Pentru ca am gandit…

Pentru ca am vorbit atata in ultimele zile despre greutatea deciziei de a pastra sau nu un copil… Dar mai ales pentru ca, sunt sigura, noi toti, cei de aici, am gandit si am razgandit in jurul unei teme greu de indurat pentru suflet, mi-am amintit de un text pe care l-am scris mai demult si pe care l-am publicat sub titlul „Avort din dragoste”. Primul gand mi-a fost, recitindu-l, ca, intre timp, m-am schimbat, ca, peste ani, mi s-au rasturnat optiunile, poate mai spre intelepciune… Si, totusi, onest, daca mi-ar fi dat sa scriu din nou pe acelasi subiect, probabil ca as scrie la fel…

As accepta chiar si pretul unui avort. Sa-mi marsaluiasca inima a groaza cand ma cheama asistenta inauntru. Sa-mi lesine vocea de rusine atunci cand raspund ca da, am mai facut si alte avorturi inainte. Sa-mi protesteze mana muscata cu o ciuda ce nu poate anihila vibratia morbida a chiuretei. Sa ma pravalesc in mine insami de durerea gandului ca, de buna voie si nesilita decat de iresponsabilitatea care-mi curge prin vene, ciopartesc o posibila revelatie. Sa cobor de pe masa omorului si sa ud cu lacrimi bete de anestezie capataiul patului din salonul de alaturi.

Dar as vrea sa doresc pe cineva nebuneste. Sa-i regasesc gustul in cafeaua de dimineata, iar mirosul lui aspru lui sa-mi zgarie visele. Sa zac bolnava de lingoare, sa delirez, sa gem, sa strig. Sa nu ma aline decat scrasnetul dulce al cheii in usa din spatele nostru. Sa uit de tot ca dragostea se cuvine sa fie  inteleapta. Si sa nu-mi pese ca poate veni o clipa in care sa sufar, atata vreme cat fara dragoste pot sa mor. Sa nu mai am curajul sa-l intreb pe Dumnezeu daca e bine ce fac, si atunci sa nu-l intreb nimic…

Dar sunt o femeie de cariera, inteleapta, lucida, inacceptabil de treaza. Si cred ca n-o sa mai trec niciodata prin asta.