Să vină florile!

Am găsit astăzi pe Facebook o amintire de acum doi ani, când Ilona termina clasa a XI-a și eu, într-o încăpățânare de mamă rămasă agățată de obiceiurile de odinioară, îi cumpărasem coroniță de flori așa cum purtau, și pe vremea mea, premianții. În alți ani de mai înainte, îi împletisem chiar eu coronița – și am dovadă câteva fotografii în care cununile sunt ceva mai ciufulite decât cea din imaginea peste care am dat azi. Dar acum doi ani, la ultima ceremonie cu public a clasei de liceu a fiicei mele mai mari, probabil că nu avusesem timp sau energie să mă ocup de asta.

M-au înduioșat fotografiile mai tare decât mă înduioșează orice are legătură cu copila mea plecată la școală în partea cealaltă a continentului, pentru că am realizat că, și anul acesta, Ilona a terminat școala cu brio, oricât de greu i-ar fi fost – pentru că școala occidentală e grea, mai grea decât școlile noastre – doar că de data asta n-am fost lângă ea să-i fac coroniță de flori sau tort de biscuiți sau măcar o ciocolată caldă.

Știu că e la modă îndemnul să-ți lași copiii liberi, să le dai voie să experimenteze, să se îndepărteze, să te uite, dacă vor. Sunt regulile parentingului modern și nu îndrăznesc să le contest valoarea. Sunt aceleași reguli care în spiritualitate te îndeamnă să te detașezi, să tai stringurile, să renunți la orice atașament. Nimic nu e al nostru. Sunt regulile libertății, știu, dar asta nu înseamnă că reușesc să pricep și cum se aplică în așa fel, încât să fie și ușoare, plăcute – sau măcar suportabile – , nu doar folositoare.

După ce a ieșit cu bine din sesiunea de examene, ca să facă lucrurile și mai complicate (pentru mine), Ilona m-a anunțat că și-a luat o slujbă de vacanță, la o cafenea în Covent Garden. Am râs cu ea la telefon când mi-a spus, și i-am proorocit că va da peste ani interviuri și va povesti cum a fost angajată în marele cartier al Operei, încă din primul an de facultate, doar că a fost mai întâi la tejghea, și abia apoi pe scenă. Apoi, după ce am închis telefonul, am plâns ca atunci când am lăsat-o prima oară la grădiniță sau la școală. Printre suspine, mi-am jurat că o să-mi iau eu treizeci de slujbe englezești, ca să îi pot da ei bani de ajuns, cât să nu mai fie nevoită să muncească în vacanța în care ar trebui să-și tragă sufletul după sesiunea grea. Și, dacă s-ar putea, să nu mai muncească niciodată, să facă doar ce-i place.

Da, aș fi vrut să am copii de bani gata. Să fiu o milionară risipitoare, care-și răsfață deșănțat odraslele, fără pic de înțelepciune. Dar, cum spune Nichita Stănescu, totul ar fi trebuit să fie sfere, dar n-a fost, n-a fost așa…

Știu că e bine tot ce se întâmplă, că toate sunt rânduite de undeva de sus, de mai presus de fricile mele de mamă năroadă, de undeva de deasupra tuturor îngrijorărilor născute din carnea noastră omenească. Știu că ne întâlnim doar ca să învățăm să ne despărțim, iubim doar ca să ne amintim că nu ne aparținem unii altora și suferim doar ca să ne înțelepțim. Dar eu mă îndărătnicesc să cred că din bine se poate ajunge mai departe decât din rău. Că din ușor se ajunge mai repede la înălțare și la iluminare decât din greu. Poate că, da, acum două mii de ani, pământenii cei proști n-ar fi putut pricepe cu adevărat măreția divinului decât printr-o lecție cumplită, zguduitoare. Dar mă gândesc că azi, după ce atâta vreme la râul Piedra, la râul Prut, la râul Gange, la râul Nil și la câte alte râuri am șezut și am plâns, rugându-ne cu credință mare, ne-am mai înălțat cu o treaptă, cu un gând, cu o vibrație, cu o speranță și nu mai avem nevoie de cununi de spini, ci de cununi de flori. Doar de flori.

Să vină, așadar, florile, să vină dragostea, să vină bucuria, să vină ușurința de viață, să vină bogăția și, din libertatea celor mai mari iubiri, să nu ne mai despărțim, totuși, niciodată!