Cele mai rele amintiri din copilărie sunt legate de situaţiile în care am fost pedepsită pe nedrept. Iar cele mai amare aduceri aminte din anii maturităţii mele mă duc cu gândul, obligatoriu, la contextele în care am nedreptăţit pe cineva.
Cred că aveam vreo cinci ani când tatăl meu m-a certat şi m-a pedepsit pentru o faptă care nu avea nicio legătură cu mine. Oricât de mult am încercat să îl conving că nu eu am spart vaza scumpă pe care am găsit-o făcută fărâme, întrucât eram singurul copil din casă nedotat cu alibi, vinovăţia mi-a fost atribuită din oficiu. Am primit şi şansa de a fi iertată cu condiţia de a-mi mărturisi fapta, însă eu m-am încăpăţânat să tac adânc şi disperat. Dreptul la protest îmi fusese luat din primele minute ale conversaţiei… Peste mulţi ani, când am izbutit să-mi adun curajul de-a pretinde explicaţii şi scuze, toţi membrii familiei mele au ridicat din umeri declarându-mi că nu-şi mai amintesc bine ce-a fost atunci, dar că, în orice caz, nu mai contează- că nu-s supăraţi pe mine!
Peste încă vreun sfert de veac, am acuzat un coleg de serviciu de o faptă gravă de indisciplină, pentru care a fost aspru sancţionat. Niciuna dintre explicaţiile lui nu m-a convins, aşa că am mers până la capăt cu acuzaţia mea. Şi abia peste aproape o lună anchetă a dovedit că, totuşi, colegul meu era absolut nevinovat. Nu am reuşit niciodată să-l facă să îmi accepte scuzele, iar eu port şi acum în adâncul inimii ruşinea că, dintr-un exces de zel, am nedreptăţit un om care nu greşise cu nimic, dimpotrivă, îşi făcuse corect şi până la capăt datoria.
Cum se pot lua înapoi faptele absurde? Ce dă statul oamenilor în locul anilor petrecuţi pe nedrept în închisoare? Cum îşi repară justiţia din tribunale greşelile şi cum putem să facem noi, oamenii între oameni, să vindecăm rănile nedreptăţii? Cine ne va obloji revoltele şi ruşinile pe care le purtăm cu toţii de pe urma nedreptăţilor pe care le-am îndurat sau pe care le-am făcut celor din jur? Pentru că, nu-i aşa că toţi am trecut prin asta? Spuneţi-mi, voi de câte ori aţi fost pedepsiţi pe nedrept? Şi câte din întâmplările injuste aţi reuşit să le uitaţi, să le iertaţi?
Depinde de consecintele pe termen lung pe care le suporta respectivul.Mi-a luat ceva timp ca sa inteleg de ce este necesar cancerul, infarctul, sa le moara copiii unor parinti pentru ca numai asa vor invata si ei lectia vietii.Problema este ca ceea ce consideri tu o greseala minora are implicatii majore asupra altor persoane.
Exemple:Judecatoarea Luana Stancu, prietena lui Macovei stramuta dosare, inclusiv un dosar al parintilor lui Macovei, referitor la o casa revendicata din centru. O baba de 80 de ani, incapatanata ca mine,dupa zeci de ani de procese, a venit si la televizor, a castigat procesul, bineinteles si datorita televiziunii si a reusit sa ii dea afara pe parintii lui Macovei.Ce a facut domnul cancer in 2011?Iesise la 50 de ani la pensie judecatoarea Luana Stancu, devenise notara si cancerul a facut-o praf si pulbere in cateva luni.Respectele mele, domnule cancer!Tu pentru mine esti judecatorul suprem.
Eu, spre exemplu, astazi cand imi permit sa privesc cu detasare, vreau sa zic ca au fost zile in viata mea in care imi doream sa fii trait in America si sa imi fac singura dreptate, in zilele in care durerile deveneau sfasietoare.Ii inteleg perfect pe criminalii care isi fac singur dreptate, pe crime&investigation am vazut cazuri.Avand in vedere ca am luat multe medicamente, unele provocau transpiratii excesive, somnolenta, ca sa revin cea dinainte mi se pare normal sa ma bucur daca aflu ca are cancer.Am primit destule semnale si pe zi ce trece mi se confirma ca viata este guvernata de legea compensarii.
ai perfecta dreptate ! in viata totul este intr-un echilibru absolut ! sau cum zice vorba din batrani : nici o roata neinvartita, nici o fapta neplatita !