Viaţa mea întreagă am aşezat-o sub semnul întrebărilor formulate cu sufletul răvăşit de emoţie. Am crescut cu gândul din povestea Bunicului, întrebându-mă „Dar cocorii unde se duc, când se duc?”, apoi adolescenţa şi dragostea dintâi mi-au stat de veghe în lanul de secară şi m-am încăpăţânat să încerc să aflu unde se duc raţele de pe lac, iarna, când apele îngheaţă…
Şi au venit după aceea iubirile care au plecat şi pe care nu le-am mai găsit niciodată. Iubirile mari şi frumoase, pe care le-am lăsat să se risipească printre nimicuri. Iubirile meschine şi minţite, de care am reuşit să mă eliberez, după încrâncenări care m-au costat taifunuri de orgolii şi lacrimi.
Şi m-am întrebat, cu inima însângerată, unde se duc iubirile în care am crezut fie şi măcar o secundă? Ce se alege de speranţa noastră dintâi? Cum de se domoleşte bătaia inimii? Sub imperiul cărei nepăsări sau dureri sau rătăciri inima încetează dintr-o dată să cânte şi începe să ticăie banal, ca un ceasornic care nu ştie să facă altceva decât să bată spre a ne măsura destrămarea? Iubirile pe care nu le-am trăit niciodată unde se duc? În ţara iubirilor netrăite – un fel de sanctuar care se deschide doar pentru cei norocoşi, care au dreptul la a doua şansă?
Dar iubirile pe care doar le-am visat ne aşteaptă acolo, cuminţi, într-o lume onirică, şi, într-o altă noapte cu lună ne vor da dreptul să le visam până la capăt?
Am auzit aseară, dintr-o întâmplare, cântecul sub ritmul căruia mi-am aşezat dragostea mare şi întreagă sub semnul căreia trăiesc astăzi. A fost cântecul marii mele speranţe de început, declaraţia mea de dragoste aşa cum nu am mai trăit niciodată. Cântecul meu de teamă şi de însingurare în aşteptarea unei iubiri care ar fi putut să nu-mi fie întoarsă, a unei decizii care ar fi putut să nu vină nicicând. Alegerea mea de a nu lupta. Decizia mea de a nu mă îndoi. De a iubi şi atât.
L-am ascultat şi am plâns, pentru că mi-a adus dintr-o dată în inima tot dorul nebunesc, şi dulce, şi enorm, pe care l-am purtat cu mine fără să îl pot spune nimănui. Fără măcar să îl pot aşeza în cuvinte. Am plâns, pentru că m-a făcut să îmi amintesc toată sfâşierea şi toată strălucirea sub care mi s-a născut dragostea. Pentru că m-a durut cumplit să înţeleg că sunt gata să fac cea mai amarnică, cea mai de neiertat greşeală. Şi să uit cum a fost. Şi să merg mai departe pe drumul uitării. Pe drumul la capătul căruia aşteaptă, întotdeauna, calmă şi fermă în nemilosenia ei, întrebarea:
Dar iubirile unde se duc, când se duc?
Iubirile, draga Alice, se duc exact cum se duc si banii, totul depinde de nivelul de pe cont, iar cind aceste este la zero se duc si iubirile… nu crezi ? EU sint proba clara si dovada de viata, mereu cind am vrut sa scap de cineva am adus contul pe zero si daca nu a fost de ajuns atunci sub zero, apoi a functionat fiindca cu datorii nu sta nimeni cu tine sa te sustina sa le platesti dar spre norocul mereu a fost und test si am stiut ca nimeni cit de frumos sau sexy esti NU sta linga tine fara bani… acum sti unde se duc iubirile… femeile au atitea drepturi astazi incit nici nu le mai cunosc si batjocoresc si pe cei care le vor binele… dar asta este al subiect. Avem o singura viata si oamenii sint abuzivi, lasi si tradatori. Acum in decembrie 2016 cine isi mai aduce aminte de MORTII de la Timisoara din 16-17 decembrie 1989 ? Datorita lor sinteti voi aici pe net si transmiteti mesaje celorlalti, datorita lor traim acum liberi si inca putem sa trasmitem mesaje pe glob unde vrem si cui dorim, mereu an de an in decembrie realizez caci acesti EROI din 1989 de la Timisoara au fost uitati… de ce ? Astia sint romanii, lasi si tradatori. Toata istoria Romaniei incepind de la 1300-1400 sint numai actiuni de tradare si din aceste motive au dorit RESCRIEREA EI fiindca nu le place nici trecutul si nici prezentul cit despre viitor se intelege clar. In curind adica 1-2 saptamina, Romania va avea o armata de citeva mii de soldati americani pe teritoriu ei, soldati care se comporta ca o ocupatie teritoriala dar se pare caci abia in 1989 am scapat de RUSI acum i-am adus pe dusmanii rusilor in tara… aici se duc IUBIRILE Alice, la bani si interese, deci totul este materialismul, restul este numai futut, nu iubire… scuze, asta este adevarul…
În amintiri.
Iubirile pierdute sunt acele camere misterioase din castel, unde iti este interzis sa intri pentru ca stii ca ceva foarte rau o sa se intample. Uneori mai furi cheia din buzunarul paznicului si te strecori inauntru, ca un copil neastamparat. Iubirile se ascund cuminti intr-un colt de suflet si ne lasa sa traim, sa iubim iar si iar, de cate ori trebuie.