Ești ceea ce gândești

Sunt sigură că nu ești ceea ce îmbraci, nici ceea ce conduci, nici ceea ce ai înăuntrul portofelului, nici ceea ce ai scrijelit sub formă de titlu nobiliar ori profesional pe cartea de vizită… Nici măcar ceea ce mănânci nu ești, așa cum s-a spus multă vreme. Și categoric, pot să-mi bag mâna în foc că nu ești ceea ce cred ceilalți despre tine, așa că degeaba ne măsurăm reciproc după deșteptăciunea citatelor împrumutate de la alții și postate pe Facebook sau după echilibrul coloristic al mozaicului de poze retușate de pe Instagram.

Știu că trăim – încă – într-o lume care recompensează gras aparențele, dar noi, cei adevărați, miezul acela de lumină și de frumusețe care rămâne din noi atunci când ne dăm înapoia cuvântului care ne exprimă voința sau neputința, suntem, de fapt, doar gând. Doar iubire. Și doar credință.

Suntem ceea ce gândim despre alții. Dacă în oamenii din jurul nostru vedem urâțenia, frica, defectele, grozăviile, nimicniciile, atunci asta suntem și noi. Suntem urâțenie, frică, nimicnicie, defecte, grozăvii, porcării… Iar dacă reușim să vedem în ceilalți frumusețea și puterea de a răzbi mai departe, omenia, sensibilitatea, noblețea, atunci asta suntem și noi, căci ne oglindim pe noi privindu-ne semenii.

Suntem, negreșit, și ceea ce gândim despre noi înșine și, deopotrivă, ceea ce avem puterea să credem cu adevărat despre propriul destin. Dacă ne iubim pe noi, dacă ne prețuim în mod autentic, toți cei din jur vor face asemenea nouă, arătându-ne iubire și respect. Iar dacă în sinea noastră ne-am însușit mustrările, ironiile, batjocurile sau poreclele date de cei de lângă noi, disprețuindu-ne și considerându-ne, în taină, nevrednici de iubire și respect, tot așa ni se va așeza viața la picioare, scoțându-ne în cale lecțiile umilinței. (Nu la infinit, ci doar până când vom găsi taina vindecării…)

Dar dacă credem în măreția destinului nostru cu atâta tărie, încât ne putem vedea în viața, în lumea, în miezul realizărilor pe care le dorim și merităm, atunci acestea sunt, deja, împlinite, căci universul ne dă înapoi ceea ce credem cu adevărat, iar materializările vor veni firesc, drept cele mai la îndemână și mai generoase răspunsuri ale sorții.

E clar.

Dar nu e simplu deloc.

Pentru că nu învățăm despre lucrurile acestea nici acasă, nici în școală. Iar când le găsim scrise pe undeva, ridicăm din umeri și trecem mai departe. În mod paradoxal, toată cunoașterea universului e la dispoziția noastră, numai că noi o accesăm în funcție de cât de pregătiți suntem s-o înțelegem.

De aceea consider că sunt mari daruri făcute umanității filmele sau cărțile în care tainele și sensurile profunde ale vieții sunt așezate în forme pe înțelesul cât mai multor pământeni. Și de aceea iubesc atât de mult cărțile cu Harry Potter. Pentru că sunt un neprețuit dar de cuvânt și de lumină făcut cu generozitate celor tineri, care au astfel șansa să-și modeleze viețile mai cu noimă, mai cu noroc, mai cu credință, mai cu speranță, de la început. Sunt nespus de recunoscătoare că le-am descoperit eu însămi, la vârste apropiate de jumătatea unui secol trăit, dar marea, profunda recunoștință pe care o simt e datorată, în primul rând, faptului că știu că, citind cărțile cu Harry Potter, copiii mei și copiii altora vor întâlni din timp marile înțelesuri ale vieții și altfel decât noi, cei îndelung rătăcitori, își vor așterne destinul, preschimbându-l într-un drum magic, în care totul e cu putință.

În tinerețea mea, am descoperit miracolele psihoterapiei și arta de a-ți decanta gândurile stând de vorbă cu tine însuți, sub ghidajul unui terapeut bun, priceput, generos. E o practică incredibil de valoroasă și face minuni. N-aș fi avut curajul primelor mari schimbări din viața mea dacă nu aș fi întâlnit o psihoterapeută uimitoare, care să mă asiste pe calea regăsirii mele din a cărei revelație am avut curajul de a divorța, cu doi copii de mână, de a scrie prima mea carte, de a înființa prima mea editură, de a-mi revendica dreptul la dragoste, la marea dragoste. Mai târziu, peste ani, am descoperit mirajul meditației și al respirației și am învățat să las gândurile deoparte, promițându-le că mă voi întoarce la ele mai târziu pentru a le da atenția meritată, și astfel mi-am amintit cum să privesc cu ochii sufletului meu cel înalt călător și mereu zâmbitor. Din exercițiul reconectării m-am regăsit pe mine cea vrednică de vindecare, de fericire, de înălțare. O făptură de care uitasem cu totul.

Sunt exercițiile pe care le fac, de fapt, și personajele din Harry Potter. Gândurile lor din capetele prea bântuite de amintiri sunt așezate cu grijă în vase de piatră, unde se preschimbă într-o substanță stranie.

„N-ar fi putut să spună dacă substanța respectivă era lichidă sau gazoasă. Era de un argintiu alb-fosforescent și se afla într-o  constantă mișcare. Suprafața ei se încrețea ca apa în bătaia vântului, după care, asemenea norilor, se despărțea în fragmente răscolite de un clocot stins. Semăna cu lumina lichefiată sau cu vântul solidificat, Harry nu reușea să-și dea seama.”

” – Se numește Memodecantor, îl lămuri Dumbledore. Mi se întâmplă câteodată, și sunt sigur că și tu cunoști senzația, să constat că pur și simplu am prea multe gânduri și amintiri înghesuite în minte.

– Păi… făcu Harry, care nu putea spune cu mâna pe inimă că avusese vreodată o asemenea experiență.

– În astfel de momente, urmă Dumbledore, arătând spre vasul de piatră, apelez la Memodecantor. Îmi pompez în el, cum ar veni, excesul de gânduri din minte, pentru a le putea examina apoi în tihnă. E mai ușor atunci să detectez în acest format tot felul de scheme și conexiuni, mă-nțelegi…

– Vreți să spuneți că… toate astea sunt gândurile dumneavoastră? spuse Harry, cu ochii la vârtejul de substanță alburie din vas.

– Bineînțeles, spuse Dumbledore. Să-ți arăt.

Dumbledore își extrase bagheta de sub robă și o apropie cu vârful de părul său argintiu, lipindu-și-o de tâmplă. Când o luă de acolo, părea că un fir de păr rămăsese lipit de ea, dar imediat Harry își dădu seama că era de fapt un fir strălucitor din aceeași substanță argintie care umplea Memodecantorul. Dumbledore adăugă acest gând proaspăt la cele din vas și Harry văzu uluit cum propria sa față înoată de jur-împrejurul vasului.”

… „Harry, Ron și Hermione rămăseseră în salon până târziu, întorcând recentele descoperiri pe toate fețele, până când Harry simți că începe să i se învârtă capul și înțelese, în sfârșit, ce voise să spună Dumbledore despre capul care se umple atât de tare de gânduri, încât ar fi o ușurare să le poți pompa într-un vas exterior.”

La fel vor ajunge la Harry indicii pe drumul său greu în căutarea horcruxurilor și a talismanelor morții. La fel vor ajunge la Harry, sub forma unei substanțe stranii, nici gazoase, nici lichide, adunate într-o sticluță magică, și amintirile lui Severus Snape și povestea lui de dragoste tristă și fără sfârșit, care i s-a așezat ca un fir ascuns de lumină de-a lungul întregii sale vieți…

La fel păstrăm și noi, uneori ascunse sub văluri ale uitării, alteori doar sub coaja unor cicatrice așezate strâmb peste răni nevindecate de ajuns, amintiri rele, idei greșite, convingeri păguboase, întâmplări dureroase, și pentru că nu avem la îndemână niciun memodecantor (pensieve este în limba engleză, iar în traducerile mai vechi era numit în română cu termenul pensiv), încercăm să le dezvelim și să le oblojim mergând la psiholog, la preot, la întâlnirea cu maeștrii vindecători și, mai ales, la întâlnirea cu propriul suflet, cu propria minte.

Nu de mult, am învățat de la Robin Sharma, autorul cărții Lider fără funcție, și de la Ina Ilie, creatoarea programului Mind the Time, să-mi scriu gândurile în jurnal. De la ei amândoi, chiar dacă separat și pe rând, am aflat că fricile pe care le identifici sunt primele pe care le poți elibera, așa cum și visele pe care le înțelegi sunt primele prin care te poți lumina, căci astfel ies  la suprafață obstacole de care nici nu știai. Sunt recunoscătoare pentru toate întâlnirile mele cu maeștri și exersez, zi de zi, practicile învățate de la ei, meditând, respirând, notându-mi gândurile și visele și trăind, seară de seară, cel mai frumos mod de a mă pregăti de culcare: cu cărțile cu Harry Potter alături, cu lumea magică a lui J.K. Rowling în suflet, cu uimirea mereu proaspătă a fetiței mele Iza alături de mine, într-o călătorie fascinantă numită, pur și simplu, dragoste.

Nu, nu suntem ceea ce îmbrăcăm, ceea ce postăm pe social media, ceea ce vrem să demonstrăm altora… Suntem mereu ceea ce gândim, uneori ceea ce citim și, în clipele de absolută frumusețe, ceea ce iubim. Viața noastră nu e altceva decât o călătorie miraculoasă între două bătăi de inimă, între două coperte de carte, între două gânduri care dau sens și direcție întregii noastre treceri prin univers.

Așa că eu călătoresc, citesc, iubesc. Sunt recunoscătoare pentru întâlnirea mea, a copiilor mei și a tuturor celor dragi cu universul Harry Potter și vă sunt recunoscătoare vouă, tuturor celor care împărtășiți cu mine revelațiile gândului uimit și fericit născut în urma lecturii. Strig cu bucurie, vineri de vineri, Alohomora!, și ne deschidem unii către alții ferestrele pe care le credeam încuiate: ale credinței, ale speranței și ale sufletelor care-au fost însigurate, dar acum, iată, s-au regăsit, în gând și cuvânt.