Fire de nisip

Mi-a povestit actriţa, poeta Ioana Crăciunescu, în interviul pe care mi l-a acordat mai demult, cum a ales, cândva, între doi bărbaţi care o curtau. În vremuri de sărăcie lucie, când trei sferturi dintre români făceau foamea, unul dintre cei doi pretendenţi ai săi îşi luase, cu seriozitate, cu dragoste, cu simt de răspundere, sarcina aprovizionării în serios…

… Aducea zilnic lădiţe pline cu roşii sau cu portocale – într-o vreme când eram mulţumiţi şi dacă aveam o mâna de cartofi – cumpăra pui şi alte sortimente de carne pe care oamenii de rând nu le atingeau decât o dată la câţiva ani. Probabil că povestea pare fantasmagorică pentru cei atât de tineri, încât n-au auzit niciodată de foamea, de pofta, de neputinţa de dinainte de Revoluţie. Dar cei care s-au născut până pe la jumatea anilor ’70 ştiu despre ce este vorba. Revenind, însă, la povestea Ioanei Crăciunescu, am aflat că cel de-al doilea pretendent la iubirea unei femei atât de speciale nu mai avea, practic, cu ce arme să concureze. Toată lumea, inclusiv femeia curtată, credea că alegerile s-au făcut, cumva, de la sine. Că în faţa grijii, atenţiei, promptitudinii logistice şi dării de mâna a celui dintâi, orice iubire sau neiubire se va îmblânzi. Şi, totuşi, într-o zi, bărbatul de-al doilea, care se retrăsese din calea năvalei amoroase a primului, i-a strecurat muzei sale un plic în cutia de scrisori. În plic, câteva fire de nisip şi o foaie albă, pe care scrisese ceva în stilul următor: e nisipul pe care l-am adunat de pe trupul tău vara trecută. Nisipul pe care l-am păstrat cu sfinţenie, până acum. Dar fiindcă simt că nu mă iubeşti, ţi-l restitui…

„L-am ales pe cel de-al doilea. Între cei doi pretendenţi, între lădiţele de roşii şi firele de nisip, am ales nisipul, chiar dacă m-am gândit că poate nu era nimic adevărat, poate le culesese atunci, de pe jos, din faţa porţii mele”, mi-a povestit doamna cea minunată, îndrăzneaţă, frumoasă. Iar eu am aprobat-o nu doar din politeţe, nu doar de dragul interviului, ci şi ca femeie care ştie că, uneori, adeseori, gesturile mici schimbă sorţile mari. Că foarte adesea un gest aparent neînsemnat poate să aducă bucurie, şi dragoste, şi lumină în viaţă celui care îl primeşte, cât nu pot face o mie de gesturi evazate, spectaculoase, zgomotoase.

Cred că Dumnezeu preferă bisericuțele de lemn, iar zeii iubirii, îmbrățișările și gesturile mici. Și inspirate. Și pline de tandrețe. Cred în surprizele  care ne fac viaţă şi dragostea mai frumoasă. Cred în jocul noutăţii şi al bucuriei de fiecare zi. Şi mai cred că, dacă ar fi fost vreodată să aleg între un bărbat dispus să îmi cumpere o casă la mare, şi unul care, când aşeza la ureche o cochilie arsă de soare, auzea numele meu, l-aş fi ales, cu siguranţă, pe cel din urmă (așa cum am și ales, de fapt, cu adevărat…)  Pentru că dragostea împlinită are nevoie de detalii. Pentru că frumuseţea vieţii stă în migala pe care o punem atunci când alegem nuanţele fiecărei zile. Pentru că orice mare speranţă are nevoie de un milion de mici aşteptări, pe care să le împlinim la timp.

P.S. Fotografiile sunt făcute de Ilona Năstase.