distanță atât de mare. Pentru că aceia pe care i-aș fi putut chema, fără să-mi fie rușine și fără să ezit, nu mai sunt, iar dacă or mai fi oameni buni care, dacă le-ar sta în puteri să vină, poate că ar veni, eu n-aș îndrăzni să îi chem. Așa că am lăsat mașina acolo și ne-am întors cu trenul, târând de bagaje, dar grăbindu-ne spre casă, fiindcă alte treburi, alte drumuri ne așteptau aici.

A fost un prilej să-mi amintesc că am crescut cu gândul că prieten adevărat e acela pe care, dacă îl chemi la miezul nopţii, vine fără să ezite, pentru că ştie că nu ai apela la ajutorul lui dacă ai avea alte soluţii. Sigur, mi s-a întâmplat de nenumărate ori ca, atunci când am cerut ceva unei persoane foarte apropiate, să mi se răspundă, după o lungă ezitare – ezitarea face obligatoriu parte din scenariu – fie cu „n-ai putea să…?”, fie cu un „mda…”, care să mă facă să regret până în măduva oaselor că am îndrăznit să cer o favoare. Așa că, în cea mai mare parte a timpului, m-am obişnuit să nu mai cer nimic nimănui. Mă descurc cu puterile pe care le am şi mă străduiesc să fiu foarte atentă să nu intru în situaţii în care să fiu nevoită să cer ajutorul. Pentru că, de când am pierdut câțiva dintre cei mai apropiați oameni pe care îi aveam, mi-am pierdut și curajul să cer, frisonată de neplăcerea unui posibil refuz… Totuși, în adâncul inimii, trăiesc mai departe cu învăţătura conform căreia prietenul la nevoie se cunoaşte, pe care mi-au spus-o cei din jur în repetate rânduri, pe când eram copil, şi eu am crezut-o nebuneşte, aşa cum o cred şi azi, când, totuși, nu mai îndrăznesc să sun pe nimeni.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Tag-uri:
· · · ·
Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Mi se pare atât de trist acest adevăr… Suntem singuri pe lume dupa ce ne părăsesc părinţii sau prietenii din adolescentă / copilărie…
    Poate cand s-or face copiii mari, cu forţe proprii, atunci ne vom simţi iar protejaţi cumva…acoperiti.
    Nu lăsam masina la mare in niciun caz. Un service ceva, tractari auto, dealer-ul de zona…trebuia sa se repare cumva. Aţi rezolvat, v-aţi întors apoi dupa ea?
    Eu as fi sunat după ajutor…doar așa mai afli cine te iubeste cu adevărat, şi de nu… prilej de a face curat in suflet…

    Lorelei Eg 10 iulie 2017 13:12 Răspunde
    • Lorelei, nu am rezolvat, am lasat-o acolo, eram si contra-cronometru pentru ca a doua zi aveam avion, nu puteam risca sa il pierdem. Iar cand s-a intamplat era duminica seara, intr-un oras coplesit de zeci de mii de turisti, aflat in festival, chiar nu se putea face nimic. Si nu vreau sa judec nici asa, ca aceia care ma iubesc ar fi venit, pur si simplu nu e… chiar atat de simplu. Nu vreau sa spun ca iubirea se masoara in servicii si in disponibilitatea de a le acorda- doar m-am gandit ca eu nu mai am curaj sa sun, in primul rand problema mea este asta, ca nu mai stiu sa cer, probabil ca nu ma mai simt indreptatita s-o fac ca atunci cand existau oameni care traiau pentru mine si eu traiam pentru ei si nicio favoare de la unii la altii nu era prea mare…

      Alice Năstase Buciuta 10 iulie 2017 23:08 Răspunde
  • Oh, well … eu am spus si nu, nu pot. Am ajutat pe cei care mi-au cerut ajutorul, am ajutat si pe cei care nu mi-au cerut dar am știut ca au nevoie, am ajutat sau încercat sa ajut si pe cei care nu aveau nevoie de ajutor. Dar sunt si unele categorii de oameni la care am învățat sa le spun „nu, imi pare rău, nu pot”.
    Si am învățat, cam târziu, si îndrăznit sa cer ajutor doar de la cei care știu ca ma pot ajuta, cu vorba sau cu fapta. Nu sunt mulți dar sunt deosebiți. Sunt oameni apropiați si dragi.
    Si pentru ca legea atracției funcționează perfect, am primit ajutor de la o familie pe care am întâlnit-o de curând. Am cerut si am primit, iar ajutorul acordat a fost foarte benefic si pentru ei.
    Cei dragi mi-au adus revista tocmai de la Gura Humorului.

    Daniela 11 iulie 2017 3:41 Răspunde
    • Dana, asa este, invatam pe toata durata vietii – unii oameni din jur merita, altii nu, pentru ca nu pretuiesc. Uneori si noi meritam, alteori nu meritam, am invatat astea pe propria-mi piele pe care, acum, o bronzez la soarele turcesc si o sa revin in seara asta cu povesti otomane 🙂

      Alice Năstase Buciuta 11 iulie 2017 13:14 Răspunde
  • Buna Alice!Mi s a intamplat si mie de cateva ori sa apelez la persoane importante din viata mea si sa simt ca ma ajuta doar din obligatie!Am suferit mult.Am invatat sa iau situatiile asa cum vin fara prea multa suferinta!O explicatie exista sigur.Nu am incetat sa i iubesc.Incerc cum spui sa apelez cat mai putin sau deloc

    Mariana 11 iulie 2017 15:16 Răspunde
    • Mariana, o explicație există, cum spui tu, dar uneori nu suntem pregătiți s-o înțelegem, sau, poate, s-o acceptăm…

      Alice Năstase Buciuta 11 iulie 2017 23:33 Răspunde
  • Alice,ceea ce povestesti este ceva ce pe mine,de-a dreptul ma infricoseaza…si da,traiesc si eu cu acest sentiment al singuratatii pe care il ai si tu…

    dani 12 iulie 2017 17:23 Răspunde
  • Alice,ceea ce povestesti este ceva ce pe mine,de-a dreptul ma infricoseaza…si da,traiesc si eu cu acest sentiment al singuratatii pe care il ai si tu…

    dani 12 iulie 2017 17:24 Răspunde

Dă-i un răspuns lui Lorelei Eg Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title