Am trait, intr-o viata de om, cateva intamplari ciudate pentru care nu am reusit sa gasesc niciodata o explicatie in cheia normalitatii. Asa ca le-am trecut in categoria miracolelor si nu le-am mai cercetat cu sublerele mintii. In 2004, in dimineata in care in Oceanul Indian s-a produs cumplitul, celebrul, ingrozitorul tsunami, am simtit in somn panica venita de peste o jumatate de pamant, iar groaza ca se indreapta spre mine un val urias m-a trezit. Am adormit la loc, dardaind de frica si de oboseala, dar, cand m-am trezit peste cateva ore si am pornit televizorul, m-a inghetat, la fel de tare ca stirea venita de peste mari si tari, revelatia ca am simtit, in clipa producerii catastrofei, toata spaima si durerea unor oameni despre care nu stiam nimic…
Intr-o iubire trecuta, intr-o zi in care barbatul meu pleca sa se intalneasca in parc cu o alta femeie, iar eu nu aveam puterea sa plec sa ma intalnesc cu singuratatea mea, dupa ce s-a inchis usa in urma lui si in mine s-au dezlantuit toate deznadejdile, toate umilintele, toata durerea lumii, am ingenuncheat in fata icoanei mele si am plans, hohotind. Si-am implorat, in gand, o minune care sa-l intoarca din drum. Nu stiu daca am plans un minut sau un ceas, dar stiu sigur ca atunci cand am ridicat ochii spre fereastra, afara hohotea ploaia. Si ca el se intorsese din parcul ravasit de rafale.
In primavara asta, intr-una dintre zilele petrecute cu copiii mei la Disneyland, Victor, baietelul meu, care abia implinise cinci ani, mi-a ridicat tricoul si m-a rugat sa-l las sa stea putin cu palmele lipite de pantecul meu. „De ce?”, l-am intrebat, intrigata, mai ales ca scena asta se petrecea undeva pe strada, in timp ce eu taram vreo doua sacose pline cu jucarii si hainute pe care, din pricina insistentei copiilor mei si-a slabiciunii mele de mama singura, nu reusisem sa le las in magazin. „Fiindca vreau sa vad daca ai un bebe in burtica, sau nu”, mi-a zis el. Iar eu l-am repezit, fiindca eram sigura ca n-am niciun bebe nicaieri, nici in burtica, nici in planuri. Si, totusi, peste inca doua saptamani, cand prima ecografie a medicului imi confirmase testul meu de sarcina, care-mi confirmase, la randu-i, banuiala ca, totusi, ramasesem insarcinata inainte sa plec la Disneyland, in seara in care eu priveam absenta spre televizor, iar copiii dadeau sa adoarma langa mine, Victor a venit din nou, si-a lipit urechea de burta mea, si mi-a zis: „Acum sunt sigur ca ai un bebelus aici”. Si apoi a adormit.
Mi s-au intamplat cateva lucruri pentru care mintea mea nu a gasit niciodata explicatii. Am aflat in vis parola unui computer in care am gasit ceea ce cautasem un an intreg, am tras la un examen dintr-o suta de bilete singurul subiect pe care mi-l doream cu adevarat, am presimtit cu o zi inainte cand s-a intamplat ceva esential in cariera mea sau am aflat, dintr-o afirmatie fara noima a vreunui prunc de-al meu, ceva esential pentru viitorul meu… Nu stiu cum s-a intamplat si, mai ales, nu stiu de ce. Nici macar nu ma mai intreb. Doar uneori simt nevoia sa-mi amintesc ca ar trebui sa intelegem ca viata noastra e mai mult decat putem pricepe la o simpla privire fugara, si poate ca e altceva decat o simpla insiruire de intamplari deslusite de logica.
