Mă îndrăgostesc în fiecare clipă. Nu ştiu cum poate inima mea să bată nebună, în neştire, în continuă uimire. E poate toamna asta mierie de vină. E poate de vină nebunia mea pe care nu mai ştiu cum s-o ţin în frâu. Sau poate că m-au năpădit grijile, neliniştile, disperările, dorurile de cei dragi plecați de lângă mine şi, ca să uit de ele, m-am refugiat într-un dezmăţ al sufletului, care, vai, ce păcat, nu-mi va atinge niciodată nici trupul, nici gândul! Dragostea e strategia mea de supraviețuire…
Mă îndrăgostesc de cărţile lui Yalom. De glasul minunat al câte unui concurent respins pe nedrept la Vocea României. De umorul Mihaelei Miroiu strecurat, subversiv, în cărțile ei serioase. De vocea îndurerată, sfioasă, duioasă, vie, omenească, a violoncelului lui Adrian Naidin. De Daniel Day Lewis în Ultimul mohican. De fotografia cu frunze speriate a soţului meu adorat. De poezia lui Viorel Ilișoi. De mâna întinsă în vis către mine a prietenei mele, Simona. De talentul lui Șerban Pavlu, de naturalețea divină a Medeei Marinescu, de scrisul Dorinei Chiriac, de zâmbetul Oanei Pellea, de floarea mov care a răsărit în grădina noastră, la doi ani după ce am plantat-o, de magnolia care a înflorit și-n toamnă. De Live Like Horses a lui Elton John cu Luciano Pavarotti. De clipa binecuvântată a dimineţii în care deschid cutia cu minuni şi găsesc cuvintele de drag ale prietenelor mele. De Lucia di Lammermoor în regia lui Andrei Şerban. De felul fără seamăn pe lume în care Alex. Ștefănescu mi-l redezvăluie pe Eminescu. De nucul înalt din grădina mamei. De cărțile Amitei Bhose. De vinul roșu Vardo, Patima serii, pe care-l beau din dor de libertate, căci am fost într-o viață de mai înainte țigancă frumoasă și liberă, și-am străbătut lumea într-o căruță cu coviltir. De revista mea minunată, Marea Dragoste, pe care o fac din iubire, la care simt mereu că Dumnezeu îmi propune sumarul, alegându-mi copertele, interviurile, fotografiile, colaboratorii. De operele dirijate de Marcello Mottadelli. De nopţile de sâmbătă pe care nu le-am putut suferi niciodată până acum, dar acum îmi sunt atât de tihnite. De vocea lui Toni Șeicărescu. De mirosul de iarbă tăiată venit de aiurea. De filmele lui Nae Caranfil. De pâinea cu nucă. De personajele din Un pas în urma serafimilor. De privirea lui Nicole Kidman. De cafeaua cu miere, băută cu gândul departe. De teza mea de doctorat, în care mi-am pus tot sufletul și o bună parte din energia ultimilor trei ani. De voalul de mireasă al sopranei Bianca Mărgean, pe care am zărit-o doar din goana maşinii. De tălpiţele pufoase și roz ale copiilor mei. De luna asta splendidă, buimacă, pe care o rog să nu-mi spargă fereastra. De rugăciunea care mă ţine în viaţă, încă şi încă o zi, de meditația pe care o învăț în sanscrită… De libertate și de bunătate, pe care le revendic, ca valori supreme ale lumii.
Ştie cineva vreun leac care să mă facă să iubesc mai puţin?
Sursă foto: http://www.desicomments.com/
Mi-a placut mai mult ce ai scris in postarea precedenta…Curajul de a te dezgoli mi-a taiat rasuflarea…cate putem face asa ceva??dorinti si patimi pe care le avem ,le ascundem in adancul nostru si le facem uitate acolo…cateodata, ele incearca sa iasa dar, avem grija sa le ferecam si mai tare pt a nu ne destabiliza echilibrul pe care cu greu l-am capatat!Fiindca ni se face dor de inceputul unei iubiri si de toata nebunia trairilor…dar,analizand cu trainicie aceste dorinti,ne asezam undeva,intr-un coltisor,si asteptam sa treaca…te imbratisez cu mult drag!
Dani, si eu ascund unele lucruri- dar pe taramul iubirii m-am vindecat, cred, eu, intr-atat, incat sa nu mai simt nevoia sa ascund nimic. Am suferit prea mult in iubiri mintite ca sa nu vreau sa imi traiesc iubirea de azi fara ascunzisuri. Asteptand, da, sa-mi treaca toate dorurile care mi-ar face rau. Marturisindu-le, le imblanzesc.