Se spune că întotdeauna într-un cuplu unul iubeşte mai mult şi altul mai puţin. Şi că numai în rarele, profundele poveşti de mare iubire sentimentele se aşază, egale, sub zodia eternităţii.
Mie mi s-a părut mereu că eu sunt aceea care a iubit mai mult. Am fost întotdeauna nemulţumită de cât de puţin mi s-a dat în schimbul nemărginirii de iubire pe care am pus-o în joc. Şi m-am plâns de meschinăria lumii în care trăiesc, pentru că am fost convinsă că eu ofer totul, dar mi se răspunde condiţionat, pe bucăţi, pe apucate.
Abia după ce am văzut că scenariul se repetă şi că eu rumeg, de fiecare dată la capătul iubirii aceleaşi dezamăgiri, mi-am dat seama că lucrurile sunt la fel de simple în iubire ca şi în orice altă felie de viață. Că suntem dotaţi diferit pentru dragoste, aşa cum suntem diferiţi în ceea ce priveşte capacitatea noastră de a cânta, de a dansa, de a picta sau de a face sport. Că, până la urmă, şi puterea de a iubi e tot o aptitudine şi că înzestrările sunt diferite de la om la om.
Am înţeles şi că suntem mai înclinaţi să credem că noi înşine am iubit mai mult şi că celălalt a făcut o ofertă mai modestă, aşa cum, în general, ni se pare că noi facem mai mult şi mai bine decât ceilalţi, dintr-un subiectivism care ne ţine în viaţă sau măcar ne ţine în viaţă stima de sine.
Şi, într-un final, am priceput că, de fapt, nu contează cine a iubit mai mult dacă iubirea oricum s-a încheiat, pentru că într-o iubire irosită pierd amândoi investitorii de suflet. Şi că nu are nicio însemnătate dacă, într-un cuplu, unul oferă mai mult şi celălalt mai puţin, atâta timp cât amândoi sunt fericiţi şi împăcaţi cu rolurile lor. Pentru că, până la urmă, nimic nu este măsurabil în iubire…
Cred ca in povestile profunde de dragoste,iubirea ar trebui sa cantareasca egal in cele doua talere ale balantei.
Sunt numeroase cupluri in care unul se considera mai puternic dacat celalalt,unul mai capabil si mai valoros ca altul,unul si acelasi care are mereu ultimul cuvant.Si intr-un final,se ajunge la un soi de intelegere tacita,cand de fapt,cel mai destept cedeaza.
Iubirea e pana la urma un act de inteligenta,nu-i asa?Emotionala si nu numai.
Oricum ar fi,mai bine e cred, sa iubesti mai mult decat cu jumatati de masura.
Irina, daca intr-adevar asa ar trebui sa fie, eu as prefera sa fiu cea care iubeste mai mult. Intotdeauna cel care iubeste e castigat. Si daca as avea de ales intre situatia in care iubesc, dar nu sunt iubita, si aceea in care sunt iubita, insa nu iubesc, as alege-o pe cea dintai. Iubirea e lumina din suflet.
:), Citeam candva o expresie care m-a marcat … In dragoste ,unul iubste iar celalalt se lasa iubit ! Tind sa cred ca asa este ! . Este dureros sa crezi si sa speri ca esti iubit … 🙂
Mihaela, probabil ca asa si este, in cele mai multe dintre cazuri. Norocosi cei care iubesc deopotriva!
Norocosi?,,spune i asta celui care deschide usa la casa unde candva era o atmosfera frumoasa,,liniste si era primit cu caldura.. si totul se nariue intr o fractiune de secunda. Cand s au creat amintiri,,vise,,cand asi pusese inima in palma celuilalt,,cand sufletul lui dirija frumosul cel intampina cand ajungea acasa,,. O decizie care l a bagat in coma profunda,,il mai tin doar aparatele sperantei ca nu este singurul care pateste asa. Cand stie ca a facut tot ce tine de El sa i aduci lumina in ochii. Dupa toate astea,,sa i se spuna ca NU se regaseste in Uniiversul asta,,ca nu si vede locul langa El..NOROC CEI CARE IUBESC?,,ati creezi scenarii cum ca totul e iluzie,,ca totul e impotriva ta,,si tot asa. Uiti ca suntem Oameni,,nu Sfinti..uiti ca ai un Suflet care trece prin tot felul de schimbari,,de emotii,,de trairi. Ai intrebari fara raspuns,,Spune i asta acelui Om,,ca mare noroc are ca poate Iubii chiar daca El ramane un Om minunat. Asa de minunat ca e sortit la astfel de esecuri,,asa de minunat si fara vina,,caci noaptea strange perna in brate singur.
E si asta un scenariu,,unii al traiesc.