fbpx
„Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc! – Magda Isanos“

Lucruri pe care nu le-ai știut niciodată

de

Am crescut auzind de câte ori râdeam, în copilărie, că râsul „nu-i a bună”. Așa îmi spuneau bunicii și, când ne auzeau râzând prea zgomotos, eventual ne și amenințau cu o nuia, ca să nu atragem ghinionul cu hohotele noastre. Par amintiri din spitalul de nebuni sau, în cel mai bun caz, de la orfelinat, dar am verificat și cu alți prieteni de vârsta mea și tot cam așa stăteau lucrurile și în familiile lor „normale”, în care copiii creșteau în grija drăgăstoasă a unor bunici înapoiați.

Mama mea îmi spune și acum că nu știe să râdă de-adevăratelea. Că n-a râs niciodată gălăgios în copilărie, fiindcă n-a avut voie, așa că a rămas pentru toată viața cu refugiul unui clinchet discret, cu care să-și marcheze, totuși, bucuriile.

Eu, slavă Domnului, am reînvățat, deși târziu. Și chiar dacă nu am reușit să-i învăț pe copiii mei nici spaniolă, nici să cânte folk și nici să își facă singuri paturile, i-am învățat să râdă cât vor ei și cât de tare pot.

Probabil că acesta e unul dintre motivele pentru care noi ne marcăm toate întâlnirile râzând până la lacrimi. Nu cred că există prilej de întâlnire în care să stăm cu toții la masă, la povești sau la filme, care să nu devieze, până la urmă, într-o zgâlțâială de râs. Și întotdeauna, dar întotdeauna asta ni se întâmplă când ne facem poze, foiala noastră din încercarea de-a ne așeza în cadru degenerând într-o hăhăială scăpată din hățuri, domolită întotdeauna la fel: Ilona ne amenință că vom ieși cu toții groaznic în poze dacă râdem ca nebunii și, fiindcă ea vrea să iasă bine, ori ne potolim, ori pleacă de lângă noi. Și-atunci ne potolim, ce să facem, fiindcă știm că fără Ilona pozele sunt ca fără soare.

*

În seara de ajun a sărbătorii de Moș Nicolae a sunat cineva la ușă. Era duminică și nu așteptam pe nimeni, dar am deschis cu un gând ciudat că poate au venit colindătorii – deși aici, în Anglia, copiii nici nu știu cine e Moș Nicolae. Din fața ușii m-a salutat, în română, un băiat drăguț, care mi-a întins două platouri de prăjituri legate cu o fundă mare, turcoaz, culoarea mea preferată pe viață și pe moarte. (Celor apropiați le spun, mai devreme sau mai târziu că, după ce-am să mor, îi rog să îmi păstreze cenușa într-o urnă turcoaz pe care s-o așeze în bibliotecă, pe raftul cu poezie). Mi-a spus că prăjiturile sunt de la Moș Nicolae și, oricât am insistat, n-a recunoscut cine l-a trimis – deși bănuiam, fiindcă aici la Londra nu am decât două prietene bune care să știe unde stau. Mi-a dezvăluit, totuși, că prăjiturile sunt făcute de soția lui, Georgiana, care coace tot felul de delicatesuri, și mi-a urat să le mâncăm cu încredere și cu plăcere.

L-am poftit înăuntru, dar m-a refuzat. Mi-a spus că mai are multe drumuri de făcut, cu daruri de la Moș. Așa că i-am mulțumit și l-am lăsat să plece, însă în ultima clipă m-am răzgândit și-am alergat după el cu câteva cărți pe care le-am luat în grabă din birou. Și atunci l-am văzut schimbându-se la față. „Am crezut că e o coincidență de nume”, mi-a zis, și mi-a povestit de câți ani mă cunoaște și cum într-unul dintre drumurile lui la Păltiniș pe care le străbătea căutând, desigur, urmele lui Noica, a primit în dar prima mea carte scrisă împreună cu Aurora Liiceanu, Dincolo de bine, dincoace de rău, o carte care a însemnat mult pentru el.

Ne-am promis că ne vom revedea, că o să mă organizez să îi invit într-o seară la noi, să stăm de vorbă pe îndelete.

*

Deși țin post, duminică seară am decretat dezlegare la rulouri cu vanilie și la negrese cu frișcă și zmeură. Și mi-am dat dezlegare și la lacrimi, fiindcă întâlnirea mea, la 3000 de kilometri de casă, cu un băiat care mi-a adus prăjituri divine din partea unor prietene dragi și mărturii despre o carte a mea care i-a schimbat viața mi s-a părut un miracol de sărbători.

*

În dimineața de Moș Nicolae, copiii au primit dulciuri în pantofii așezați sub pomul împodobit mai devreme decât l-am fi făcut în România – după moda calendarului britanic. Eu am primit abia a doua zi, dar încă și mai dorite, trimise din țară de prietena mea Jeni, toate produsele din gama Gerovital Tratament Expert cu Argan. Iubesc arganul, și în cremele pentru față și, în sinea mea, le atribui netezimea obrazului meu. Iar în gama ce conține șampon, balsam și mască, toate intens hidratante, sunt tot produse excepționale de care, cam ciufulită find, aveam mare nevoie și despre care puteți citi toate amănuntele AICI: Farmec a lansat Gerovital Tratament Expert cu Argan, o subgamă completă de produse intens hidratante pentru păr.  Și am primit răsfățul de-a mânca împreună cu copiii prăjituri de casă cu parfum de nostalgie, cu glazură de miracol, cu gust de amintiri din Păltiniș. Și de a râde mult împreună, de a lăcrima de frumusețe, de a aduna amintiri de preț. Cât suntem împreună, putem face acasă din orice loc de pe pământ.

*

„Numai în limba ta îți poți aduce aminte de lucruri pe care nu le-ai știut niciodată”, a scris Constantin Noica în Cuvânt împreună despre rostirea românească. Uitasem paradoxul acesta, dar mi l-am amintit acum, o dată cu sărbătorile și minunile lor. Cred că asta înseamnă că întotdeauna hohotele mele de râs, de plâns, de dragoste sau dor, alături de toate mirările de lângă ele, vor fi în limba română.

 

 

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Comentarii

  • Emoționant articol, întâlnire uimitoare!
    „Acasă” poate fi oriunde în lume dacă îi ai lângă tine pe cei mai dragi din viața ta.

    Violeta 11 decembrie 2021 23:47 Răspunde
  • Ce fruuumos! Inclusiv ca folosesti produse românești si acolo. Cool! Iubesc gerovital

    Teogirl 12 decembrie 2021 21:44 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title