Am descoperit Elysée printr-o întâmplare pe care abia apoi am înțeles-o în toată splendoarea ei. Probabil că un înger alb, cu miros de vanilie – așa cum știu eu că sunt îngerii – m-a condus până acolo, într-o dimineață în care rătăceam cam fără rost și târam după mine câteva întrebări fără răspuns sau, mai degrabă, niște răspunsuri la care întrebările sunau absurd.
Intotdeauna vom avea Parisul…
Am intrat din întâmplare în vila albă, luminată, din centrul Bucureștiului, fără să am habar ce-nseamnă Elysée Concept. Dar îmi era dor de frumusețe, de Franța, de ceva care să mă rupă din nemulțumirile mele cenușii. „Intotdeauna vom avea Parisul“, îmi răsuna în suflet celebra replică din Casablanca, răscolindu-mă. Sunt sigură că doamna care m-a întâmpinat, zâmbindu-mi, mi-a ghicit tristețea de la prima privire. Și a înțeles, de la bun început, că umblu fără țintă. Că nu sunt, nici pe departe, un client bun, care știe ce vrea, cumpără și pleacă. Și că lucrul după care rătăcesc eu, ca după o Fată Morgană, nu se găsește nici acolo, nici aiurea.
M-am pomenit într-un castel al parfumurilor, în care pe rafturi și-n cutiuțe splendide, stăteau ascunse sticluțe ciudate, cum nu mai văzusem nicicând. Aș fi vrut să mă retrag, sceptică. Intr-un fel, m-am mândrit mereu cu neputința mea de a-mi schimba parfumul pe care-l folosesc de o viață. Sătulă să încerc, iar și iar, alte arome, m-am oprit la un singur soi de licoare splendidă, care, de-atâta folosință, a început să-mi curgă prin vene. „N-aș vrea să încerc nimic“, i-am spus amfitrioanei, o femeie superbă, delicată, ca o regină tânără, care, zâmbind, m-a poftit să iau loc pe canapeaua de mătase, și m-a servit cu un ceai. Am vorbit despre frumusețe și despre iubire, despre trădare și despre speranță. Despre fericire și despre lumină. Și apoi mi-a spus că există parfumuri care vorbesc despre toate cele pe care le-am povestit. Și eu tot n-am crezut. Și totuși…
Parfum de dorință, de dor, de lumină. Parfum de iarbă, de vin, de-amintiri
Primul parfum pe care l-am încercat mirosea a dorință, a dragoste care nu mai vrea să aștepte, a durere de dor. M-a tulburat. M-am gândit cum mi-aș îmblânzi de lesne iubitul, dacă aș purta o mireasmă ca asta. Am mirosit apoi un parfum trist, puternic, splendid, care m-a înfiorat din cap până-n picioare, așa cum m-a înfiorat cândva, în vară, mâna unui preot cu har, așezată a binecuvântare pe creștetul meu plin de gânduri. Și mi l-am dorit, nebunește, și pe acela.
Am țopăit de bucurie, și de drag, și de emoție, când am găsit parfumul cu miros de dimineață. M-a răvășit și parfumul fără parfum, care mirosea a carne, a prospețime, a lumină ieșită din trup tânăr. M-au vrăjit parfumurile exotice, condimentate ca însăși dragostea orientului, parfumurile îndrăznețe și tandre. Și m-au făcut să mă simt cel mai însemnat om de pe pământ parfumurile grele, splendide, ale șeicilor.
Am regăsit dragostea tăinuită și tristă a prințesei Diana în parfumul ei, pe care l-a purtat toată viața. Am găsit mireasma copilăriei mele într-un parfum care cuprinsese în el unda caldă și bună lăsată în inima mea de adierea șalului de mătase al bunicii mele. Și am simțit, devastator, parfumul bărbatului de care m-aș putea îndrăgosti într-o clipă, numai dacă i-aș simți mireasma de forță și glorie pe care un creator de geniu o închisese într-o sticlă de cristal. Și apoi am trecut într-o altă cameră, unde am găsit cel mai frumos parfum de încăpere pe care mi l-aș fi putut imagina vreodată: parfum cu miros de vin abia dat în fiert, de strugure strivit sub picioare, de adolescență petrecută pe dealuri cu viță de vie. Un parfum al dorului de tatăl meu…
Am mirosit, într-o altă sticluță, ploaia din ziua în care m-am sărutat sub castanul din fața liceului meu. Mi s-a dăruit aroma dimineții în care soțul meu și băiatul nostru cel mic au strâns iarba cosită și-au așezat-o-n mănunchiuri. Și apoi mi-am amintit cum mirosea lumina în ziua aceea în care bărbatul după care tânjeam mi-a spus, prima oară, „te iubesc“.
Ani irosiți
Mi-a fost ciudă pentru toți anii irosiți în care nici n-am știut că există atâta splendoare olfactivă. Mi-a fost rușine că am citit „Parfumul“ lui Suskind ca pe o ficțiune ciudată, și n-am înțeles mai nimic. Mi-a părut rău că eu, femeia care militează nebunește pentru supremația sensibilității asupra rațiunii, m-am mulțumit să cred că mirosul se vinde la butic și are numai nuanțe de ambră sau de levănțică. In Elysée Concept, am învățat că parfumurile au suflet. Și că dacă pulverizezi pe clavicula ta îndrăgostită un praf de mireasmă, pulsul tău își va schimba mersul, și rostul, și norocul. In Elysée Concept am învățat că poți avea un parfum fără seamăn pe lume, pentru că și tu ești neasemuită. Și am mai înțeles că nu e nevoie de bani mulți, ci doar de puțină căutare în plus, ca să îți creezi și să-ți recreezi amprenta olfactivă, să te simți zeiță printr-un strop de miracol, să te învelești în erotism printr-un nor înmiresmat, să îți ții lângă inimă cele mai frumoase, mai dragi, mai pline de lumină amintiri printr-o lacrimă vrăjită, căzută pe rever…
Și a fost cea dintâi revelație a mea născută într-un loc magic. Am revenit de-atunci la Elysée de nenumărate ori, ca într-un sanctuar al propriei regăsiri. Sunt, de ceva vreme, colecționară de parfumuri fine și îndrăzneli de lux și, printr-un miracol despre care am să vă povestesc altădată- la Hip-Nose, un loc geamăn întru frumusețe, mi-am creat propriul parfum de flori albe și roze buimace de atâta iubire, un parfum care îmi poartă numele și sufletul. Iar la Elysée, în locul căruia îi datorez schimbarea mea uluitoare, continui să descopăr, bucurându-mă de parfumurile sale neasemuite, cât de frumoasă e lumea. Și cât de frumoasă sunt și eu.
