Lucrurile atât de prețioase pe care le avem

Nu știu ce reminiscențe ale sărăciei și ale tristeților venite din alte vieți sau din alte destine de femei din familia mea au rămas lipite de mine, dar eu, într-un demers contorsionat și ciudat, pornind de la groaza de a pierde ceea ce am, am ajuns să prețuiesc cu adevărat fiecare lucru simplu care îmi e dat.

Sau, poate, dincolo de temeri, pur și simplu, mi-am găsit eu alinarea în exercițiul recunoștinței, iar asta mă face să mă simt mai împlinită în existența mea, în care nu mai iau pe de-a gata nimic din ceea mi-a fost dat.

Într-un talmeș-balmeș al gratitudinii, când mă trezesc, mulțumesc că e cald în casă, că Iza e lângă mine, iar copiii mai mari în camerele lor de alături. Apoi mulțumesc, privind spre icoana făcătoare de minuni a Fecioarei, că ne-a călăuzit pe toți ca să ne adunăm în aceeași familie. Mulțumesc pentru apa caldă atunci când fac duș și pentru parfumul delicat al săpunului, pentru moliciunea halatului bleu și pentru nealterata finețe a pielii mele, pentru care m-au admirat sau m-au invidiat, dintotdeauna, prietenele. Pentru cana cu flori roșii din care beau apa caldă cu lămâie proaspăt stoarsă și pentru cafeaua vanilată pe care prietena mea Dana Popovici mi-a trimis-o, hăt, din Canada, ca să îmi bucure diminețile și să-mi amintească de Irish Coffee și de Irlanda mea dragă în care m-aș întoarce mereu. Mulțumesc pentru podeaua curată și caldă pe care pot călca desculță și apoi mulțumesc pentru fiecare înghițitură din ceea ce mănânc, pentru fiecare cuvânt pe care îl citesc sau îl scriu…

Aș putea continua să vă năucesc cu informații vorbindu-vă și despre maeștrii și prietenii mei a căror iubire mă face recunoscătoare, povestindu-vă despre sute de alte lucruri minunate pentru care mulțumesc întreaga zi sau despre serile uimitoare în care plâng de frumusețe în săli de concerte în care se revarsă splendoarea armoniilor celeste (cum au fost serile trecute de la Ateneu în care dirijorul Gabriel Bebeșelea a dirijat concertul în re major pentru vioară și orchestră al lui Ceaikovski – da, concertul splendid în jurul căruia s-a construit filmul aproape la fel de frumos al lui Radu Mihăileanu, și simfonia Dante a lui Liszt, oh, ce miracol s-o ascultăm pentru prima dată în țara noastră într-o asemenea interpretare!). Dar pentru că e vineri, aduc din nou un omagiu din adâncul inimii pentru întâlnirea mea cu seria cărților avându-l ca personaj central pe Harry Potter, datorită căreia nu doar toate serile vieții mele s-au înveșmântat, prin lectura de seară, în și mai multă, și mai adâncă, și mai de neuitat iubire între mine și copiii mei, dar în care mi-am găsit răspunsuri la toate întrebările devenirii mele spirituale, ale trecerii mele de la stadiul de încuiată la cel de vrăjitoare și datorită căreia am adăugat noi și noi motive de recunoștință față de viața mea.

Aseară, când am ajuns, împreună cu Iza, să recitim capitolul în care Harry se pregătește să meargă întâia dată în localitatea în care și-a trăit primul și singurul an de viață alături de părinții săi, am lăcrimat de emoție gândindu-mă cât de norocoși suntem noi, cei care avem sau am avut pentru mai mult timp ambii părinți lângă noi și cât de binecuvântați ne sunt copiii, pe care-i creștem în regatul ocrotitor al iubirii părintești și al dăruirii absolute.

Am întâlnit, de curând – sau, deși îi știam dinainte, i-am cunoscut mai bine acum – câțiva oameni minunați care au crescut în orfelinat. Unul dintre ei este talentatul Viorel Ilișoi – citiți povestea lui splendidă, Portocala, și o să înțelegeți ce spun…), un altul este tot nespus de talentatul, în profesia lui, Dan Bujor, cel care a reinventat masajul cu bambus și l-a preschimbat în artă veritabilă și meșteșug cu rezultate vizibile în remodelarea trupurilor (iar eu arăt din ce în ce mai bine, mai tânără și mai zveltă, și datorită masajului său uimitor de plăcut și de eficient în același timp, nu doar tehnicilor mele de lucru emoțional și spiritual cu mine însămi), am vorbit din nou, nu de mult, cu Nadine Voindrouh, care mi-a dat un interviu splendid în ediția de revistă care este încă pe piață, cea mai dragă ediție a mea de până acum, cu interviuri magnifice și personalități de mare frumusețe (printre alții, Marina Constantinescu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Nicolaie, Ioana Pârvulescu… ) reamintindu-mi că și ea a crescut la orfelinat.

Dar temele acestea s-au tot întrepătruns în lumea mea până aseară când, cititind cu glas tare pasajul în care Harry Potter își proiectează cea dintâi întoarcere în locul nașterii sale, cea dintâi întâlnire cu mormintele părinților săi, mi-a tremurat glasul ca o coardă de vioară și inima mi s-a încălzit de o recunoștință mai profundă ca niciodată.

„Avea să meargă acasă! Avea să se întoarcă în locul în care avusese și el o familie! Dacă n-ar fi existat Voldemort, ar fi crescut în Godric’s Hollow și acolo și-ar fi petrecut toate vacanțele. Și-ar fi invitat prietenii la el acasă… poate că ar fi avut frați și surori… tortul de ziua lui când ar fi împlinit șaptesprezece ani ar fi fost făcut de mama lui. Niciodată până în clipa aceasta, când știa că o să vadă locul în care toate acestea îi fuseseră răpite, niciodată nu reușise să vadă în fața ochilor, cu atâta limpezime, viața pe care o pierduse.”

Între lucrurile cele mai prețioase pentru care mulțumesc în fiecare zi, cele mai însemnate sunt amintirile cu părinții mei. Așa cum, fără ca ei să știe azi, cele mai importante lucruri pe care le dăruim copiilor noștri nu sunt hainele frumoase, nici telefoanele, nici chiar casele noastre calde, cu podeaua curată pe care pot călca desculți cu tălpițele lor pe care, de atâtea ori, le-am sărutat în timp ce dormeau. Ci amintirile noastre împreună cu ei, felul în care construim în preajma lor aură de iubire, glob de lumină, cocon de noroc.

Și, culmea, pentru că aceasta este tema asupra căreia mi-e dat să reflectez acum mai mult ca niciodată, deși am vrut să revăd filmul lui Radu Mihăileanu pentru a mă reîntâlni cu concertul pe care l-am ascultat în interpretarea Filarmonicii George Enescu dirijate de Gabriel Bebeșelea (acest Harry Potter al îndrăznelii tinere și al măreției muzicale), având-o ca solistă pe extraordinara violonistă Ioana Cristina Goicea, am regăsit, în film, de fapt, aceeași temă de reflecție, același motiv de fericire, cel care se naște dintr-o realitate pentru care ne simțim cei mai îndreptățiți – să avem părinți, să creștem copii -, dar care e tot un dar rar, pentru care n-ar trebui să contenim a mulțumi, cel mai valoros și mai prețios dintre toate darurile vieții.