fbpx
„Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc! – Magda Isanos“

Aproape, departe

de

Ne scriem unii altora cuvinte de dragoste, dar ne petrecem serile in carcerele singuratatii noastre. Ne turnam ceai fierbinte in cani de portelan imaginar si incercam sa aducem caldura in vieti prin care suiera vantul. Seara de seara as vrea sa imi gasesc puterea sa ademenesc primavara printre noi. Dar aici, in miezul de frig al deznadejdii in care ma aflu, doar aburii respiratiei mele speriate mai indraznesc sa deseneze contururi de flori.

Recunosc, mi-e dor sfasietor de cei de departe, care se incalzesc la lumina cuvintelor noastre. Mi-e drag si romantic sa ii astept acasa, imaginandu-mi ca, odata si-odata, vor clopoti la usa asteptarilor mele lungi-prelungi. Mi-e bine sa adorm implorand vise tandre si parca mi-e mai cald daca alunec in somn cu mana inclestata de mana subtire a unei prietene- aflate, si ea, tot departe. Dar dorul si dragul din vis nu-mi pot fi de ajuns. Sunt un om viu, si nimic din ceea ce tine de arderea vietii nu-mi este strain. Eu vreau sa ma mistui in flacara existentei traite adanc, intelese pana la sange.

Mi-e dor cumplit de voi, himere ale nesfarsitelor drumuri ce n-ajung la mine… Dar va somez sa va preschimbati in fiinte vii, prevazute cu brate care sa ma tina strans atunci cand suspin de tristetea din vis. Iubesc ecoul chemarilor dulci, venite de departe, dar as da oricand poezia reverberata a zarilor pe o soapta fierbinte,  pe care sa o simt din lobul imbujorat al urechii pana-n varful luminos al inimii. Stiu sigur ca, oricat de poetica mi-ar fi intristarea,  ii vreau banal de aproape pe cei de departe, si vreau sa uit gustul  salciu al lacrimii care-mi insiropeaza fiece vorba. Daca pretul fericirii mele ar fi tacerea eterna, as amuti zambind. Asteptandu-mi alesul, chemandu-va pe voi sa traiti langa mine. Pentru totdeauna.

Dar eu beau ceai dintr-o ceasca goala. Dau noroc cu canile voastre de aer, ridicate intr-un toast disperat.  Pun pe foc cuvinte care sa incalzeasca putin carcera in care am fost azvarlita. Pentru vina de-a fi cerut prea putin, pentru pacatul de-a fi iubit prea mult. Pentru trufia de-a nu fi inteles la timp unde se termina visul si incepe viata. Unde e desenata linia subtire, invizibila, absurda, dintre aproape si atat de departe…

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Noapte buna, draga mea. Nu ma pricep sa-ti spun mai multe, mai frumos, mai altfel decat stii deja. Noapte buna.

    AlinaG 23 ianuarie 2009 0:31 Răspunde
  • Alice, te-am visat azi noapte, inchizind o usa si deschizind o alta. Am adormit plingind cu plinsul tau in gind. Ce pacat ,ca uneori raul facut e ireversibil.Ce pacat ca uneori nu ne putem plia pe iubirile noatre atit cit sa ne putem salva de suferinta.
    Poate ziua de miine va veni cu mai multa lumina, mai multa dragoste, mai mult noroc.
    Noapte buna , iti spun cu lacrimi in ochi si cu sufletul trist.
    Voi merge din nou la Biserica Icoanei. As fi fericita daca ai merge si tu. Pe mine m-a ajutat.

    nina dumitru 23 ianuarie 2009 0:42 Răspunde
  • Draga Alice,
    dragii mei prieteni buni,

    Ati facut lumina si cald si nemaipomenit de bine la Chicago, la fel ca in revista, la fel ca si pe blog… Azi am mers mai dreapta pe strazi, am urcat mai tantosa in tren, m-am plimbat mai fericita prin orasul asta de imprumut… si m-am grabit sa va spun… ca va pastrez o portie de soare, caci mi se alinta, bezmeticul, la fereastra casei si pe pragul gandului…

    … iar in departare o sa aruncam cu bulgari de dorinte implinite, cu pietre aurite de chemari… o sa-i venim de-un hac definitiv si irevocabil…

    amalia 23 ianuarie 2009 1:03 Răspunde
  • draga alice, te vad ca si cind ai construi, cu atitea frumoase cuvinte un pod intre aproape si departe, impodobit cu metafore, pavazat cu tristeti existentiale, dar sustinut de un concept solid de viata si iubire. e atit de urias, desi stingher parca intre insule care nu mai comunica, de unic si vizibil, incit uneori ma intreb, mirata (si nestiutoare desigur), de ce nu trece odata puntea si sa nu-l mai cheme altfel decit alesul lui alice.
    …insa anul abia a inceput, mai sunt sperante, de departe…

    corina 23 ianuarie 2009 1:21 Răspunde
  • Alice,

    Se intampla adesea sa ma simt atat de aproape de cer, incat as putea crede ca in timp ce dorm, cineva imi daruieste o pereche de aripi. Acum, m-am aruncat in cer. M-am afundat intr-un zbor placut deasupra unei lumi in care timpul s-a contopit cu oamenii. Timpul a inceput sa simta singuratatea, iar acum isi cauta timpul printre oameni. Aud cuvinte.
    Timpul incearca sa eludeze sentimentele, dar ele nu se arunca in abisul uitarii.

    Nimeni nu poate sa se arunce in abisul uitarii. Totul e pecetluit prin cuvinte.
    Cuvintele nu se pierd niciodata, in cel mai nefericit caz, sunt uitate. Cuvintele nu se pierd, ele plutesc in aerul rece al diminetii, in ultima picatura de ploaie care atinge stingher pamantul, in prima raza de soare care hraneste plantele si usuca sufletele celor ce nu sunt capabili sa isi afirme natura umana, cuvintele raman mereu in noi, numai ca stau ascunse si din ce in ce mai des intra sub robia uitarii.

    Care sunt cuvintele pe care le auzi tu, Alice ?

    Costi 23 ianuarie 2009 2:09 Răspunde
  • … in incurcatura aceasta de lume in care ne zbatem sa razbatem dupa legi, cred, straine de propriile noastre esentialuri… am auzit o chemare dupa care tanjeam, o chemare splendida, in ritm de dragoste si dor si frumusete care refuza limitele, in ritm de Tango…

    … si am raspuns toti uimiti, ingramaditi in lumina, stransi aproape din desfraul raspandirilor, noi toti, samburii, tacerile, zambetele, vocile, literele, bratele, sufletele… asa cred ca s-a intamplat… si venim toti, pana la ultimul, pana la primul…

    amalia 23 ianuarie 2009 7:34 Răspunde
  • Pentru mine , departe a devenit aproape …Uneori ,de necrezut de aproape.Am atins, am auzit la ureche , am soptit… ceea ce mi se parea imposibil de atins, de auzit, de imaginat.Credeam ca nimeni nu va fi atunci si acolo pentru mine, eu, una din departare..cu care bea ceai clocotit fara sa-i simta fierbinteala si cu care se imbratisa fara maini.M-am convins ca aproape poate fi un singur cuvant scris, nerostit vreodata ,si departe aceleasi vorbe goale ce-mi inunda timpanul zi de zi.
    Pentru mine, cuvintele sunt sfante, tamaduitoare, nu le folosesc daca nu am credinta in ceea ce transmit, cuvintele au fost mereu aproape, chiar si atunci cand nu ma gaseam in apropierea nimanui…
    Pentru mine, dorul unui departe e ardere, e chin sfasietor, e lava…Si, cand, rar, se intampla sa ating departele atunci e liniste, e calm, e seninatate…Ma simt in matca, in Inceput…
    Sunt aici, departe, esti acolo, aproape…

    rosanne 23 ianuarie 2009 9:00 Răspunde
  • amalia…

    carmen 23 ianuarie 2009 10:04 Răspunde
  • „Stiu: el imi tulbura nesomnul,
    tinandu-ma, in noptile mele salbatice,
    in palma lui.El aduce departarile in mine,
    cercurile neatinse si aerul tinuturilor atice.

    El ma deschide catre veninul necunoscutului.
    El ma ia in brate, cand nu sunt decat ratacita
    si-mi da o putere mai mare, de legile lui starnita.
    Viata mea de el nu poate fi decat in somn traita.

    Unde incepe el si unde se termina-niciodata
    nu pot sa spun.I-as tulbura linistea, forta-i in crestere.
    Adeseori ma apropii de timpii luminii lui, de vederea-i
    de vultur, de strainatatea-i de vipera tinuta in pestera.

    Devin drum pentru el si aer, si sange, si tron.
    devin aura, carcasa si cort pentru mainile-i toate.
    Devin leagan, vedere, toiag si istorie.Eu ii sunt casa
    si patrie, si timp, si memorie, si desavarsire sperata.”
    (Aura Christi, Devin drum, si aer, si tron)

    rosanne 23 ianuarie 2009 10:28 Răspunde
  • Draga mea, Alice a mea,

    Scrii Dumnezeieste de frumos. Iti multumesc ca existi, ca imi scrii, ca ma bucuri, ca ma faci sa vibrez, sa visez, sa iubesc. Astept cu nerabdare urmatoarele randuri si cu infrigurare sentimente calde.

    Sa ai un weekend asa cum ti-l doresti!

    Raluca 23 ianuarie 2009 16:06 Răspunde
  • Ciocnesc si eu cana mea cu ceai de cea a singuratatii triste,dar minunate ,a ta,pe care desi te stiu doar din scris, te simt atat de aproape

    Bianca 23 ianuarie 2009 19:42 Răspunde
  • Demult cand iubirea navalise in mine pentru prima data si nu stiam cum sa fac sa-l aduc mai aproape pe stapinul inimii mele ,cand nu vroiam sa ies sa ma distrez si de fapt sa traiesc fara el , ma culcuseam in patul de camin si inchideam ochii si vroiam sa visez.
    Sa-l visez pe el si astfel sa- fiu aproape…
    Si asa au trecut pe langa mine poate cei mai frumosi ani-anii studentiei pe care nu i-am trait din seninataea si bucuria tineretii de-atunci…
    Iubesc din nou si el e departe …. si m-am hotarat sa nu mai visez ci sa traiesc chiar daca noaptea il chem uneori in vis

    diana 23 ianuarie 2009 19:49 Răspunde
  • Sunteti aici, aproape, nu??Alice, cristina, anna, corina, simona,costi, valin,amalia…va stiu departe, dar va simt atat de aproape..in gandurile noastre toate suntem impreuna…Nu?!
    Va imbratisez fara maini, va multumesc din inima, va vreau fara sa cer nimic…

    rosanne 23 ianuarie 2009 20:43 Răspunde
  • „in gandurile noastre toate, suntem toti…”(am uitat virgula, se intelege altceva, scz)

    rosanne 23 ianuarie 2009 20:47 Răspunde
    • M-a vizitat azi un prieten drag. Mi-a simtit tristetea, si a venit sa-mi dea, ca leac, un buchet superb de flori delicate, speriate, fragile, induiosatoare… Si, din spatele manunchiului de splendoare cu parfum, mi-a dat putere, prin cuvintele lui intelepte. Aveam nevoie de asta. Poate ca sunt un om lacom si rau daca va vreau cerandu-va sa fiti ai mei?… Daca le cer prietenilor sa-mi fie prieteni adevarati, sa-mi lase tristetea sa se odhneasca intr-adevar pe umarul lor? Sa ne bem impreuna cafeaua amestecand lacrimi in spuma de lapte? Si daca imi doresc ca barbatii care ma iubesc sa ma tina in brate nu doar in vis, ci si in viata? Nu stiu… Rosanne, tu chiar poti sa iubesti fara sa ceri nimic? Eu sunt flamanda de viata, de imbratisare, de incredere! Pentru toate minunile inchipuirii am taramurile nesfarsite ale cartilor, ale viselor, pe care imparatesc, cu maretie, cu trufie. In viata vin umila, speriata… Si cer ajutor. Si iubire arzanda.

      Alice Nastase 23 ianuarie 2009 21:05 Răspunde
  • buna seara dragi de departe, buna rosanne- gindurile tale, fara ,,brate,, ma aduna si pe mine dintr-o seara cu mult vint si raceala…azi as da ceaiul pe o sampanie, dar mai astept pina o sa am un motiv mare…da-ti si voi de veste.

    corina 23 ianuarie 2009 20:55 Răspunde
  • Sunt aici cu voi si eu, cu sufletul strans de durere, asa s-a gandit sufletul meu sa doara azi… Va imbratisez pe cei care aveti nevoie…
    Alice, Rossane, Anna, Corina si pe voi toti va tin de mana… cu drag, cu inima mea…

    Cristina Socaciu 23 ianuarie 2009 21:03 Răspunde
  • Bineinteles ca cer, Alice..Dar e asa de amar gustul de neprimire, incat ma mint cu vorbe generoase, imi iau ce vreau din amintire si am impresia ca, stand timida, fara insistente…voi primi pe tava ceea ce mi se cuvine, inima insangerata de iubire , ca a Albei ca Zapada in varianta masculina.Poate gresesc, oricum, mi se pare ca e in zadar de ma zbat sau nu, de cer , de strig…Am si eu zile cand ma ravratesc, spun raspicat, taios, dureros, si…zile cand realizez ca e totul e praf, sunt vorbe in vant.Dar nu pot sa nu iubesc in continuare, fara sa cer…E inuman, stiu…
    De la voi chiar nu cer nimic, primesc cu drag cat vreti sa-mi dati…

    rosanne 23 ianuarie 2009 21:43 Răspunde
  • Pentru Alice, cu dragoste , fara comentarii:
    http://www.youtube.com/watch?v=EsmtO1ZvrQo&NR=1
    God bless the day I found you
    I want to stay around you
    And so I beg you
    Let it be me

    Don’t take this heaven from one
    If you must cling to someone
    Now and forever
    Let it be me

    Each time we meet love,
    I find complete love
    Without your sweet love
    Tell me, what would life be?

    So never leave me lonely
    Tell me you love me only
    And that you’ll always
    Let it be me

    nina dumitru 23 ianuarie 2009 23:47 Răspunde
  • Alice
    ”Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt”

    Cristina Bizu 24 ianuarie 2009 9:34 Răspunde
  • Buna dimineata, Alice! Buna dimineata la toata lumea! Sper ca astazi sa fie o zi mai buna si mai vesela pentru noi.
    „le cer prietenilor sa-mi fie prieteni adevarati, sa-mi lase tristetea sa se odhneasca intr-adevar pe umarul lor” (Alice)
    Draga mea Alice, toti cei de aici te iubesc si te admira cu adevarat. Si stiu ca toti iti vor oferi umarul lor neconditionat si cu toata generozitatea. Dar hai sa alungam tristetea, hai sa-i inchidem usa, sa n-o mai lasam sa intre in inimile noastre.

    Catalina 24 ianuarie 2009 12:00 Răspunde
  • …ce bine ar fi de s-ar putea asa, sa inchidem usa tristetii- asta va doresc si eu, o zi luminoasa si libera de tot ce e trist si strimb.
    Am citit de curind ca luna ianuarie e o ciudata, ca se cheama asa de la un anume zeu ianus, care avea doua fete, una veche si una noua…ca in acest timp ne urmareste cel mai intens trecutul an, cu ce a fost mai greu, insa tot acum sunt ,,aruncate,, si semintele faptelor si intimplarilor frumoase care ne vor insoti in viitor.

    corina 24 ianuarie 2009 13:35 Răspunde
  • Corina, nu stiam acest lucru. Pentru mine chiar asa a fost. M-a urmarit, luna aceasta, tot ce-a fost greu si urat anul trecut.
    Offfff sper din toata inima sa se imprastie cat mai repede, pentru noi toate, semintele faptelor si intamplarilor frumoase. Sa vina acele zile pline de fericire si caldura sufleteasca.

    Catalina 24 ianuarie 2009 15:09 Răspunde
  • da, catalina draga, sa fie cum spui, sper si eu pentru alice, pentru toti de aici- de fapt sunt sigura ca in curind vom auzi si altele, mai bune stiri de suflet si viata aici. trebuie.

    corina 24 ianuarie 2009 15:32 Răspunde
  • Alice, trista zeita, poate ca prietenii vor sa fie aproape de tine dar sunt prea „mici”, prea slabi, prea necopti, prea nedemni, prea putin din ce ai merita tu sa fie ei, prea tacuti sau prea zgomotosi, prea grabiti sau prea lenti ca sa tina pasul cu tine, prea ….

    Nu fac apel la jumatati de masura, dar care e masura intregului? De unde incepe sa fie suficient ca sa ne fie bine, sa ne fie cald, sa ne fie sigur? Trebuie sa ne fie toate la un loc? Ne e bine doar daca e cald?

    Stiu, daca sunt prietenii tai ,ei trebuie sa stie care e masura intregului tau. Dar reusim prea rar sa fim egali cu noi insine, cu atat mai putin cu ceilalti. Nu stiu relatie omeneasca care sa nu fi urcat si coborat de-a lungul timpului. Dar nu conteaza ca oamenii astia „cresc” (evit sa spun imbatranesc) impreuna? Cu plus si cu minus, cu gresala, cu acceptare , cu plecari si reveniri, cu uitari si aduceri aminte, cu absente prelungi …

    Nu, draga mea Alice, nu gresesti sa astepti, sa te astepti, sa pretinzi, sa ceri…ba chiar ar trebui sa bati cu pumnul in masa. Dar astepti, oare, dinspre directia buna? Ceri, oare, cui trebuie? Off, de-as afla de unde trebuie sa astepti, care e directia buna, ti-as spune!

    Eu nu am avut niciodata totul. Alta explicatie nu gasesc pentru faptul ca nu astept totul, intregul, ca nu in visez, nu il cer… Nu stiu cum sa fie altfel, decat asa cum traiesc. Iau fiecare zi pe rand, una cate una. Mai cuceresc o saptamana, o luna, un an. E mult? E putin?

    Tu, din cartile, din privirile tale, ma intrebi „si iti e totuna cum trec anii astia?” Eu iti spun ca nu dar ca mai tare ma tem de singuratatea fizica , de uitare, de gol, de judecata, de statut social, de …toate. De aceea, abdic de la intreg, de la rotund, de la poveste.

    Ma alungi? Ma accepti? Mai sunt oare demna de imparatia ta, daca raman o biata femeie ingropata in jumatatile mele? Ma mai lasi sa-mi plang pe perna ta compromisurile?

    Nu stiu, cum e altfel, doar intuiesc. Pe cand asa stiu deja cum este. Am invatat „jocul”, ii cunosc toate regulile si e posibil sa nu ies mereu in pierdere.

    Te citesc, te ascult si te vad. De la tine pornesc catre mine doruri inexplicabile, vise nevisate ma rascolesc, iubiri neiubite ma bantuie, asteptari inghetate ma cheama. Nu ma opun dar nici nu alerg. Plang odata cu tine, rad impreuna cu tine, ma revolt in acelasi vaiet prelung, dar la sfasitul zilei, fara sa ma dezic te tine, ma intorc la franturile mele de viata si te las iar prada gandurilor tale negre rotunde.

    Maine e o noua zi. Voi plange iar cu tine iubiri necunoscute mie, voi blama minciuna, voi intinde mana ca sa te sustin sau ca sa fiu sustinuta, voi cere soarelui si lunii, la unison cu tine si cu ceilalti, tot ce e mai frumos pe lume, dar la inceput de noapte ma voi preda micimii mele. Voi pleca. Tu ramai tot aici, prizoniera ta.

    Draga mea, fugi! Nu te lasa furata de plansul meu, nu ma lasa sa te tin din drum doar pentru ca o secunda am crezut ca trebuie sa fiu tinuta de mana, nu te intoarce pentru ca te strig. Fugi si cauta-ti semicercul! E mai palpabil decat un cerc!

    anemari 24 ianuarie 2009 17:11 Răspunde
  • „Uneori m-am gandit ca la nasterea mea ursitoarele au vrut sa-mi daruiasca un cerc. Dar pe drum au pierdut o bucata din el si ajungand langa leaganul meu n-au mai avut ce face. Si-au zis, probabil, „sa se descurce cum va putea, si daca va fi intelept se va preface ca n-a observat”….. Prin spartura cercului meu, singuratatea m-a pus mereu la incercare.”
    Octavian Paler

    Cristina Socaciu 24 ianuarie 2009 21:50 Răspunde
  • Buna seara, eu sunt aici, cu ceaiul meu…

    rosanne 24 ianuarie 2009 22:53 Răspunde
  • „Nu sunt decat o trestie la mal.
    Culoarea mea este verdele
    dand in albastru,
    in galben,
    in violet.
    Stiu sa ma leagan, sa soptesc si sa fluier.

    Uda mereu la picioare,
    De pe un umar pe altul ma sui,
    Pe scara mea de noduri, in cer,

    Iar cand ma uit in jos,
    in ude oglinzi
    imi strevad slabiciunile.
    Dar si puterea:
    Cine se masoara cu mine moare.

    Ca un betiv
    violent uneori,
    ma bate
    vantul.

    Insa nu ma indoi.

    Tu, Doamne, ma lovesti, ca tocmai Tu
    Sa ma ridici in brate, apoi?”

    (Carolina Ilica, Trestia)

    rosanne 24 ianuarie 2009 23:17 Răspunde
    • http://www.youtube.com/watch?v=BFtv5qe5o3c

      Am cautat Hava Nagila. E cantecul meu preferat si Ilona il invata la scoala, si eu m-am bucurat s-o aud cantandu-l. M-am uitat pe net sa gasesc o traducere pentru Hava Nagila si am gasit un fel de… gaudeamus igitur, sa ne bucuram… let us rejoice si am mai aflat ceva uimitor, care, cu adevarat m-a entuziasmat: in Wikipedia, Hava Nagila- cantecul meu trist, cantecul meu vesel…- e trecut drept cantec popular din Bucovina!!!! Ce mandra am fost, ce m-am bucurat sa-mi gasesc un rost pentru dragostea mea necontrolata, indreptata spre un cantec al unui popor cu care nu am nimic de-a face, dar care ma emotioneaza profund. Pentru ca e deopotriva un cantec voios si mahnit, luminos si innoptat, asa cum sunt si eu. Hava Nagila… ascult, si ridic cana de ceai catre voi!

      Alice Nastase 24 ianuarie 2009 23:27 Răspunde
  • Iar tu ma emotionezi profund pe mine , Alice…cu cantec cu tot, cu amestec,cu ritm…

    rosanne 24 ianuarie 2009 23:53 Răspunde
  • Oare daca ti-e dor inseamna ca esti depandent, ca-ti lipseste sau ca-ti doresti ? Am o petrecere, izbucnita asa ……
    Am venit sa vad ce faceti si trebuie sa plec, ……..nu pentru aperitivele din cuptor ci pt muzica, sper ca pe la ora 2 sa ne jucam pe pedepse, apoi o Perinitza (mai stiti ?), dup scu z

    Valin 25 ianuarie 2009 0:30 Răspunde
  • Scuze, am intrerupt brusc, nu mai stiu ce doream sa va spun.
    Mi-e bine si m-am gindit sa ma intorc la voi, sa va scriu suflete dragi, ca nu va simt departe si poate …cindava sa ne sarutam si sa ridem pe batistutza.

    Valin 25 ianuarie 2009 3:11 Răspunde
  • S-a lasat seara si s-a intors frigul. Mi-am tras scaunul langa semineul acesta virtual si descopar Hava Nagila…

    Televizorul batran, legat printr-o antena tanara de Romania, imi inghesuie intr-un coltisor al atentiei replica unui film de razboi: “e nevoie de oameni pentru care patria e totul” … si adaptez (dincolo de patrii, dincolo de vami): e nevoie de oameni pentru care profunzimea e totul… Si vin sa ma hranesc iar si iar.

    amalia 25 ianuarie 2009 7:31 Răspunde
    • Inteleg, pe masura ce trec anii, ca toate lucrurile mi se intampla cu rost. Chiar si lucrurile amare, de pe urma carora ma aleg cu rani si cicatrice, la capatul carora imi reincep viata ducand cu mine un nod de lacrimi in gat, chiar si acelea imi sunt date ca sa devin mai puternica, mai inteleapta pentru viata mea, sau mai sensibila, mai fragila, mai deschisa spre intelesuri care vor inflori in cartile mele, in cuvintele mele. Nu vreau sa vorbesc acum despre intamplarile rele, care m-au facut sa vad cata nimicnicie sau boala exista in unii oameni care se prefac a fi buni, binevoitori, sensibili, amabili, ci despre revelatia ca, aici, in locul acesta unde ne bem impreuna ceaiul seara de seara, si stam la cafea cu lapte in dimineti cu soare zambind la fereastra, aici am intalnit oameni impreuna cu care as putea muta muntii si marile. Prieteni de nadejde, care fac parte din viata mea, care nu adorm pana nu-mi spun noapte buna, si la care imi fuge gandul atunci cand ma trezesc. Oameni talentati in ale scrisului, condeie inmuiate in har, alaturi de care as putea oricand infapturi oricate reviste si carti, si vise, si minuni. Suflete demne si profund oneste, gata sa imi sara in ajutor, sa organizeze, sa caute, sa treaca la operatiuni de salvare si renovare de care eu singura nu mai sunt in stare. Sunt cei care au venit cu gand si suflet curat, care nu spun niciodata vorbe goale, a caror iubire pentru Tango si adevarurile spuse de mine, de noi, este autentica, rotunda, desavarsita. Voua, prietenii mei, va multumesc. Impreuna o sa recladim lumile ciobite de neincredere, impreuna vom inalta palate ale cuvantului nobil. Noi suntem arhitectii marilor poduri asezate peste impostura si nimicnicie. Noi, cei de aici, cei care ne-am cernut prin sita autenticitatii si am ramas alaturi in numele frumusetii.
      Iau viata de la capat in zi sfanta de duminica. M-am nascut intr-o zi de duminica si renasc asemenea, si ma bucur, si cant in gand Gaudeamus, pentru ca ma oblig sa particip la absolvirea marilor tristeti si cant cu voi Hava Nagila, ca sa dansam la nuntile si la mortile noastre inventate, ca sa ne sarutam in dansuri pe muzica nascuta in Bucovina noastra, ca sa putem sa fim si veseli si tristi deopotriva, asa cum numai cei autentici stiu sa fie, asa cum numai artistilor cuvantului le e ingaduit. Noua.
      Buna dimineata. Beau cafeaua si zambesc, sunt trista si rad, va iubesc si mi-e dor de voi, sunt gata pentru nuntile din cer si pentru mortile de pe pamant, dar nu inainte de-a construi marile poduri. Si semnez cu nume de imprumut: Apolodor. Apolodor de tine. De noi. De dragoste. De fericire.
      Buna dimineata, va astept la cafea.

      Alice Nastase 25 ianuarie 2009 11:11 Răspunde
      • Anna mea, Anna celor o mie de splendori, nu am plans ascultand Where are you, asa cum as fi facut acum cateva zile. Fiecare suntem acolo unde ne e locul. Unde meritam sa fim si unde ne-a asezat Dumnezeu. Cei puternici si demni sunt acolo unde e greu, acolo unde fierbe viata. Cei lasi, acolo unde ipostaza de victima are avantajul de-a te scuti de decizii. Cei care iubesc cu adevarat sunt langa cei iubiti cu adevarat. Cei care se prefac raman… in tara cu clima calduta mereu. Dar acolo nu ploua in hohote, acolo nu sunt furtuni superbe care rastoarna marile peste munti, acolo nu sunt curcubee, acolo nu sunt arsiti care ard ca patima!
        „Nu, noi cei lasi n-ar trebui sa iubim!
        Ne-nfricosam pe pamant si ametim pe-naltimi,
        domesticim suferinta, o facem caine de curte,
        pentru speranta ni-s bataile inimii prea scurte…”- Nina Cassian
        Anna, draga mea, nu am plans!

        Alice Nastase 25 ianuarie 2009 11:22
  • ” Intrebat-am valul marii
    Daca stie und”te-ai dus
    „-Nu-l vazui in largul zarii
    Nici spre est,nici spre apus.”

    Intrebat-am pescarusul
    Daca te-a vazut pe mal
    „-Vazui pe-altii,nu pe dansul”
    Zise el,zburand spre val.

    Intrebat-am inserarea
    Unde ai putea sa fii
    „-Printre umbrele-mi de-arama,
    Printre valuri,nu-l zarii.”

    Intrebat-am poarta noptii
    Daca ai trecut prin ea
    „- A trecut si-a tras zavorul,
    Nu-l mai astepta.”

    Intrebat-am pe Luceafar
    Daca vii la mine iar
    „- Steaua lui iti e-mpotriva
    Nu-l mai cauta-n zadar….”

    anna 25 ianuarie 2009 10:52 Răspunde
  • Buna dimineata, Alice! Buna dimineata, tuturor! Vin la cafea cu inima deschisa… Azi nu am plans nici eu, vreau sa nu mai plang, o zi, doua, trei… Si asa e: eu, cea lasa, nu ar trebui sa iubesc ! Ce frumoase si cat de adevaratele versurile prietenei tale…
    Duminica asa cum v-o doriti !

    Cristina Socaciu 25 ianuarie 2009 11:41 Răspunde
  • A time for us…Un timp al nostru in care vibram impreuna, il traim cu aceeasi bataie pe secunda, il oprim in loc cand ne auzim gandurile calde, sincere…Un timp pe care il iubesc, in sfera asta magica pe care am creat-o dupa chipul si asemanarea noastra…Un timp in care sorb acelasi ceai si aceeasi spuma de cafea.Un timp in care ma pierd si ma regasesc, zi si noapte.Eu raman aici.Va multumesc si va datorez.
    Alice, te admir, stii asta.. te ador, te…nu stiu…ceva mai presus de ..iubesc!!!

    rosanne 25 ianuarie 2009 11:49 Răspunde
  • A time for us-Johnny Mathis

    rosanne 25 ianuarie 2009 12:00 Răspunde
  • Da,Alice,sunt eu,”Anna celor 1000 de zile”,doamne ce mult mi-a placut filmul acesta,cum mi-a schimbat mie viata !!!!
    Asa cum m-am simtit puternica si mare,ca Anna,cu regele ei,din „Anna si Regele”….
    N-am timp sa scriu,sunt pe un colt de masa,intr-un restaurant gol de hotel de provincie….
    N-am timp,dar nu-mi pot lua gandul si sufletul de la voi,de la voi si tristetile noastre,de la departarile si apropierile noastre,de la asteparile noastre….de la iubirile noastre intamplate sau nu,visate sau nu,venite sau nu,de departe sau,doamne,de atat de aproape….
    Da,Alice,cei lasi,nu ar trebui sa iubeasca !!!!
    Nu,nu am vrut sa plangi,nu vreau sa planga nimeni ascultand ,melodia trimisa….
    M-am gandit doar la ea,o simteam in sufletul meu,gandind la tema discutiei….
    De cate ori nu ne intrebam unde esti,unde e,de ce,de ce,unde,unde…..
    Da,si da,si da….Fiecare este acolo unde ii este locul,iar cel ce te iubeste este langa tine,langa inima ta,langa sufletul tau….
    Altfel,lasa-l sa inchida poarta,sa puna zavorul este numai pierderea lui,nu si a ta….
    Alice,tu esti o raza de soare,o raza de speranta….
    Si am decretat,pentru ca sunt Anna Regelui,si-mi permit orice,da,am decretat azi,duminica,o zi fara tristeti,gata,la gunoi cu tristetea(cum ii spuneam unei dragi prietene mai devreme )…..
    De departe,de aproape,Iubirea vine,o simt,o simt,o simt….
    E Iubirea ta Alice,iar tu,pentru ca esti prietena noastra,o vei impartasi cu noi,bucuria venirii ei,odata cu primavara ,odata cu ghioceii care se deschid in fiecare zi,unul cate unul….
    Esti trista si razi…..
    Vreau sa fie soare,vreau sa fii insorita si sa razi….
    Vreau sa fim vesele,sa ne intampinam iubirile de aproape,de departe,din noi,din primavara care se apropie,se apropie…..
    Va iubesc,ma inclin eu,Anna Voastra,Regi minunati ai Tarii Minunilor…..

    anna 25 ianuarie 2009 12:03 Răspunde
  • va dau si eu binete, sunt racita si mi-e mintea aiurea, nici eu nu stiu unde, ma tot intreb de ce zicem noi si alte popoare raceala, cind e atita foc inauntru…am luat insa de aici o doza buna de optimism, ma duc sa o las sa ma mingiie in somn de zi.
    alice, complimente, ai atitea fatete, perspective, se vede ca esti un copil nascut duminica…

    corina 25 ianuarie 2009 12:39 Răspunde
  • Si pentru ca ramasesem „datoare” cu o declaratie pentru Alice…”Esti orice, oricum, oricat!”-conexiuni _Tu
    Te imbratisez cu fragile maini nevazute…

    rosanne 25 ianuarie 2009 13:00 Răspunde
  • Iubirea ce ne leaga, prin mii de fire nevazute, ne face sa vibram, sa traim patimi sau suferinte trecute, prezente sau imaginare, sa fim una cu cealalta, fiinte ale aceluiasi intreg…
    Ieri, s-a petrecut un fenomen ciudat.Ma aflam intrun mall, cand l-am zarit pe Andrei P. Nu-l cunosc personal, am o imagine mai degraba a eroului de carte.Era insotit de o domnisoara miniona, infasurata in multe fulare.L-am urmarit cu privirea, si, fara sa vreau, am avut un sentiment de”ai facut-o pe Alice sa sufere!’esti un las, stiu eu…”
    Noi, ai tai, Alice, suntem cu tine!
    Mi-e dor de voi,as vrea sa ne bem cafeaua de-adevaratelea, undeva la caldura,asa, ca atunci…

    Simona Radoi 25 ianuarie 2009 13:01 Răspunde
    • http://www.youtube.com/watch?v=zqu_EKqFouo
      Conexiuni. Tu- piesa Rosannei. Cine esti Tu, Rosanne, te implor, spune-mi.
      Simona, nu sunt suparata pe Andrei. Nu mai sunt. Ne-am iertat, ne-am uitat. Cu adevarat. A facut parte din viata mea, dar nu mai face. Eu am decis sa plec si sa uit. Eu am decis, si n-as schimba nimic, nu-mi pare rau ca am plecat. Intr-o zi am rugat-o pe Mioara, prietena mea, colega mea, sa vina cu mine sa strangem lucrurile. Si asta a fost tot. Nu de pe urma lui am inima ranita. Ci de pe urma unui vis frumos, de departe, din alta tara, ale carui drumuri nu au mai ajuns la mine, ce pacat… Ce pacat…

      Alice Nastase 25 ianuarie 2009 13:26 Răspunde
  • Si unde s-au ratacit drumurile, si mai ales de ce? Si daca era un vis frumos, de ce nu a devenit realitate? Avea tot dreptul din lume, de departe, de aproape, de nicaieri!
    Spune-ne ca esti bine acum,iar noi sa deschidem alte drumuri,care sa stearga pacatul!

    Simona Radoi 25 ianuarie 2009 13:51 Răspunde
  • Sé que tú me amaste,
    yo pude sentirlo.
    Quiero descansar en tu perdón.

    Stiu ca tu m-ai iubit,
    Am putut sa-ti simt iubirea.
    Vreau sa ma odihnesc in iertarea ta.

    Cristina Socaciu 25 ianuarie 2009 14:21 Răspunde
  • Porque entre nosotros, no hay distancia, ni tiempo, ni espacio. Sera siempre eterno nuestro amor.

    Pentru ca intre noi, nu exista distanta, nici timp, nici spatiu. Va fi intodeauna eterna iubirea noastra.

    Anna, multumesc! Canta cu atata sensibilitate…

    Cristina Socaciu 25 ianuarie 2009 14:32 Răspunde
  • La fel imi spun si eu „ce pacat”, draga Alice. Si ma intreb de ce uneori o dragoste mare aduce suferinta si lacrimi? De ce iubirea aduce cu ea dezamagiri si tristeti. De ce nu ramane pe veci iubirea aceea adanca ? Pacat. Si-i trist. Si crede-ma ma doare durerea ta. Ma doare durerea din dragoste a oamenilor. De-as putea face ceva as face cu toata inima.

    Catalina 25 ianuarie 2009 14:52 Răspunde
    • Dragii mei, v-am vorbit de o poveste mai veche, dincolo de care am fost nevoita sa-mi gasesc rostul si sa merg mai departe. Acum sunt bine, atat cat se poate, am iesit de ceva vreme din faza in care stateam- cum mai povestea nu stiu cine pe aici- cu ochii in tavan intrebandu-ma „de ce eu”. Am si raspunsul, fiindca eu am fost mereu in cautarea marii iubiri, si pentru ca eu am pacatul de-a acorda credit nelimitat celor de langa mine, nefiind in stare sa pricep ca lumea e stramba si tot mai multi oameni sunt bolnavi de minciuna si de lasitate. Si de o maladie pe care am constatat-o recent, aceea a promisiunilor fara continut si a vorbelor goale, zdranganitoare, pentru care se gasesc, totusi, naivi dispusi sa le ia in seama. Printre aceia ma numar si eu. Azi e duminica linistita, eu ma rasfat cu intalniri cu oameni dragi, pun tara la cale, si lumea la cale, si viata la drum lung si norocos. Doamne, ajuta!

      Alice Nastase 25 ianuarie 2009 17:28 Răspunde
  • Ne-am cunoscut la petrecerea de 2 ani de Tango, erai atunci insotita, si eu, desi am simtit ca am fi putut vorbi pana la ziua – pentru ca ne lansasem in conversatia aceea plina de vraja, daca iti mai aduci aminte, doamna… – m-am retras, din politete. Si din lipsa de alte optiuni, ca n-am putut sa-l pocnesc pe cavalerul tau, care se tot baga in vorba, desi mi-a trecut prin minte sa o fac:) Inteleg ca intre timp cavalerul a expirat. Daca-mi dai o adresa de mail, ti-as scrie mai mult, poate iti propun si un proiect pe care sa-l realizam impreuna, ce zici, Alice? Nu cred ca m-ai uitat. Am schimbat carti de vizita, insa eu n-o mai am pe a ta… si daca imi dai acum o adresa de mail imi cer scuze in particular.

    Dragos 25 ianuarie 2009 18:04 Răspunde
  • Am gasit-o singur, ai scris-o tu. Revin pe mail. E foarte frumos ce faceti aici, n-am reusit sa citesc tot din urma, dar sunt impresionat de cat de frumos scriu oamenii de aici, v-ati adunat aproape toti cu talent de scriitori. Eu nu cred ca as putea fi la inaltimea celorlalti.

    Dragos 25 ianuarie 2009 18:28 Răspunde
  • „Sa nu mergi niciodata mai repede decat poate ingerul tau pazitor sa zboare !”

    Noapte buna tuturor,dragelor,dragilor….
    Alice,cand se inchide o usa,Dzeu iti deschide o alta…..
    Bine ai venit Dragos !
    Nu stiu daca ingerul pazitor al Alicei te-a trimis acum,cand ea a gasit se pare raspunsuri la intrebari si a hotarat sa se renasca azi,in sfanta zi de Duminica….
    Nu stiu daca esti printul pe cal alb,venit de departe sau erai mereu alaturi de gndurile ei,atat cat sa intinda mana si sa te gaseasca…
    Eu iti doresc succes,poate noaptea aceea vrajita se va repeta,nu-i asa ???
    …Noi,aici,avem aceeasi inaltime,inaltimea sufletelor curate,in cautarea raspunsurilor,in cautarea marilor iubiri…..deci si tu esti binevenit alaturi de noi….
    Nu,nimic nu este intamplator in lumea asta,si daca e,atunci,totul,totul,viata noastra clipa cu clipa atarna de o simpla intamplare….

    „Spune-ne ca esti bine acum,iar noi sa deschidem alte drumuri,care sa stearga pacatul!” ce frumos,Simona R

    Da,Alice,noi impreuna,vom construi poduri peste suflete,peste mari ,peste oceane,peste tari,peste lumi….drumuri,alte drumuri pentru fiecare si pentru noi toti…
    Poduri durabile dragostei….poduri durabile prieteniei…..poduri durabile sufletelor pierdute si regasite in iubiri asteptate,cautate,reinventate,traite sau nu…..
    Mi-am dorit sa va gasesc azi mai veseli….
    Va gasesc plini de speranta…..Asta ma bucura,ma face sa ma simt eu insami la fel.
    Alice,cineva,in seara asta,mi-a spus ca esti extrem de delicata,si ca iti trimite gandul lui bun si curat…..Si mi-a mai spus ca tu meriti tot ce este mai bun in lume,toata iubirea din lume….Un bun prieten al meu,al nostru ,daca-mi dai voie sa ma exprim asa….
    Stiu,stiu si simt ca usa iubirii visate se va deschide curand pentru tine….
    Vreau sa te stiu zambind,ai un zambet atat de curat,de frumos….
    Si tu,tu stii ca dragostea ne face cele mai frumoase,nu-i asa????
    Da,ai dreptate,totul in lumea asta,se intampla cu un rost….si tot ce traim ,ne pregateste pentru urmatorul pas,si tot asa….si sigur,NE FACE MAI PUTERNICI !!!
    ….Somn linistit,asa cum frumos ne spune Rosanne in fiece seara…..

    anna 25 ianuarie 2009 22:44 Răspunde
  • Te iubesc Alice! Cuvintele sunt prea sarace pentru a exprima ce simt sau ce gandesc despre tine. Esti minunata, faptura draga.

    viorica dobre 25 ianuarie 2009 23:22 Răspunde
  • Of, Alice…cine sunt, nici eu nu stiu…Nu stiu cine sunt, cum sunt.Ma stiu, insa ,atat de bine, pe de rost, tristetile mele cu care adorm si pe care le ridic din pat dimineata ,cu demnitate, in maini neputincioase.
    Si lacrimile mele imi cunosc toate genele plecate, fiecare rid pe care stau , si drumul scurt catre barbie ..ca sa inceapa iar si iar…Ma stiu ratacirile mele prin care alerg desculta si despletita…
    Ma stiu iubirile care nu ma vor, si pentru care lupt fara arme , cu timiditate, cu amintirile frumoase drept scuturi in fata prezentului negru.Ma cunosc visele pe care le-am urzit in inima mea slaba si insangerata…Ma stie noaptea… si luna si zorii cu care vorbesc o limba muta, a luminii oarbe si a adancului intuneric.
    Si ma stiu si iubirile care ma vor, dar prea tarziu…
    Pe dinafara ma stiu si cuvintele scrijelate cu unghiile durerii si-ale iubirii.Strafundurile sufletului sunt cunoscute doar de ele…Coboara, coboara,curg cu repeziciune si apoi izbucnesc cascade tulburatoare, infioratoare, temute…
    Si ma va sti destinul… si marea iubire in care cred cu indarjire, pana la capat.
    Si voi toti ma stiti, asa cum sunt…

    rosanne 25 ianuarie 2009 23:27 Răspunde
  • Bun gasit Dragos, bine ai venit.

    Valin 25 ianuarie 2009 23:28 Răspunde
    • Si eu cred ca dragostea ne face mai frumoase, Anna, dar… Astazi, am facut haz de necaz cu prietena mea, Anda, care-mi tot spune ca asa de frumoasa cum sunt in perioada asta in care adesea am adormit si m-am trezit plangand, in care dragostea s-a dezis de mine fara mila, niciodata n-am fost. Cred ca vrea sa ma incurajeze. Si cred ca si tristetea ne face, uneori, poate nu frumoase, dar misterioase, ciudate, altfel…
      Anna mea, Anna lui Cris, imi dai putere, simt ocrotirea gandului tau. Asa cum o simt aproape mereu pe Simona Radoi, detectorul fin al tuturor emotiilor mele ascunse printre randuri.
      Rosanne, uneori mi se pare ca vorbesti despre mine, nu despre tine. Uneori ma astept sa imi spui ca tu esti eu, ca ai sa gasesti tu ce caut eu si-ai sa-mi aduci, ca ai sa-mi spui cum sa-ti trimit eu ceea ce visezi tu. Si uneori mi-e frica, si alteori ma doare, si intotdeauna te inteleg, si mi-e rau, si mi-e drag, si mi se face dor de dorul meu. Sa nu pleci, te rog.
      Bine ai venit pe la noi, Viorica Dobre, si iti multumesc pentru gandurile de drag. Si bine ai revenit Valin- dupa perinita voastra cu sarutari! Te-am invidiat. Ii spuneam mai demult barbatului meu asteptat ca privesc cu invidie oameni sarutandu-se pe strada. Ii spuneam ca aproape ca nu mai inteleg de ce fac asta, si ca nu mai stiu cum… Si-l puneam sa promita ca ne vom saruta pe trecerea de pietoni. De perinita uitasem, dar mi-am adus aminte noaptea trecuta, cand ne-a scris Valin. Trebuie sa ne povestesti cum a fost la petrecere, dragul nostru, ne perpelim de curiozitate, lasa-l pe Dragos, deocamdata, pana prinde curaj! Tu spune-ne cum ati dansat…

      Alice Nastase 26 ianuarie 2009 0:16 Răspunde
  • Am fost departe … departe de o conexiune net, dar v-am simtit aproape. Mi-a fost dor de voi.

    De tine Alice- tristetea ta ma rascoleste. Privita de departe ai avea toate motivele sa fii fericita… esti frumoasa, ai doi copii minunati, esti iubita de cititorii tai si de noi, cei cu care bei ceaiul seara de seara din cani invizibile. Suferi, cauti, astepti, implori… Esti trista vineri, te inseninezi duminica. Esti o zeita dar vai, cat de fragila. Iti simt aproape tristetile, dezamagirile, sperantele. Am casa plina de trandafiri albi si rosii, ti-i pun in brate pe toti daca primesc un suras la schimb. Si ma rog pentru tine, meriti sa fii fericita.

    Corina, mi-a fost dor de tine. Nu ti-am spus niciodata cat de mult m-a impresionat povestea ta. Te citesc cu drag si iti doresc numai bine, tie si puiului tau.

    Anna, am ajuns sa ma intreb ce mai faci. Incotro te mai poarta drumurile tale. Sa ne aduci primavara si speranta cand te intorci.

    Irina esti o invingatoare. Ai invins nu doar boala ci si soarta, plecand, lasand totul in urma. Nu am avut curajul tau si platesc si acum pretul prea scump al faptului de a ma fi gandit intai la altii si doar apoi la mine. Poate ma inveti si pe mine cum e sa iti iei copilul, valiza si sa pleci fara sa privesti in urma.

    Valin, iti multumesc pentru ca ai baut un ceai cu mine, fie si dintr-o cana invizibila, intr-o zi neagra. Contez pe tine si alta data.

    Costi, Rossane, Amore, Cristina si toti ceilalti pe care nu v-am pomenit aici… Sunteti departe dar ciudat, mai aproape decat oameni care imi sunt alaturi. Intind mainile intr-o imbratisare, vreau sa pun o caramida mica la podul care il construiti. Nu cred in aproape si departe geografic vorbind. Cred in aproapele si departele din sufletul meu, care functioneaza dupa regulile lui proprii si isi stabileste propriile etaloane. Iubesc departe dar stiu ca el e aproape in fiecare clipa. Asa cum am avut pe cineva aproape, am vietuit ani la rand in aceeasi casa si am fost singura in fiecare secunda. Noi hotaram pana la urma ce inseamna aproape si departe. Iar voi sunteti aproape.

    Simona Ioana 26 ianuarie 2009 0:44 Răspunde
  • Va spun, dar miine. Mai am de lucru pentru miine dimineata la prima ora si ……..ce daca.
    Au venit niste prieteni (de placere, nu serbam nimic) si daca le-am invitat pe fete la dans, au venit si baietii (mai miriiti un pic, unii) si dupa ce am pierdut telecomanda la tragerea la sorti, a inceput „haosul” si a fost „groaznic”, pentru ca am putut sa ma concentrez doar pe muzica. De cite ori se schimba melodia, se schimbau si partenerii, se stingea uneori si lumina ( niste lucruri „cumplite” se intimplau), ne-am prostit ce mai, pe muzica de zbenga dar si tamiioase la care am dansat cu portocale pe piept, am incasat si dat pedepse. S-a baut si vin cu efecte speciale, nu se stie pentru care din parti, ale lor sau ale noastre, ca i-a trimis pe toti la casele lor, cam grabiti pare-se. La perinitza nu am mai ajuns, ca nu mai eram in stare. Am jucat „curcan” cind eram deja cu chef si am „murit” de ris de cuvintele inventate in disperare, de domnii sau doamnele care se fereau de pedepse, de misto-ul dintre noi. Nimic deosebit, intr-o jumatate de ora am facut „bec” si in bucatarie si la locul „dezmatului” si apoi culcarea. Cum v-am spus, nimic special. Mie mi-a ramas o pedeapsa de facut, de care credeam ca se uitase, da ce, eu am vreodata noroc ?!

    Valin 26 ianuarie 2009 1:12 Răspunde
  • Simona Ioana, mi-am facut exact din cel cu mere coapte si scortisoara ! Oricind pentru toti.
    Noapte buna, multe vise si lumina in suflet sa aveti.

    Valin 26 ianuarie 2009 1:15 Răspunde
  • Buna seara , va spun si eu si eu in miez de noapte. Multe suflete triste in acest loc. Multe condeie „cu har” cum spunea Alice. Va fericesc.Nu am fost niciodata o maestra a cuvintelor.
    Stiu doar , ca am invatat un lucru despre iubire, iubirea matura , de la patruzeci de ani, impartasita aceluiasi om ,de douazeci de ani.
    Am invatat sa daruiesc , fara sa astept sa primesc. Sa daruiesc pur si simplu. Stiu ca mi-as da un rinichi, un plamin ,viata.Inainte de a-l acuza pe el ca a gresit , imi caut propriile greseli si indrept raul facut. Doar asa am putut pastra omul care ma iubeste neconditionat , chiar si atunci cind eu nu ma suport. Asa vad eu iubirea ,care, fara fluturi, este profunda, are baze solide. Va doresc, suflete frumoase, ca atunci cind iubirea va cauta , sa incercati sa o pastrati ,sa nu o lasati sa plece. Daruind, veti primi. Si ,inainte de a-i acuza pe barbatii din viata voastra, cautati in urma propriile greseli. Doar asa, iubirea , poate sa imbatrineasca linga noi.Si cu cit e mai veche , cu atit e mai profunda.
    Sa aveti o viata frumoasa!Si plina de iubire!

    nina dumitru 26 ianuarie 2009 2:46 Răspunde
  • Buna dimineata!
    Incep o zi si o noua saptamana alaturi de voi pentru ca aici imi incarc bateriile dezgolite de rutina zilnica pentru ca aici sufletele calde triste sau vesele degaja o energie nebanuita …
    sa aveti o zi luminoasa1

    diana 26 ianuarie 2009 6:34 Răspunde
    • M-am trezit devreme, m-am trezit senina, si intind mana spre laptop cum as intinde-o spre imbratisarea visata, doar visata… Buna dimineata, dragii mei cei dragi, si eu imi iau putere si lumina de aici, precum Diana. Valin, povestea ta e savuroasa! Cand va fi sa ne intalnim cu totii, te las pe tine sa organizezi „felicitarile, masa si dansul”, fiindca e limpede ca esti un inspirat maestru de ceremonii.
      Nina, draga mea, buna dimineata! Te rog mult, hai sa n-o luam de la capat cu aluziile si cu insinuarile. Chiar tu spui ca singura iubire cu sanse de castig e aceea neconditionata. Daca pe mine nu ma mai poti iubi neconditionat, ci imi recomanzi sa-mi vad asa zisele greseli si sa-mi pun cenusa-n cap ca sa mai pot fi iubita, inseamna ca povestea noastra nu mai are sorti de izbanda. Oricum, ca-n toate tribunalele din tara asta, esti gata sa ma condamni fara sa fi avut sansa macar sa-mi afli adevarurile, si uitand ca eu sunt cine sunt, un om onest, autentic, care-si traieste viata in vazul lumii de peste un deceniu. Daca eu as fi fost aceea care greseste si nu recunoaste, in tot acest timp s-ar fi gasit cineva sa ma demaste- cu glas tare, cum se face atunci cand intr-adevar ai de facut o dezvaluire. Eu iti spun buna dimineata, cu acelasi drag dintotdeauna. Dintr-un reflex la care nu vreau sa renunt, dintr-o iubire de care nu ma dezic, seara, ma rog mereu impreuna cu Catalina. Si, cateodata, adorm tinandu-te de mana. Dar te rog mult, iti cer si eu acelasi lucru pe care ma sfatuiesti sa-l ofer: iubire neconditionata. Fara judecati si, mai ales, fara aluzii, noi suntem, aici, mai presus de asemenea lucruri.
      Simona Ioana, ne-ai lipsit atunci cand am ridicat canile de ceai, ne-ai lipsit cand ne-am ridicat din tristeti, ca sa promitem ca mergem mai departe. Esti si tu mai bine? Te-ai inseninat si tu peste week-end?
      In martie vom lansa cartea cititoarelor noastre, a cititorilor nostri. Ma gandesc cumva sa facem in asa fel, incat sa includem un capitol al nostru, al celor de pe blog. O sa ma gandesc… si-o sa fac un post nou si-o sa lansez acum, in graba, pe ultima suta de metri, inca o bucatica de concurs al scrisului. Ca sa fim impreuna si in lumea reala, ca sa ne cuprindem dragostea intre coperte de carte, cartonate, durabile. Daca aveti idei, sugestii? Le astept… Ma mai gandesc si eu la ce fel de texte sa cer, ca sa va fie bine si drag sa le scrieti, si ca sa fie apoi citite cu drag de oricine va deschide cartea noastra. Sunteti ai mei, ai mei, si sunt mandra de minunea talentului vostru si, ca-ntotdeauna, eu imi fac planuri pentru toata viata, nu stiu sa iubesc marunt si de pe o zi pe alta. Nu stiu. Si nici nu vreau sa stiu.

      Alice Nastase 26 ianuarie 2009 9:02 Răspunde
  • Buna dimineata si de la mine! Am adormit greu , dar, nu stiu cum…m-am trezit cu o forta nebanuita, cu un gand puternic…Se pare ca trebuia ca cineva sa ma ia de umeri si sa ma zgaltaie frumos, sa ma faca sa-mi revin, sa vad albul din negru, sa vreu sa termin aceasta sarada…Asa ca, azi, incep, asemenea unei diete, de lunea, din prima zi a anul nou chinezesc….o mare retragere din suferinta, din neinteles.Doamne, ma bucur ca pot gandi asa, ma bucur ca sunt mai puternica putin, macar azi…Si, simt ca sunt mai hotarata ca niciodata, ies din transee si imi scutur parul, voi fi tot eu, aceeasi… impacata, linistita, vie.
    Va imbratisez cu puterea mea de acum, va datorez …

    rosanne 26 ianuarie 2009 9:26 Răspunde
    • Rosanne, sunt alaturi de tine, indiferent ce vei face. La bine si la greu. Sa contezi pe mine! Mi-am facut cafea si o beau cu tine. Si, poate, peste cateva zile, sa bem cu adevarat cafea impreuna.

      Alice Nastase 26 ianuarie 2009 9:46 Răspunde
  • Alice, draga mea , ridic ochii spre tine cu iubire si prietenie nepatata, tu stii atat de bine sa ne strangi in mainile tale mici si desavarsite, tu stii cum sa ne vorbesti, sa taci…sa ne trimiti vibratii si fiori …tu stii mereu sa ne urmaresti cu gandurile si sperantele tale…asa ca, sigur, ce iti propui tu sa se intample cu noi, cu scrisul nostru, ASA VA FI!
    Ma las purtata de tine, de valurile marii tale de simtaminte si trairi rafinate…Raman a ta.A voastra.

    rosanne 26 ianuarie 2009 9:47 Răspunde
  • „Nu ma invata sa vorbesc.Invata-ma sa tac.”
    „Cand imi spui cuvinte grele, tipa-le cat vrei de tare.Dar cand imi spui o singura vorba buna, prefer sa mi-o spui numai in gand.”
    „Cand stii sa intelegi slabiciunile altora, esti mai putin singur.”
    „Nu apasa pe tragaciul armei pana cand nu esti convins ca vanatul merita macar o alice.”
    ” Intr-o strangere de mana poti face o marturisire mai elocventa decat in zece mii de cuvinte.”
    ‘”Inima mea a fost ca o gradina publica in care am uitat sa pun la timp cea mai importanta pancarta: Nu rupeti florile!”
    „Mai usor duci un sac cu plumb in spinare, decat o vorba „grea” in inima.”
    „Prietenia: doua inimi care si-au strans mainile.”
    (Tudor Musatescu)

    Va strang inima de maini! O zi lina sa aveti!

    rosanne 26 ianuarie 2009 10:01 Răspunde
    • Doamne, stii cat m-am gandit la Tudor Musatescu in ultima vreme?!!! Rosanne, ma sperii, chiar imi citesti gandurile! M-am gandit la „Madona”- daca ai citit piesa, stii de ce. Daca ai cartile lui de teatru, te rog, te rog, imprumuta-mi-le si mie, fiindca mi-e tare dor de ele. (Si, daca tot stii atatea din Tudor Musatescu ce-ar fi sa incerci sa faci Alfabetul dupa…? -of, nu ma pot dezvata sa dau de scris celor din jur, iarta-ma) Ati citit „Profesorul de franceza”? Doamne, e superba, o citeam cu prietenele mele si radeam pana la lesin, ce minune, ce bijuterie. Dar „Madona” e trista, e despre noi, cei care traim prin cuvinte, despre noi cei de aici…
      Doua inimi care si-au strans mainile… Of.

      Alice Nastase 26 ianuarie 2009 10:16 Răspunde
  • Iubita mea Alice, orice s-ar intimpla, tu vei ramine in sufletul meu .Eu nu acuz, nu judec, admit doar ca si eu am gresit. Iti spun doar, din experiente proprii.Si crede-ma , ma doare suferinta ta , mai mult decit mi-as fi putut inchipui.Si, iti spun si eu, daca puteam face, orice,as fi facut , neconditionat. Imi pare rau, ca asta s-a inteles , nu mi-as permite sa insinuez ceva,tocmai pentru ca nu cunosc adevarul.Eu cunosc doar propriul adevar. Stiu , ca -mi doresc ca sufetul tau sa nu mai fie trist, pentru ca repet, oricum ar suna asta, eu ti-am cunoscut sufletul .Si, ma dor suferintele oamenilor dragi. Si cind spun ,ca ma rog pentru tine, nu o fac doar de dragul cuvintelor. Iti doresc, din suflet, sa gasesti iubirea aceea stelara, pentru toata viata,pentru care sa simti ca poti face sacrificiul suprem .Tocmai pentru ca tu nu stii sa iubesti marunt . Eu asta simt pentru barbatul meu , dar am cunoscut aceasta iubire si pentru ca am invatat sa iert, fara a cunoaste umilinta.Si am fost si eu iertata la rindu-mi.Imi pare rau daca s-a inteles altceva din ceea ce am vrut eu sa trenasmit. Sa ai o zi frumoasa.

    nina dumitru 26 ianuarie 2009 10:35 Răspunde
  • Buna ziua! Ce mare bucurie sa va regasesc vesele, optimiste in aceasta zi (ce seamana a noapte) de ianuarie…Va simt ca un roi de albinutze, care zumzaie fericite in asteptarea soarelui! Voiosia razbate sincolo de voi. „Alicedependenta” ne schimba starea de suflet printr-un zambet cat de mic…Este o bucurie, un miracol sa o insotim peste tot, cu gandul, cu sufletul!
    Astept cu mare drag o noua carte, noi franturi dintr-un suflet prea-plin… de iubire, de idealuri si frumusete.
    Sa aveti o zi minunata!

    Amore 26 ianuarie 2009 13:09 Răspunde
  • Salutari de zi buna din elvetia la patria din cuvinte si sentimente apartinind lui Alice si a altor minunati oameni! Va gasesc intotdeauna cu bucurie, am un sentiment ca apartin unei nobile comunitati, va simt prietenia si caldura sufleteasca…si de asta va sunt foarte recunoscatoare. Mie mi-a adus mare noroc si lumina acest blog, o data fiindca mi-ati umplut orele cu sens, cu gindurile voastre scrise aici, care au rodit si in mine cu alte idei (si astfel am scapat de demonii unei iubiri, care, cum spunea Alice, era mai mult in mintea mea, cautatoare de marea dragoste, nu si in realitate), apoi sunt bucuroasa fiindca am intilnit aici prieteni adevarati, oameni buni si sensibili…cu atitea povesti de viata, de zi si de dor, ca ne-ar trebui ani si ani pina sa le depanam pe toate.
    cum zice rosanne, va datorez…Caci eu chiar eram aici singura, pina sa va gasesc…dragii mei!

    corina 26 ianuarie 2009 13:53 Răspunde
  • In Bucuresti ploua…Imi plac ploile…Ador diminetile ploioase . Ploaia e mai degraba o mangaiere a cerului decat o furie a lui. Zorii cenusii sunt lipsiti de agresivitate, sunt muzicali si melancolici pana la inocenta. Cum sa nu ma simt binevenit intr-o lume straina care ma primeste cu ploi placide?

    Sunt pur si simplu rasfatat de cerul noii lumi. Pretutindeni, se intinde o umbra racoroasa si infantila in care, odata intrat, descoper o lumina subtila, o caldura neasteptata. As putea crede ca umbra e pasionala, ca are o viata care, fara mine, si-ar pierde, iremediabil, farmecul… Exista clipe in care eternitatea ma inunda, in ritmul ploii, si in care inima locuieste regeste cu nemurirea.

    Sunt eternitate in ploaie si ploaie in eternitate…. Sa fiu singur, sa ma plimb si, in acelasi timp, sa ascult glasul ploii chemindu-ma: „Sunt aici, in tine, poetul meu iubit. Sunt poezia ta, nescrisa de tine, dar scrisa pentru tine. Sunt aici, seducatorule, iubeste-ma si-ti voi arata cerul, cerul tau”.

    Sunt atat de fericit, incat nu ma imaginez neexistind si, totusi, parca nu as exista… Iubesc ploile care ma mistuie! Iubesc ploile pasiunii. Am avut ,de-a lungul anilor , dimineti pe care le-am simtit ca pe un esec al dispozitiei launtrice, punand in lumina inca o contradictie a fiintei mele.Au fost dimineti (si poate-or mai fi…) in care imi doresc sa nu fiu parasit de noaptea vaduvita de vise pentru a intra in lumina fara iluzii a unei noi zile.

    Detest zorii care nu irosesc nimic si care nu anunta nimic… Cioran scria undeva ca viata nu are sens si ca toti sfarsim prin a-i gasi unul, dar nu si in dimineata asta, in cazul meu. Pentru ca vor mai veni dimineti cu ploi si…ce voi mai face atunci ?

    Costi 26 ianuarie 2009 14:31 Răspunde
  • ce lume frumoasa dinauntru descriu cuvintele tale, draga costi, ti-e poezia mireasa aleasa, iti doresc sa o intilnesti si in chip de femeie, intr-o dimineata ca cea care a fost…
    asa e, alice, cum ai zis, noi cei de aici avem ceva in comun, treaba cu cuvintele, cu cele facatoare de lumi (nu-i ciudat ca in engleza word si world suna aproape identic?) sau care descriu lumi, stari, viziuni. aici mi-e locul- desi romana mea draga fosilizeaza de o vreme, concubinind cu germana cea exacta- caci tot ce a fost mai frumos si minunat in viata mea, a fost gindit sau spus, cerut in cuvinte- de cele potrivite- si dureaza, dureaza…

    corina 26 ianuarie 2009 15:53 Răspunde
  • Draga Alice,
    M-am tot gandit daca sa trimit sau nu cateva randuri, mai ales ca in ultimul timp m-am ascuns in umbra iubirilor, tristetilor, frumusetilor, tradarilor, lecturilor sau a cuvintelor putine, cu care incerc sa surprind esenta gandurilor mele – adesea ele raman doar in calculator sau pe foaia de hartie.
    Aceasta pagina mi-a placut mult, iar cuvantul tau de inceput este sfasietor de adevarat: „Dar dorul si dragul din vis nu-mi pot fi de ajuns. Sunt un om viu, si nimic din ceea ce tine de arderea vietii nu-mi este strain. Eu vreau sa ma mistui in flacara existentei traite adanc, intelese pana la sange.”
    Cred ca tot ceea ce este virtual este sinonim cu vis, cu dorinta, cu iluzie, cu himera si de aici iti inteleg indreptatita chemare de a fi inconjurata de fiinte vii. Ce frumos este sa visezi ! Dar ce bine sa traiesti privindu-ti prietenii in ochi, tinandu-i de mana, imbratisandu-i cu adevarat: „as da oricand poezia reverberata a zarilor pe o soapta fierbinte”… da, si eu…
    Iti doresc sa-ti implinesti visele cu trairile intense ale realitatii, mereu, in fiecare zi !
    Alice, pomenesti de cartea din martie, la care aproape nu mai speram – m-am bucurat foarte mult ca va fi lansata. M-am gandit sa-ti propun un subiect, tocmai pentru ca ne ceri idei, sugestii: „Unde sfarseste prietenia? Unde incepe dragostea?”

    Camelia Vasiliu 26 ianuarie 2009 18:06 Răspunde
  • Valin, mi-ai adus aminte de lucruri uitate de mult. Dansat cu lumina stinsa, pedepse, jocul cu portocalele… Mai era unul cu polonicele care facea furori. Si sticluta- ceva mai palpitant decat perinita. Zambesc amintirilor de atunci. Vremuri frumoase, nevinovate; ce simplu era pe-atunci sa fim fericiti. Ma bucur sa aflu ca cineva mai practica „sporturile” astea.

    Simona Ioana 26 ianuarie 2009 18:45 Răspunde
  • O sugestie rapida „Despre noblete”

    Valin 26 ianuarie 2009 19:45 Răspunde
  • Simona Ioana, stiu despre ce spui si apoi cintecele acelea, si atitea altele…..
    Eu la sticluta am interzis, nu spun de ce. Ei ar fi vrut, ca era sticla goala de sampanie pe jos si o tot impingeau cu picioarele.

    Valin 26 ianuarie 2009 19:50 Răspunde
    • Habar nu am de toate jocurile astea despre care povestiti voi, Simona Ioana si Valin! Nu le-am jucat niciodata, asa cum nu m-am jucat niciodata cu papusile… In liceu, cand nimeni nu si-ar mai fi imaginat o asemenea rasturnare, m-am indragostit de o papusa pe care am primit-o de ziua mea si am dormit cu ea in pat… cred ca vreo doi ani m-a tinut nebunia. Poate ca sa recuperez cate ceva din bucuriile ludice ale anilor pierduti.
      Camelia si Valin, multumesc pentru sugestii, dar nu ma gandeam asa, la o tema in general, ci la una care sa porneasca de aici, sa aiba legatura cu blogul nostru. Am deja textele castigatoare ale anului trecut, care acopera o arie vasta de subiecte, as vrea, insa, pe langa acele texte, sa facem inca un capitol special, diferit. Care a fost tema care a incitat cele mai multe discutii si cele mai savuroase povesti? Tradarile in dragoste? Iubirile cu barbati insurati? Gelozia? Fidelitatea? Cautarea marii iubiri? Cum iti revii dupa o poveste de dragoste care a luat sfarsit? Hai sa ne amintim ce ne-a placut mai mult sa discutam si sa lansam aceeasi tema pentru toti… Fiecare sa spuna apoi o poveste referitoare la tema pe care urmeaza s-o alegem, povestea lui sau a altuia- dar sa fie o poveste adevarata! Scrisa oricum, la persoana intai sau a treia, dar scrisa din suflet, asa cum scriem noi aici, cand nu ne temem ca vom fi judecati pentru ceea ce spunem. Apoi le selectam pe cele mai frumoase si… le dam drumul in lume, intre coperte de carte.

      Alice Nastase 26 ianuarie 2009 21:05 Răspunde
  • Buna seara, dragi invitati de onoare ai timpului rezervat doar pentru mine. Suflu de trei ori si dupa o pirueta a mintii mele, ma apropii cu sfiala de poarta mereu deschisa a lumii noastre. La intrare imi arunc hainele ipostazelor in care viata m-a impins, de buna voie si nesilita de nimeni…Aici am doar pasi usori, plutesc peste minciuni, promisiuni netinute, orgolii…Aici mi se vad venele verzi pe mainile tremurande de emotie. Si ochii imi sunt surazatori cand citesc cartile din suflet ale oamenilor astia pe care nu i-am vazut in carne si oase, dar carora le simt bataia din palma mainii cu care scriu…Si ma ameteste dansul trairilor lor pe acordurile unei Hava Nagila…Aici vin cu ploaie de lacrimi adevarate, sa simt mirosul ierbii sub picaturile de roua, sa aud cum rasare soarele…si cum apune linistit, in aceeasi secunda pentru toti. Dansez, ametesc, plutesc…si nu visez!

    rosanne 26 ianuarie 2009 21:11 Răspunde
  • Alice,
    dar de ce nu scrieti despre blog?

    iana 26 ianuarie 2009 21:24 Răspunde
  • Draga mea Alice, am fost plecata o vreme. M-am bucurat sa vad ca ai scris, m-am intristat sa te gasesc tot nefericita. Si eu care credeam ca mai deznadajduita ca mine nu e nimeni. Curaj!

    madi 26 ianuarie 2009 21:30 Răspunde
    • Madi, uite ca tot eu raman campioana deznadejdilor, desi sunt gata sa cedez podiumul altora, m-am saturat de atatea medalii ale tristetii. Curaj si tie, draga mea! Sa te gandesti si tu
      Iana, spune-mi mai limpede, la ce te-ai gandit? Cum sa scriem- cum am ajuns pe blog? Si ai vrut sa intrebi „de ce nu scriem”, nu-i asa?

      Alice Nastase 26 ianuarie 2009 22:23 Răspunde
  • „In turbatu-mi suflet, am construit o Arca
    -Informa nalucire de biblic corabier,-
    Si turme-ntregi de ganduri pe puntea ei se-mbarca,
    Noroade-ntregi plecate puternicului cer.

    E vremea sa se-abata mania Lui!O ploaie
    De stropi rigizi intinde zabrele de otel,
    Corabia alearga…in negura greoaie,
    Corabia se-nclina si-alearga fara tel…

    Si cel din urma crestet de munte se cufunda…
    -Spre care tarm, Stapane, spre care Ararat
    Din bruma departarii, ma poarta-adanca unda?-
    S-a coborat pe ape lintoiu-ntunecat.

    Aud cum se destrama un suflet undeva,
    Departe, in a ploii acida melopee…
    E noapte-n larg…Iar Arca te-asteapta, Jehova,
    Pe marile din suflet sa fereci curcubee.”
    (Ion Barbu, Arca)

    rosanne 26 ianuarie 2009 21:33 Răspunde
    • Rosanne, ti-am trimis ceva pe mail. Te rog mult sa imi raspunzi. Te rog.

      Alice Nastase 26 ianuarie 2009 21:45 Răspunde
  • Priviti filmuletul pana la capat! Incredibil, adorabil! Am ras si am plans de atata duiosie:
    http://www.youtube.com/watch?v=QnrSZ9lynsE

    AlinaG 26 ianuarie 2009 21:47 Răspunde
  • Am citit cu nerabdare tot ce s-a scris ieri si azi, Alice esti o minune de om…ce frumos ne scrii, ce frumos ai grija de noi, ce suflet nobil si curat poti sa ai!
    Tu si Rossane sunteti prietenele sufletului meu, sper sa nu supar pe nimeni, dar asta simt si vreau sa si declar – va pretuiesc enorm si sunt fericita ca v-am intalnit, ca pot sa va simt atat de bine!

    Cristina Socaciu 26 ianuarie 2009 22:00 Răspunde
  • Alice,
    Desigur ca ceea ce ne-a adunat aici, pe acest blog, a pornit de la tine si de la pretioasele tale cuvinte despre iubire cu tot ceea ce naste ea, de la sublim la suferinta. Am privit in urma la temele propuse, cele mai multe postari regasindu-se la „anul marilor iubiri” sau „de unde vine dragostea”. Pana la urma, fiecare a dorit sa-si impartaseasca iubirea sau neiubirea. Cu toate ca ne regasim si in Juliete, Isolde, Ofelii, Tristani, etc, fiecare si-a trait propriile povesti de dragoste. Fiecare a cunoscut extazul si suferinta. Cred ca exista povesti de dragoste adevarate, care pot bate si cele mai bune carti si cele mai vizionate filme… Si cred ca personajele lor sunt printre noi, cei de aici. Cum supravietuiesc iubirile sau de ce nu mai iubim ?? Fiecare are povestea lui…

    Camelia Vasiliu 26 ianuarie 2009 22:19 Răspunde
  • cristina, ma bucur, esti ,,alta,,- erai si tu la inceput debusolata, cu inima si sperantele inghetate si acum uite…infloresti ca o floare de soc!

    corina 26 ianuarie 2009 22:19 Răspunde
  • Corina, multumesc…sunt la fel sa stii, durerea e acolo, e a mea, mi-o asum, iubesc si mi-e dor…si tanjesc, si plang pentru ca nu inteleg, si intreb fara a primi raspunsuri… si nu voi intelege niciodata cum cei pe care-i iubim „pana la Luna si inapoi” pleaca pentru ca „asa trebuie”…
    Insa aici, intalnesc noblete, sinceritate, suflete alese si in durerea mea pot sa ma bucur…asa cum am scris mai demult, stiu ca durerea nu dispare – doar ca invatam sa traim cu ea…

    Te imbratisez, cu drag!

    Cristina Socaciu 26 ianuarie 2009 22:24 Răspunde
  • sunt cu voi, dar tac…
    mi-e drag sa va citesc, sa va stiu aici aproape si deloc departe…
    va ascult soapta, va ascult murmurul ..si mi-e bine
    rosanne esti speciala….si cumva „nepamanteana”
    alice, ma gandesc de ieri la sugestii despre tema propusa….am sa-ti scriu despre asta….
    va imbratisez cu drag

    monica 26 ianuarie 2009 22:24 Răspunde
  • Alice,
    ma gindeam la cei simt blogarii tai… cum vad ei experienta traita aici pe blog… tu stii ca multi dintre noi am gasit aici caldura, intelegerea, pe care le cautam aiurea… fara sa stim ce vrem, unde vrem sa ajungem, ce cautam… etc…
    pe scurt experienta de aici.

    iana 26 ianuarie 2009 22:58 Răspunde
  • Această dragoste
    atât de violentă
    atât de firavă
    atât de tandră
    atât de disperată
    această dragoste
    frumoasă ca ziua
    şi urâtă ca vremea
    când vremea e urâtă
    această dragoste atât de adevărată
    atât de frumoasă
    atât de fericită
    scăldată-n bucurie
    şi-atât de derizorie
    tremurând de spaimă ca un copil în beznă
    şi totuşi sigură de ea
    ca omul calm în miez de noapte
    această dragoste ce sperie pe atâţia
    şi-i face să vorbească
    şi-i face să blesteme
    această dragoste păzită
    pentru că noi o păzim
    această dragoste
    hăituită, rănită, călcată
    -n picioare, isprăvită,
    negată, uitată
    această dragoste-ntreagă
    atât de vie încă
    şi însorită
    este dragostea ta
    este dragostea mea
    a celui care-a fost
    acest lucru pururea
    altul
    ÅŸi mereu neschimbat
    la fel de-adevărată ca o plantă
    şi ca o pasăre vibrând
    caldă şi vie ca vara
    noi amândoi putem
    să mergem şi să ne întoarcem
    putem să uităm
    pe urmă s-adormim
    să ne trezim, să suferim,
    să-mbătrânim
    să adormim din nou
    sau să visăm la moarte
    să ne trezim surâs şi râs
    să-ntinerim
    dragostea noastră rămâne
    îndărătnică asemenea unui catâr
    vie ca dorinţa
    şi crudă ca memoria
    stupidă ca regretul
    şi tandră precum amintirea
    rece ca marmora
    frumoasă ca ziua
    fragilă ca un prunc
    surăzând ne priveşte
    şi ne vorbeşte fără cuvânt
    şi o ascult tremurând
    ÅŸi strig
    ÅŸi strig pentru tine
    ÅŸi strig pentru mine
    rugându-mă de ea
    pentru tine pentru mine pentru
    toţi cei ce se iubesc
    ÅŸi care s-au iubit
    da îi spun dragostei
    pentru tine pentru mine şi pentru toţi
    ceilalţi
    pe care nu-i cunosc
    rămâi acolo
    nu te clinti
    nu pleca
    noi care suntem iubiţi
    noi te-am uitat
    dar tu nu te uita
    noi nu te-avem decât pe tine pe pământ
    nu ne lăsa să îngheţăm
    mereu mai departe mereu
    oriunde-ai fi
    dă-ne iar un semn de viaţă
    mult mai târziu din marginea pădurii
    din pădurea memoriei
    ţâşneşte deodată
    întinde-ne mâna
    salvează-ne.

    Jacques Prevert – Aceasta dragoste

    Simona Ioana 26 ianuarie 2009 23:16 Răspunde
  • Sunt in fata ceaiului meu, de data asta…calmant! Doamne, ce se poate trai intr-o singura seara ploioasa si cenusie de ianuarie! Imi bate inima cu atata putere incat ma strang cu mana de piept, s-o tin acolo…Si-mi curg lacrimi de bucurie amestecata cu tristete, si tremur de mirare si de certitudine la un loc.Stiam ca e asa, stiam ca e adevarat, ca e real, ca poate fi…Ca sufletele noastre sunt doar farame mici, sparte si asezate in caleidoscop, ca putem privi inlauntrul lor ca sa ne minunam de frumusetea noastra si, mai ales, a altora…Si ca, oricum am roti, nu putem intelege mecanismele, oglinzile, e ceva mai presus de noi, e ceva care ne uneste si ne repune bucata cu bucata la locul potrivit.Si, ca, forta asta nevazuta e sensibilitatea noastra, al nustiucatelea simt in plus, e rotire de jos in sus, e tornada, e imensitate, eternitate…Of, Doamne, da-mi cuvinte sa pot scrie ce simt si ce traiesc cu intensitate, cu mana la piept ,sa nu iasa…

    rosanne 26 ianuarie 2009 23:26 Răspunde
  • parca nu am curajul sa spun ceea ce simt,sa dau glas gandului..si parca incep sa prind curaj pentru aceasta…citesc si ma/te aprob ,si te admir in acelasi timp…

    larisa 26 ianuarie 2009 23:31 Răspunde
  • O sa ma gandesc, Alice! Desi acum sunt trista rau si nu-mi sta gandul la nimic, sfarsita de atata deznadejde si prea preocupata sa-mi plang de mila. Sper ca pana maine sa-mi revin. Noapte buna!

    madi 26 ianuarie 2009 23:34 Răspunde
  • Si muzica Valin. Asa este ! Muzica adevarata, rascolitoare, ii ascultam versurile incercand sa le intelegem…
    „Time it was, and what a time it was
    a time of inocence, a time of confidences…”
    Alice, chiar nu ai jucat sticluta? Era momentul cel mai asteptat al serilor, faceam calcule de forta centrifuga, o pandeam cum se invarteste si ii spuneam cu toata puterea gandului „opreste-te ! opreste-te!” cand ajungea in dreptul lui.

    Simona Ioana 26 ianuarie 2009 23:45 Răspunde
    • Madi, ce e cu tine, tu erai cea mai puternica dintre noi! Te rog, pentru tine, sa redevii puternica, te rog… (Of, ce tare trebuie sa te enerveze asta- pentru ca tu nu poti, stiu, stiu, stiu!!! Dar ceilalti lupi ne-ar sfasia…) Ai patit ceva, s-a intamplat ceva, altceva?
      Larisa, esti atat de tanara, atat de curata, nu ai cum sa gresesti, poti spune orice, nimeni nu te va judeca gresit, sa vezi…
      Simona Ioana, nu, nu am jucat niciodata „sticluta”. Iar acum e prea tarziu. N-am sa ma mai sarut la intamplare de acum, n-am sa mai sarut decat buzele iubitului meu, si daca va fi sa nu vie nicicand, voi muri cu buzele arse de dor si de sete. Nu am jucat „sticluta”, dar am jucat „Aceasta dragoste”, intr-o mie de feluri am jucat-o, o joc si acum, o traiesc si acum. Nu am jucat, poate si pentru ca sticla mea de sampanie scumpa, cumparata anume pentru venirea lui, e si acum in frigider, sa fie rece, sa fie buna, sa spumege a noroc. Cand va fi sa fie, ori niciodata…
      Camelia, deci tu propui sa scriem povestile noastre de dragoste? Care dintre ele? Cele triste sau cele fericite? Asa e, de cele mai multe ori, in viata lucrurile se razvratesc, sunt mai ciudate si mai nebunesti decat in imaginatie. Sa ne mai gandim putin… S-o asteptam si pe Monica, pe draga si buna mea Monica, poate gaseste si ea un raspuns, o idee.
      Cristina Socaciu, noi si iubirile noastre chinuite, ne regasim in aburii de ceai amestecati cu lacrimi, tu, Rosanne, eu. In seara asta am renuntat sa incerc sa uit. Ma las prada iubirii mele imposibile, nu o mai neg, nu o mai reneg. O accept, o traiesc, o iubesc…
      Corina de departe, esti nespus de aproape de mine. Daca „imposibil”… Cat ma doare ce spui, ce simt… Si tu, Costi, ai scris atat de frumos! Amore, ai revenit in miezul intalnirii noastre romantice, iar tu Simona Radoi, esti un receptacul de emotie, de sensibilitate, esti daruita cu un al saselea simt al intelegerii sentimentelor. e un paradox.
      Iana, e un subiect demn de toata atentia, si e plin de emotie. Sa spunem adevarul, de ce am venit aici, de ce am ramas, de ce suntem aici asa cum suntem… Ce cautam, ce visam, ce nu gasim, nici aici, nici altundeva…
      Noaptea e un sfetnic bun… Asa se spune, dar… Sa ne mai gandim peste noapte. Va imbratisez, pe toti, cu emotie, cu dragoste. Da, cum spune Rosanne cea frumoasa, sa ne dorim „Vise traite”. Da, suntem asa cum scriem, frumosi sau urati. La inceput a fost cuvantul si noi suntem facuti dupa chipul si dupa lumina cuvintelor noastre. Nu am dreptul sa ma indoiesc de dragostea mea asezata in cuvant. Nici voi de a voastra.
      Noapte buna, Monica mea draga. Iti multumesc din suflet. O sa ma mai gandesc si eu, peste noapte.

      Alice Nastase 27 ianuarie 2009 0:18 Răspunde
      • Raluca, eu simt ca dragostea e mai presus de intelesuri. Nici eu nu inteleg, nu. Te imbratisez. Inca o data, noapte buna.

        Alice Nastase 27 ianuarie 2009 0:21
  • Ai transmis tremurul, Rosanne, il simt…e viu, lasa-ti inima sa bata cu putere, sa vesteasca triumful, mirarea,minunea…

    Simona Radoi 26 ianuarie 2009 23:53 Răspunde
  • ma tot mir si eu, rosanne, cum am stiut sigur, desi nu te-am vazut niciodata, ca esti un om foarte frumos…imi dovedeste inca odata ca oamenii sunt ceea ce si cum scriu…sau cum gindesc…sa ai somn binemeritat…
    Alice, ce de poezii ai chemat la tine, e-adevarat ca bunatatea cheama bunatate, dragostea si mai multa dragoste. As vrea sa scriu despre cum ne lecuim de iubirile imposibile, sau despre marea iubire sau de toate laolalta cu tradarile adiacente, ar fi o data pentru mine, o clarificare pusa pe hirtie, apoi desigur un fragment care apartine trecutului- dar daca viitorul vrea altfel, cindva? Daca ,,imposibil,, va fi pentru atunci doar ,,aminat,,?

    corina 27 ianuarie 2009 0:00 Răspunde
  • citesc, recitesc paginile trecute ale postarilor noastre ….dar Doamne atat de prezente in sufletul meu, atat de reale si calde….si insufletite de noi….candva….
    „de unde vine dragostea” ramane tema draga sufletului meu, tema la care cu totii am raspuns „prezent”….si cu care ne-am declarat admisi…
    si „anul marilor iubiri” ar fi putut fi o fila dintr-o carte, DAR……fara happy-end…. va ramane insa o fila dintr-o viata…din viata mea…..si deopotriva a noastra…
    o noapte linistita….. cu „vise traite” (cum spunea rosanne odata)

    monica 27 ianuarie 2009 0:02 Răspunde
  • Alice, ca de obicei am intrat mai tarziu, cand voi deja poate dormiti.
    am citit despre temele de pe blog. cred ca toate mi-au placut, toate m-au impresionat. cred ca de aia ne-am adunat aici toti, pentru a ne avea unii pe altii, pentru a ne asculta tremurarile.
    cred ca pe fiecare ne-a impresionat ceva in mod diferit dar am ascultat trairile fiecaruia.
    Da Alice, ziceai sa scriem ceve – sa scrie fiecare. Uite, eu cuminte, te ascult Alice.
    Am sa scriu despre el. Pentru ca nici eu nu inteleg de ce dupa atata timp….

    raluca 27 ianuarie 2009 0:17 Răspunde
  • nu stiu ce as putea sa-ti spun acum, dupa atata timp. de fapt, sunt atatea cuvinte nespuse, sunt atatea ganduri nelasate sa-si ia forma reala sa primeasca contur, sunt atatea cuvinte carora li s-a impus tacerea pe infinit…sutn atatea atingeri care au scuombat nevoite inainte de a –si lua forma fizica …carora li s a impus sa moara inainte de a se realiza in realitate, inainte de a-si atinge cotidianul.
    E ciudat cum ne am spus totul fara a ne spune nimic. E terifiant cum ne-am jucat cu mastile, purtandu-le in fiecare zi mai pestrite, mai ornamentate…din ce in ce mai profesionist realizate pe masura ce relatia noastra capata forma de cuplu, de dimineti trezite impreuna, de seri de ticuri impartasite…de obisnuinte impartasite
    Am stiut din primul minut in care te am vazut ca noi avem o poveste a noastra de spus.
    Stii cat iubeam serile noastre in care, istoviti dupa nebunia vietii ne intorceam in apartamentul tau si ne pierdeam unul in ochii celuilalti regasindu-ne apoi in discutiile pana tarziu in noapte si pierzandu-ne apoi pana la infinit in atingerea corpurilor!
    Si cat iubeam sa te privesc, sa te mangai cu ochii, sa ti ating cu privirea buzele…sa aud cum iti cauti cuvintele si cum le insotesti in drumul meu spre mine cu miscari ample, cu inflexiuni ale vocii, cu ochi graitori.

    raluca 27 ianuarie 2009 0:21 Răspunde
  • Mă irită mailurile tale în care îmi scrii cum vrei să ne atingem din nou, cum îţi aminteÅŸti că am fost noi cândva, frumoÅŸi. Mă irită, îţi scriu de atâtea ori că nu mai vreau să-Å£i citesc aceste gânduri, că nu mai vreau să te aud, – sau poate da -măcar odată imi spui „mi-a fost dor de tine”. Măcar o dată. Åži poate atunci aÅŸ pleca. AÅŸ pleca de una singură ÅŸi aÅŸ putea trăi mai departe fără amintirea ta.

    raluca 27 ianuarie 2009 0:25 Răspunde
  • AÅŸ vrea ca momentul acela în care, noi doi, eu ÅŸi soÅ£ul meu, am închis uÅŸa lumii ÅŸi ne-am am trăit ani la rândul plenar, aÅŸ vrea ca acel moment să se repete dar acum ai venit si ai stricat totul, iar eu nu mai pot. sau nu mai pot cel putin acum.

    raluca 27 ianuarie 2009 0:28 Răspunde
  • Mai Å£ii minte atunci când am stat pe deal, la zidurile rămÅŸiÅ£ele cetăţii…si stăteam unul lângă altul nu ne atingeam, nu ne priveam ÅŸi-Å£i simÅ£eam doar respiraÅ£ia ÅŸi îmi închipuiam cum îţi miroase pielea. Tăceam, nu scoteam nici un cuvânt, nu ne atingeam. Ne simÅ£eam doar, ne imaginam doar. ÃŽn jos valea ÅŸi prăpastia din sufletul meu acum. Era frumos, era parcă început de vară ÅŸi-mi spuneai că atnci când eu nu am să mai fiu acolo ai să mai vii ÅŸi aÅŸ fi vrut să tai locul de pe hartă ÅŸi să tai ÅŸi rămăşileÅ£e cetăţii ÅŸi să le iau de acolo să nu mai existe pentru alÅ£ii un loc geografic cu acelaÅŸi nume. Am vrut să fiu egosită ÅŸi să-mi aparÅ£ină doar mie momentul. Åži să fie doar pe harta mea, să le posedez în memorie doar eu, să nu mai existe în afara noastră. Nu mai vream ca alÅ£ii să treacă pe acolo, ochii lor să nu mai privescă nici valea în jos ÅŸi nici fluviul să nu mai vadă depărtarea ÅŸi cerul. Vream să le anihilez ÅŸi să păstrez doar apropierea noastră.

    raluca 27 ianuarie 2009 0:30 Răspunde
  • Nu Å£i-am mai spus- trăiai deja doar în amintire la acel moment… pe un calendar din anul ce a urmat am regăsit ruina ÅŸi valea ÅŸi cerul ÅŸi fluviul. Am cumpărat câte numere am putut eu din calendarul acela ÅŸi vânzătoarea s-a uitat mirată ÅŸi mi-a spus între ironie ÅŸi ciudăţenie că am sigur mulÅ£i prieteni dacă cumpăr atâtea calendare. Åži a încercat să-mi arate ÅŸi alte poze “mai drăguÅ£e ce ne arată ÅŸi oraÅŸe din Å£ară ca să vadă lumea că avem case că nu suntem aÅŸa săraci cum toÅ£i îşi închipuie”- aÅŸa mi.a spus, încercând să mă convigă dar eu am vrut doar să rup luna aceea din calendar ÅŸi am rupt-o ÅŸi în sfârÅŸit am simÅ£it că in sfârÅŸit…

    raluca 27 ianuarie 2009 0:31 Răspunde
  • va sarut dragele mele, eu mi-am spus povestea – la prezent, la persoana I, la….am acceptat propunerea de sinceritate. in rest – sunt deja mai bine. deja de ceva vreme
    v-am spus acum voua pentru ca lui sigur nu-i voi mai spune niciodata. si in ciuda celor scrise mai sus, va spun sincer- nici nu cred ca mai merita.

    va saaarrrrruuuut
    noapte buna alice

    raluca 27 ianuarie 2009 0:33 Răspunde
  • Pastreaza sampania. Pentru seara când il vei întâlni „Căci va veni ÅŸi seara-aceea”.
    E adevarata teoria cu visele si dorintele in care, daca crezi cu tarie, se implinesc. La gandurile tale se adauga cele ale noastre. Iar din acest nevinovat complot trebuie sa iasa ceva bun.
    Noapte buna. Va strang la suflet.

    Simona Ioana 27 ianuarie 2009 0:37 Răspunde
  • Am facut toti aici o casa de cuvinte calde, un adapost superb pentru suflete. Dimineata Alice aprinde lumina, ziua bem cafeaua tare a metaforelor, seara ne strangem la ceaiul tandru de dinaintea somnului sau nesomnului. Cred ca ne-am ras cumva de aproape si de departe, le-am combinat. Am tras departele de mana rece si l-am adus aproape, in noi. Va citesc cu barbia in pumni si va scriu cu inima plina.

    amalia 27 ianuarie 2009 4:31 Răspunde
  • Åži scriindu-vă mi s-a făcut un dor grozav de BucureÅŸti, un dor ca un pumn repezit într-un stomac uimit. AÅŸ vrea să stau o lună acolo, să merg pe jos, să mă uit la oameni, să le vorbesc frumos dacă mi se adresează, să mă ridic ÅŸi să mă scutur ÅŸi să pornesc mai departe dacă mă doboară din nebăgare de seamă. M-aÅŸ plimba ÅŸi m-aÅŸ uita la cochetăria caselor vechi locuite de oameni noi, la conspiraÅ£ia încâlcită a blocurilor, la maÅŸini, la nervi, la copii. M-aÅŸ plimba toată ziua ÅŸi aÅŸ găsi vreo cofetărie cu prăjituri adevărate, aÅŸ cumpăra Tango-ul de la fiecare tarabă, pentru toÅ£i prietenii. Mi-aÅŸ pune în geanta visului toate cărÅ£ile lui Alice ÅŸi ale Simonei ÅŸi m-aÅŸ repezi să le citesc simultan, cocoloÅŸită în casa cine ÅŸtie cărui prieten bun. AÅŸ lua cu mine numai calculatorul ca să fiu cu voi ÅŸi apararul foto ca să pun piedică trecerii. Doamne, ce uÅŸor se nasc, cresc ÅŸi se înmulÅ£esc visele când mă răsfăţ în fotoliile acestui blog…

    amalia 27 ianuarie 2009 5:33 Răspunde
  • Buna dis de dimineata! Astazi plec mai devreme, linistita ca va las ganduri bune care sa va trezeasca usor, usor…din somnul dulce.
    Va imbratisez pe toti.Cristina, cata putere ne dam unii altora aici, e de neimaginat…anna, corina, monica, raluca…si toti, toti, toti, da, sa traim cu sufletele noastre delicate si sa ne transmitem emotii…caci asta e ce conteaza…
    Alice, draga mea, las ceasca de cafea langa monitor, sa stii ca sunt aici…la sueta noastra.
    Va imbratisez iar, cu dor de frumos…O zi usoara s-avem!Pe curand!

    rosanne 27 ianuarie 2009 8:35 Răspunde
    • Ma trezesc si intind mana spre laptop… intr-un gest de care nu ma pot dezvata. Si spun Buna dimineata catre voi, si Te iubesc catre naluca din inima mea, si zambesc stingher, apoi ma rasfat cu cuvintele voastre si mi-e mai bine, mi-e tot mai bine, si gust din cafeaua Rosannei si ma bucur de aroma, si iarasi imi jur ca iau viata de la capat, cu incredere. Alung draperia mea mov din calea luminii si temerile din calea sperantei… E mereu la fel, doar ca am zile in care ma las doborata din nou pana la pranz, alteori rezist pana seara, sau chiar pana noaptea tarziu, dincolo de rugaciune. Va imbratisez, pe toti. Nimeni n-a fost vreodata asemenea noua… Nimeni n-a scris vreodata asemenea noua.
      Buna dimineata!

      Alice Nastase 27 ianuarie 2009 10:05 Răspunde
  • Daca s-ar inventa un premiu pentru cele mai minunate ganduri, cele mai „alese” tristeti, cu siguranta in acest loc s-ar darui! Iar daca s-ar darui o forma trairilor exprimate aici, aceea ar fi o inima intreaga, pulsand de iubire si de dor!Alice, cu siguranta este zana buna care cu atingerea diafana a baghetei sale, transforma tot ce atinge in diamant pur, asa cum trezeste in nimile noastre suvoaie de sentimente, impletite cu lacrimi si zambete…
    Deseori am impresia ca mi se potriveste atat de mult „E usor a scrie versuri cand nimic nu ai a spune”…Pentru ca nu reusesc sa ma ridic la inaltimea talentului vostru, a celor care scrieti si daruiti aici cu atata har…As vrea sa scriu, sa va spun tot ce simt..Dar mana si gandul imi ingheata de frumusetea cuvintelor voastre alese…Iar atunci va privesc, va iau timid de mana si tac. Dar nu pot sa nu mai bat la usa si sa va spun „sunt si eu aici, va privesc si va ascult cu drag, aveti atat de mult de daruit!”. Vin si plec, ma incarc pozitiv cu mii de cuvinte-balsam, inventate din infinita dragoste…
    Vorbind despre iubire si neiubire, as vrea sa discutam despre „produsul finit” al dragostei, comoara cea mai de pret nascuta din noi: Copilul. Acest dar de nepretuit, fara de care viata nu ne-ar fi intreaga. Despre noptile sau zilele in care am zamislit suprema iubire, prin voia Bunului Dumnezeu. Despre clipa in care am simtit prima miscare, primul semn ca El, Minunea, este in burtica noastra si ne-am simtit invingatoare, zeite, implinite…Despre mana tatalui, impreunata cu a noastra, peste pantecele rotunjit atat de frumos…
    Sau sa incercam sa zugravim timid, icoana MAMEI, fiinta care cu mana muncita si sfanta, ne alunga tristetile…Cea care ne umple lumea de culori, atunci cand noi vedem totul in negru si gri. Mama, care printr-un simplu „Alo”, stie daca ti-e bine sau ploua prea mult in sufletul tau.Ea, miracolul Lumii, care este mereu la dispozitia ta; Ea, pe care uiti sa o intrebi daca ii e bine, in graba de a-i povesti cat de mult alergi…Cea care nu uita sa te intrebe daca azi ai mancat, daca ai fular si manusi, desi nu mergi pe jos mai mult de doi pasi. Ea, pe care doar privind-o iti pui intrebarea daca vei reusi vreodata sa fii la fel de MAMA, precum este Ea…Care ti-a vegheat noptile, asteptandu-ti zambetul, ca o confirmare ca esti bine.
    Iubiri intalnim multe in viata…Dar nici una nu-mi pare atat de „definitiva si irevocabila” precum acestea doua, ancestrale: cea de Mama si cea de Prunci. Iubirile trec prin noi, pe langa noi, scrijelesc sufletul cu amintiri, ranesc sau innobileaza, raman sau fug spre alte zari…
    Va imbratisez din nou, adanc si curat, si va doresc o zi asemeni voua: frumoasa si calda!

    Amore 27 ianuarie 2009 9:57 Răspunde
  • Alice, draga Alice, cat ma bucur cand vad ca ti-e bine, ca zambesti, ca revii frumos la viata, la pofta de viata, „pasare Phoenix”…Cand vei desface sampania, eu stiu ca va fi curand, sa ne opresti si noua un strop…Zambetul tau s-a impartit in mii de nestemate, care a ajuns la noi si ne-a inseninat ziua! Sa fii iubita!

    Amore 27 ianuarie 2009 10:10 Răspunde
    • Mi-a daruit cineva mai demult cantecul acesta divin. „Uite, ca sa-ti luminez dimineata”. Sunt sigura ca vi se va lumina si voua, splendoarea e impetuoasa, navalnica. Si unul dintre norii care trec pe cer e norul de lacrimi, acela care stie adevarul iubirii.
      What a wonderful world…
      http://www.youtube.com/watch?v=mGKnFNHkNqo

      Alice Nastase 27 ianuarie 2009 10:44 Răspunde
  • Buna dimineata! Stiu ca aici e un loc de alungat dureri, tristeti si tradari.. Stiu ca are efecte miraculoase. Dar mai stiu ca ce e inca netrait sta in puterea noastra sa traim frumos. Asa ca va propun sa scriem despre ‘maine’, despre vise pe care le-am ingropat in tristeti si le-am facut uitate, despre cum vom zambi si pentru ce (nu pentru cine!), despre ce vrem sa urmeze dupa cafeaua de dimineata, astfel incat dupa ceaiul de seara sa adormim in multumire. Ce ziceti?

    Monica Radulescu 27 ianuarie 2009 10:33 Răspunde
  • Apolodor, Apolodor, cine cladeste un pod, deschide inca o lume, tu insa ai cladit deja acea lume. Granitele nu sunt la vami ci in maternitate. Sunt putini alesi cei care pot naste nu doar trupuri sau idei sau arta, ci lumi pentru suflete. De acum nu vei mai pasi, in zborul tau vei pierde totul, nu pentru tine ci pentru cei pentru care cladesti puntea pentru lumea mai buna. Eu de acum, voi vorbi mai putin, am zborul meu de implinit.

    Valin 27 ianuarie 2009 10:41 Răspunde
  • va salut si eu, din abur de cafea si va doresc inspiratie, cuvinte potrivite la batai de inima calde…si o zi minunata, cu intimplari frumoase, ce o sa se povesteasca odata!

    corina 27 ianuarie 2009 11:32 Răspunde
  • Va trimit un rasfat cu frisca, un gand bun si o zi senina.

    Simona Radoi 27 ianuarie 2009 12:03 Răspunde
  • Buna dimineata Tara a Minunilor,

    Ce frumos va regasesc in jurul harului condeielor voastre !
    Ce frumos scrieti voi despre voi,despre noi,despre iubire,impliniri,tristeti ,dezamagiri….
    Cum isi iau zorul din si catre inimi cele mai calde cuvinte ce imbraca cele mai adevarate sentimente !
    Nu pot sa spun eu acum.despre ce ar fi bine sa scriem !!!!
    Am mai spus odata,la inceput,cand v-am descoperit,ca sunt sigura ca impreuna putem face orice,ca putem chiar sa scriem carti impreuna …..Uite ca este adevarat,uite ca se poate sa lasam ceva in urma trecerii noastre pe aici….
    La fel ca si atunci,va spun si acum…..Eu,Anna ta Alice,Anna lui Cris,Anna voastra,nu am talente literare….nu stiu sa fac dantele din cuvinte,asa cum face Rosanne,nu stiu sa scriu curat si sensibil ca tine,Alice,nu stiu sa spun atat de frumos ca Amalia ce vad,ce simt,ce traiesc…..
    Stiu doar sa-mi povestesc viata,stiu doar sa va spun despre iubiri pierdute si regasit dupa 22 de ani,stiu ca este adevarat ca atunci cand iti doresti cu tot sufletul ceva Dzeu te ajuta si-ti implineste,stiu ce inseamna tradarea,stiu ce inseamna sa renunti la omul care te iubeste mai presus de orice in lumea asta,doar pentru ca ai judecat cu inima….
    Stiu sa vorbesc despre toate astea cu sinceritate,cu penita inmuiata in inima,in suflet,in traire….
    Stiu sa va povestesc cum am adormit langa Cris drag ,cand amandoi eram prea obositi(la propriu)pentru a ne mai putea spune prin vorbe ceva….Stiu cum ma simt cand imi aduce un trandafir rosu,pentru a nu uita ca in ziua aceea s-a gandit la mine….Stiu cum imi spune,de putin timp „anna mea,iubirea mea de-o viata!”…
    Si mai stiu ceva…..
    Stiu ca fara voi,fara mainile voastre intinse catre mine atunci,cand v-am „intalnit”prima oara,nu as fi stiut ce sa fac,nu as fi avut poate rabdare,asa cum foarte frumos m-ati sfatuit voi,nu as fi stiut sa ma rog,asa cum imi spunea Monica si Nina,si voi,ceilalti dragi si frumosi prieteni ….
    Da,Alice,ai construit un pod durabil dragostei,ai construit un pod durabil prieteniei….
    Da,putem impreuna sa scriem o carte…..nu subiectul ales va fi important,ci faptul ca iata,noi,sufletele acestei Tari Minunate,putem construi o lume intreaga de vis,de speranta,o lume de dor….
    Nu stiu sa scriu,deci,va las pe voi,cei cu penelul plin de har sa o faceti….
    Dar pot ,asa cum spuneam si atunci,cand am vorbim intaia data despre acest vis frumos,da,pot sa caut un sponsor…pentru ca sunt sigura ca si asa pot ajuta la implinirea unui vis….
    Alice,dragilor,sa facem cumva sa ne intalnim spre a discuta amanuntele….Ghioceii mei,incep sa infloreasca,intr-o zi cu soare,cu drag,cu toata inima,va invit…..
    Daca ar fi sa spun o idee,stiti deja cu totii ca as propune tema anului,si anume,Anul marilor iubiri regasite…..
    Dar,da,da,da,as fi subiectiva,si nu este corect…..
    Fiecare dintre voi,scrie ,o ,doamne,atat de frumos,subiecte atat de interesante,incat…..orice ar fi,sunt sigura ca va fi minunat .
    Ma grabesc acum,dar,diseara,poate reusim sa vorbim mai mult,va pup cu drag.
    Amalia,cand vrei sa hoinaresti prin Bucuresti,te astept cu drag in micuta mea casuta cu ghiocei,cu flori din toate anotimpurile,te astept cu sufletul si usa mea deschisa.
    Va astept cu drag,pe toti….
    Da,Valin……. jocurile spuse de tine,……….am retrait in gand petrecerile tineretilor mele pierdute si uite,regasite,alaturi de voi….
    Va multumesc mult pentru tot ce-mi oferiti voi,in fiecare zi….

    anna 27 ianuarie 2009 12:12 Răspunde
  • Buna dimineata, va salut si eu, mai rar in scris,tot timpul in gand.Se intelege ca va citesc zilnic si mi sunteti dragi toti …Cu tine alaturi,Alice,chiar ca e o”wonderful world”.M-am bucurat sa gasesc o melodie cu tine pe trilulilu,nu era insa,cea pe care as fi vrut sincer sa o ascult,”perspectiva”…

    ina B 27 ianuarie 2009 12:13 Răspunde
    • Nu stiu sa atasez o melodie din computerul meu unui comentariu- tot atehnica am ramas!- dar promit sa asez Perspectiva langa urmatorul meu post -cel in care voi lansa concursul pentru noul capitol de carte!
      Anna, Buna dimineata! Negresit trebuie sa stabilim intalnirea, pentru ca mai am niste carti pentru Corina si nu vreau sa pleci fara ele. Si pentru ca mi-e dor de tine. Si pentru ca vreau sa te cert ca te rasfeti spunand ca tu nu ai talente literare… Oricum, concursul va fi de povesti adevarate, asa cum noi ne-am spus deja! Povestile tale sunt scrise deja, draga mea, Anna mea!
      Simona Radoi, ce buna e cafeaua cu frisca!
      Cristina Bizu… ce mirare ca suntem! Din tot sufletul iti multumesc pentru frumusete.
      Corina, sa dea Dumnezeu sa traim intamplari splendide, demne de a fi povestite. Pana una, alta, eu am inceput ziua cu o intamplare naucitoare, demna de istorisire, insa intr-un registru… comico-dramatic. L-am luat ieri pe Victor mai devreme de la gradinita, pentru ca avea febra si nu se simtea bine. Si, cand am plecat spre casa, Victor a adormit in masina. Am parcat in curte – in curtea mea cu poarta vesnic deschisa, pentru ca s-a stricat, si n-am avut putere s-o repar… Si dupa ce am carat bagajele din masina, l-am luat pe Victor in brate, asa, adormit si febril. Si l-am dezbracat in somn si l-am alintat, si l-am asezat in patul nostru, in care am dormit imbratisati. I-am simtit toata noaptea manutele fierbinti agatate de mine, l-am mai trezit de cateva ori sa-i dau medicamente care sa-i scada febra, si dimineata ne-am trezit zambindu-ne unul celuilalt. Dar… cand a fost sa plecam, am constatat ca uitasem deschisa portiera masinii si ca, pe bancheta din spate, aceea de pe care imi luasem in brate puiul adormit, isi petrecusera o noapte mai adapostita decat altele toti cateii din zona. Si n-am stiut daca sa rad sau sa plang, n-am stiut. Am acoperit cu paturi bancheta plina de noroi, si-am mers cu geamul crapat, fiindca miroase la noi in masina a caine ud, a noapte maidaneza, a uitare trista, a blana de animal insingurat…

      Alice Nastase 27 ianuarie 2009 13:20 Răspunde
  • Alice, realizez inseninata ca esti in ape mai clare. iti merge mai bine? sper,te rog sa-ti mearga! anna, tu ne-ai lasat mirate cu povestea ta, sa o mai spui odata, e asa de frumoasa…

    corina 27 ianuarie 2009 13:15 Răspunde
  • sanatate baietelului tau, alice, doamne ce vulnerabili sunt micutii cind sunt bolnavi…
    Am citit intimplarea cu masina ta adapost de o noapte cateilor strazii si m-a luat ameteala… cum se transmit unele chestii..
    eu nu am putut dormi bine noaptea asta, simteam in nari mirosul blanitei catelului meu (care a murit acum doi ani, dupa ce mi-a fost aproape 12 ani…), mi-era cumplit de dor de el…stiu, blanita lui mirosea altfel, a acasa si a salbaticiune imblinzita, copilarita…mi-e si greu sa recunosc ca poti sa plingi dupa un animal, dar asta e…dragostea-i asa de nuantata, de diversa…Alice, iti promit, cateii aceia ti-au rezervat un loc frumos in raiul lor, eu stiu asta )

    corina 27 ianuarie 2009 13:40 Răspunde
    • Corina, si eu simt la fel, ca suntem tot mai legati unii de altii, intr-un fel straniu si profund. Care uneori ma sperie, alteori ma inalta, pentru ca imi reconfirma ca viata asta e cu mult mai mult decat se vede la o privire superficiala, mai mult decat inteleg traitorii de rand… e mister, si spirit, si telepatie, si dragoste intr-un miliard de forme.

      Alice Nastase 27 ianuarie 2009 13:47 Răspunde
  • da, dragostea…despre asta e vorba in viata asta, asa e…dragostea de copii, de trup si de suflet, de tine insati, de parinti, de prietenie, de mila, compasiune, dea ajutor si caldura umana, (uneori si de necuvintatoare, dar la rangul ei, desigur)…uneori ma simt foarte bogata, caci am cunoscut din toate, alteori asa de mirata…ca deseori nu ramine nimic , decit o amintire, poze, un copil, o poveste ciudata si cu final aminat…alice, eu voi scrie sigur o poveste trista, adevarata sau una neobisnuita, din bucati de viata dorita. dar as citi de la voi numai povesti fericite, tesute organic pe sufletul vostru, si adevarate…
    sunt asa de bucuroasa ca v-am gasit ca am uitat sa-mi mai intreb copilaria mea mohorita si tineretea de ce nu v-au intilnit, e bine ca sunteti acum…ca vedem acelasi soare uneori impreuna!

    corina 27 ianuarie 2009 14:27 Răspunde
  • alice,
    saruta-l pe Victor si din partea mea si spune-i ca mi-e deja dor de el….sper sa treceti cu bine chiar daca , cu un strop de nurofen peste raceala asta (daca-i vorba de „o raceala”)….
    Sunt grabita, dar astern ideile ce le-am nascut in visul meu netrait…si-ti spun, ca mi-ar placea sa vorbim in capitol de carte despre oameni ce ne-au marcat existenta, despre cat de mame reusim sa fim cu norma intreaga sau si mai rau „la fara frecventa”, despre copii nascuti din iubire sau nenascuti din tradari, poate despre mamele copilariilor noastre, putem vorbii mult sau putin, important este sa vorbim adevarat – despre NOI –
    acum trebuie sa fug….

    monica 27 ianuarie 2009 15:08 Răspunde
  • Atunci cand am uitat sa-mi mai acord un minut de ascultare, de mangaiere sau de pierdere intre pagini de amintiri, am descoperit-o absolut intamplator pe Alice Nastase. Nu ca nu as fi stiut de existenta ei pana atunci, dar gratie unei carti minunate – Care pe care – am inteles ca merita sa te opresti uneori pentru o carte sau pentru un om. Nu stiu daca cunosc cuvintele acelea minunate care ar putea sa exprime pretuirea pe care o am pentru aceasta femeie, dar din cuvintele modeste pe care le stiu pot spune – multumesc Alice Nastase. Pe albul acesta virtual imi astern cu emotie cuvintele simple cu speranta ca daca vor fi descoperite vor putea sa exprime si sa convinga ca merita sa te opresti pentru Alice Nastase.
    Dintr-o Targoviste acoperita de ploaie va trimit astazi primul semn al descoperirii acestei intamplari care cu onoare va poarta numele.

    Stochita Atena Gabriela 27 ianuarie 2009 15:09 Răspunde
  • va salut si eu si fug… dar ma intorc

    amalia 27 ianuarie 2009 17:18 Răspunde
  • Alice draga, tu esti generoasa si fara sa vrei, asa esti tu, iata, cateii ce si-au gasit culcus de somn asta noapte stau marturie. Un pup celui mic (iubesc baietii!).

    Simona Radoi 27 ianuarie 2009 17:35 Răspunde
  • Draga mea prietena Anna, noi scriem minunat, strecurat prin sufletele noastre sensibile, misterioase intr-un fel, si inedite.Pretuiesc (asa cum noi toti facem declarat sau nu), fiecare Om care-si pune in cuvinte toata marea lui launtrica de sentimente, tulburari, nelinisti, bucurii, emotii. Am momente cand as vrea sa scriu eu intai , fara sa citesc postarile anterioare, pentru ca, asa de mult ma impresioneaza felul in care fiecare isi transmite starea , incat eu raman muta, legata de maini si de ganduri.Dar nu pot face asta, stii bine, imi las degetele sa vibreze cuminti langa tastaura, pana cand ochii sunt incarcati de lacrimi si inima de emotii venite de la voi.As vrea sa pot scrie ca fiecare dintre voi la un loc, ca tine, Anna, povesti de iubire traite, gasite, condensate, ca Amalia, povesti de dor indepartat si profund, ca Valin, povesti de viata, cu vanatai sarutate, ca prietena mea Cristina, printre multe lacrimi eliberatoare , precum Costi, filozofic si erudit, ingrijit, cu acuratete, cu adancime…Si as putea continua cu toti cei care au deschis acest colt de rai si-au inteles menirea lui pe pamant.Iar pe Alice, Doamne, o idolatrizez!!!(NU, NU e nimic exagerat )Si, brusc, imi cad siroaie , rauri de lacrimi, izvoare din inima, gheizere de neoprit…

    Astept cu nerabdare copilareasca intalnirea noastra fizica, in care, chiar daca nu voi fi in stare sa vorbesc prea mult, va voi privi ,si prin ochi ,inmarmurita ,fragilitatea launtrica…

    rosanne 27 ianuarie 2009 18:12 Răspunde
  • V-am gasit cand tristetea si disperarea isi facusera loc in casa sufletului meu sufocandu-ma…Am gasit caldura , iubire, adevar simtire si incet , incet le-am facut sa dispara si sa se aciuieze undeva intr-un coltisor cuminti.Isi mai fac de cap uneori si ma invadeaza dar nu le permit sa stea mai mult de cateva clipe …
    Nu plec de acasa fara sa va citesc ,nu ma culc si evident cafeaua si ceaiul sunt baute cu voi

    diana 27 ianuarie 2009 20:16 Răspunde
  • „Un profesor dintr-o tara din est imi povesteste ca mama lui, o taranca, a fost foarte mirata sa afle ca el suferea de insomnie.Cand nu-i venea somnul, ea nu facea decat sa-si inchipuie un nesfarsit lan de grau unduit de vant, si adormea imediat dupa aceea.
    N-am ajunge la acelasi rezultat imaginandu-ne un oras.E inexplicabil, e uluitor ca orasenii reusesc totusi sa adoarma.” (Cioran)

    rosanne 27 ianuarie 2009 20:46 Răspunde
  • Eu nu stiu sa scriu, dar stiu sa citesc, sa inteleg, sa simt, sa traiesc. Si ma exprim prin gesturi sincere, simple, din inima.

    Cristina Bizu 27 ianuarie 2009 21:35 Răspunde
  • Am devenit dependenta de locul acesta pur- am numit mai devreme aceasta „nevoie” – „alice-dependenta”, de cuvintele si trairile voastre cuminti si profunde, atat de rare intr-o lume nebuna-nebuna.
    Si revin,iar si iar, cu drag si nesat , ma mai hranesc cu ” o gura” de aer si suflet proaspat, in incercarea de a ma imbogati spiritual si de a-mi desavarsi menirea pe care cu totii o avem: aceea de a deveni mai buni, mai profunzi, de a darui spre a primi iubire, iertare si intelepciune. Acest loc minunat, creat de o zeita, este un melange perfect de bucurie, spirit bogat si dragoste… cu chemari, intrebari,cautari, nelinisti si zbucium. Culeg cuvintele voastre si simt ca ar fi ale mele…
    O seara frumoasa va doresc tuturor.
    Alice, spune-ne ca esti bine, spune-ne ca Victoras e din nou sanatos si ca vei avea o noapte linistita, din toate punctele de vedere!

    Amore 27 ianuarie 2009 21:45 Răspunde
  • Buna seara, Alice, buna seara tuturor. Plinsul de mila mi-a ajutat, apoi noaptea s-a sfarsit si de dimineata, mi-am amintit ca pot, daca imi propun, sa ma lepad si de deznadejdea ce-mi anchilozeaza sufletul. Iti multumesc Alice pentru compliment si pentru indemn. Ca sa-ti raspund la intrebare, insasi aceasta calitate de a fi puternica, ma oboseste uneori pana la epuizare. In ultimul an mi s-au intamplat doar lucruri urate, m-au ranit o groaza de oameni insa a trebuit sa strang din dinti si sa merg mai departe, fiindca sunt sigura ca intr-o buna zi o sa privesc in urma si-o sa stiu ca a meritat.
    Pana atunci, ma gandesc la un capitol despre speranta. Speranta ca putem trai marea iubire, speranta ca putem trece peste marea dezamagire, speranta ca nu traim dedeaba.

    madi 27 ianuarie 2009 22:43 Răspunde
  • Alice,
    Am sa te rog sa imi ingadui sa vin si eu cu o poveste langa cele ale voastre. O poveste adevarata, despre greselile repetate mereu si mereu, aceleasi, intotdeauna. Chiar daca stiam care e pretul, l-am platit cu lacrimi, cu nopti zvarcolite, cu zile incercanate.

    Uneori i se parea ca viata ei are o traiectorie in forma de cerc. Asta pentru ca evenimentele sau emotiile se reluau cu o oarecare periodicitate. Se trezea facind aceleasi greseli, indragostindu-se de acelasi fel de barbati, intrind in aceleasi incurcaturi. Probabil ca undeva pe circuitul asta era un ceva, un mecanism de genul unui macaz care ar fi trebuit schimbat. Care i-ar fi permis sa modifice directia, sa treaca la altceva. Atita doar ca nu stia unde sa il caute sau cum sa il faca sa functioneze. Nici nu se prea obosise sa o faca, spera ca poate odata, la o zdruncinatura se va declansa singur scutind-o de o alegere de care ii era teama. Zdruncinaturi veneau periodic, dar nu faceau altceva decit sa o arunce din nou pe traiectoria prestabilita.

    In general nu se putea plinge ca ii merge prost. Facea cam ce vroia, nu se prea obosea sa dea socoteala nimanui. Stia ca multi o invidiaza, unii poate o admira. Stia chiar de o mama care o dadea exemplu fiicelor ei. O cunostea prea putin evident, vedea la ea doar fatada de femeie bine imbracata, folosind parfumuri scumpe. Unii poate o iubeau. De-adevaratelea, cunoscind-o si acceptind-o. In mod paradoxal, niciodata cei pe care ii iubea si ea. Si poate intimplarile de genul asta o faceau sa simta forta centripeta care nu o lasa se se indeparteze. Si sa o faca sa ii vina cheful sa fuga, sa scape din sablonul din care nu reusea sa iasa.

    Principiul cercului functiona si aici. Functiona de la sine, ca un mecanism bine uns, programat sa porneasca singur, fara ca ea sa isi dea seama, fara cel mai mic efort de a-l pune in miscare. Se intreba de multe ori ce anume il declansa, trebuia sa fie ceva din comportamentul ei, din felul ei de a fi… poate ceva cuvinte… Oricum rezultatul era aproape intotdeauna acelasi. Reusea sa il anticipeze, dar nu mai putea sa-l schimbe. Si se mai trezea cu inca un barbat la picioare, care ii spunea… Ce ii spunea? Ciudat, dar si cuvintele erau asemanatoare… Ca l-a fascinat, ca l-a facut sa-si piarda mintile, sa nu se gindeste decit la ea… Ca o doreste… La inceput fusese flatata. Rememora cuvintele, gesturile … Incerca sa-l analizeze, sa vada daca e sincer …La inceput o emotionau… Apoi insa, cu timpul a venit blazarea… Mai mult chiar, ii creau o anumita stare de tristete. .. Odata trecuta o situatie de genul asta, privind in urma, isi spunea ca data viitoare va face altfel. Pentru ca stia ca inevitabil va veni si o data viitoare. Isi dadea seama cit de mult ar fi putut obtine cu foarte putin. Ar fi ajuns un gest, o mingiere, un sarut… O vorba buna. Nu ar fi fost neaparata nevoie sa fie sincere in intregime. Isi dadea seama cit de mult ar fi putut profita de pe urma lor, isi spunea chiar ca e fraiera ca nu o face… Dar data viitoare… Ei bine pentru ca sa fie altfel data viitoare ar trebui sa schimbe macazul, macazul acela nenorocit pe care nu stia unde sa il gaseasca…

    Si sentimentele i se succedeau circular, intr-o imperturbabila rotire. Nu prea isi pierduse mintile pentru cineva, dar cind o facuse alesese la marea arta. Barbati importanti, cunoscuti… cunoscuti si pentru reputatia lor de “cuceritori”. Se intrebase de multe ori ce o atrasese … Pentru ca incepuse ca o joaca, eventual o curiozitate, pentru ca apoi sa creasca cu timpul, sa prinda radacini… Ar fi putut ramine o aventura, o distractie, un sport… Dar nu, ea se incapatina sa ia lucrurile in serios, sa puna suflet. Uneori isi spunea ca are vocatie de masochist, pentru ca stia de la inceput ca nu va avea decit de suferit. In momentele ei de luciditate se privea de undeva de sus, cum incerca sa se inghesuie si ea undeva unde stia ca toate locurile sunt deja ocupate… Se lamurea pe sine ca trebuie sa renunte, ca nu face altceva decit sa pipaie ziduri… Si cind aproape ca reusea mecanismul cercului se punea din nou in functiune si o facea sa dea peste o crapatura, prin care intrezarea un zimbet, un strop de dragoste. Isi zdrelea degetele incercind sa o largeasca, se chinuia sa-si modeleze trupul pentru a reusi sa se strecoare inauntru. Isi imagina ca daca va putea sa intre va gasi raspunsul la toate framintarile ei. Ca va reusi sa miste macazul acela intepenit, sa rupa traiectoria cercului. De dincolo de zid se auzeau vorbe imbietoare, ca si cintecele sirenelor care amageau marinarii…vorbe care ii spuneau sa ramina de cite ori se pregatea sa plece… Uneori cineva o prindea de mina sau ii stergea lacrimile de pe obraz. Si raminea acolo, ca o cirtita orbita de soare, sperind ca poate se va deschide si o usa…

    Simona Ioana 27 ianuarie 2009 23:03 Răspunde
  • Inca o noapte in care nu adorm usor si linistit…Nu stiu sa va zic motivele, poate scriindu-va, imi va fi mai bine.Azi noapte am visat ca eram insarcinata.Si eram fericita.Fara margini.Si fara un barbat anume in preajma.Nici macar in vise nu se arata…Abia aflasem vestea cea mare, si ma invarteam in loc, cautam cu privirile pe cineva caruia sa-i spun, caruia sa-i strig…Nu gaseam, dar ramaneam fericita.Ce bine lucreaza subconstientul nostru …Imi doresc atat de mult iubirea mea implinita, inchegata, cosmica, universala…Asa cum am sperat sa fie si iubirea care ma vrea acum mai mult ca niciodata, dar prea tarziu…Si cu care am doi copii, pe care i-am dorit neimaginabil de mult, pe care ii iubesc cu tot eul meu, pe care ii invat zi de zi ce este iubirea, cum se traieste si cum se dovedeste cel mai frumos.Si , acum, simt aceasta nevoie acuta de maternitate, ca sa-mi arat ca mai creez totusi fapturi mici dupa chipul si intensitatea iubirii mele cu ..a nu stiu cui…pe care il voi intalni vreodata sau nu…Maine , poate am sa regret ca am scris asa. Poate e doar o stare cauzata de oboseala, de stres…da, da, as vrea sa fie asa, dar stiu ca nu e…
    Incerc acum sa-mi vad propriile mele lanuri de grau unduite de vant, sa pot dormi..intr-un oras rece, ud si intunecat.
    Va imbratisez, iertati-ma, nu vreau sa va intristez…ma bucur iar si iar ca sunt aici, ca ma primiti, ca ma lasati sa raman.
    De mainile inimii noastre, adorm incet si lin…

    rosanne 27 ianuarie 2009 23:29 Răspunde
    • Inteleg de ce ne intalnim aici, de ce suntem tot mai dependenti unii de altii. Pentru ca suntem, de fapt, una si aceeasi fiinta. Semanam pana la absurd, pana la nebunie, pana la moarte… trecand prin dragoste. Ma recunosc in toate cuvintele voastre. Scrieti despre mine, si despre ceea ce-mi doresc si despre ceea ce sufar. Madi, ai descris viata mea, felul meu de-a fi, incorsetata de obligatia de-a fi puternica, ostenita sa-mi plang de mila in noptile de singuratate. Mi-a venit sa te strig si sa-ti spun, hei, tu scrii despre altcineva!!! Si tu, Rosanne a mea, oglinda mea, stii cat de profund visez sa fiu insarcinata, cat de precis i-am desenat in gand pe Eden si pe Rares, cat de multe dintre lacrimile mele sunt de dorul lor, al copiilor mei pe care ii vreau, ii astept, ii visez? Si tu, Simona Ioana, despre greselile mele scrii sau despre ale tale? Si tu, Corina, pentru care am plans, oare cresti copilul tau sau pe al meu? Iar tu, Raluca cea ademenita de fosta iubire, nu cumva auzi glasul barbatului meu ratacit? Si, Amore, lacrima ta de fericire pe care ai varsat-o afland ca esti insarcinata din nou, a fost a ta, sau ratacise din visul Rosannei?… Devenim tot mai mult unul si acelasi suflet. As putea oricand semna sub juramant cuvintele scrise de Cristina Socaciu, sau de Anna sau de Diana sau de Amalia. Seman leit cu Atena cea din Targovistea mea draga. Cuvantul ei venit in zi cu ploaie m-a facut sa tresar. Si sunt totuna cu Monica, si uneori cu Iana, si cu Cristina Bizu si cu Nina, si adesea cu Catalina, si cateodata cu Ina, si cu Monica Radulescu, si mai mereu cu Simona Radoi… Iar baietii de aici lasa urme in inimile noastre, au ceva din toti barbatii iubiti de noi, Valin si Costi sunt iubitii nostri dintai, si Tudor e iubirea de pe urma, si Daniel e sotul iubit, pe care l-am visat cu toate… Si poate ca si eu am sa regret maine ce am scris, dar trebuie sa spun ce simt, pentru ca uneori nu mai stiu cine sunt, daca sunt eu sau unul dintre voi, cei care ati venit sa ma cautati. Si va invidiez ca ati venit si ati avut unde veni, si ma tem, pentru ca stiu ca voi puteti pleca oricand, si mai stiu ca eu as ramane sa va caut mereu, pana la capatul lumii, asa cum imi caut iubirea acum…

      Alice Nastase 28 ianuarie 2009 0:26 Răspunde
      • Noapte buna, Cora mea draga, te tin de mana, adorm inclestata de mana ta. „Cine nu cunoaste setea si truda inchise intr-un bulgare de sare sa stea la o parte”.

        Alice Nastase 28 ianuarie 2009 0:50
      • Tu eÅŸti somnul

        Întotdeauna toţi m-au iubit,
        Cei ce mă urau m-au iubit cel mai tare.
        Am trecut printre oameni
        Mereu acoperită de dragoste,
        Cum trec prin iarnă
        Acoperită mereu de ninsoare.

        Legea talionului e fără milă.
        Iubirea cere iubire
        Cum sângele cere sânge,
        Când ninge
        Şi lascive, ameninţătoare,
        Funii lungi de argint
        Scămoşat mă încing,
        Ninsoarea îmi cere şi mie să ning.

        Dar eu trec prin zăpadă dormind,
        Tu eÅŸti semnul din care
        Nu vreau să mai ies,
        Rar câte-o privire mai mare
        Distrată, uitucă visez,
        Neaua moale îngheaţă pe mine,
        Mă strânge,
        Mi-e cald în somn şi bine
        Şi ştiu că o să mor.

        Aş fi iertată
        Dacă m-aş trezi din tine,
        Dar nu-mi doresc decât,
        De sub pleoapele închise izvorât,
        Fâlfâitul acesta uşor.
        Trec dincolo cuprinsă de zăpadă,
        Spre inima celui din urmă labirint,
        Unde m-aşteaptă-o dreaptă judecată
        Care-o să mă găsească vinovată
        Poate
        Şi-o să mă pedepsească pentru toate
        Iubirile pe care le-am netrăit dormind.

        -Ana Blandiana

        Alice Nastase 28 ianuarie 2009 1:01
  • Alice,ti-am trimis un e-mail.Te rog,citeste-l. Noapte buna tuturor!

    Cora 28 ianuarie 2009 0:14 Răspunde
  • Merci, Alice
    voi toate sinteti prea frumoase, prea sensibile. Nici macar nu trebuie sa spui ca esti ca mine, e imposibil. Eu daca stau 10 ani nu gasesc asa cuvinte sa impletesc… dar va citesc. Nu-mi scapa nimic. Eu nu visez asa o mare dragoste cum traiti voi, cum visati voi fiindca mi s-ar face frica. cum sa ma desprind eu de pamint??? cum sa nu mai am eu control pe mine si sa ma abandonez in bratele nu-stiu-sigur-cui…. eu traiesc linistit, la caldurica…. mai domol, mai fara artificii.
    dar tot va iubesc.

    iana 28 ianuarie 2009 0:47 Răspunde
  • va fac o marturisire: cei mai multi oameni nu imi plac, iar cei care imi plac, imi plac ingrozitor de tare, inseamna ca nu mai exista clasa de mijloc? oricum iar o sa vina zapada in orasul asta dintre ras si plans… si iar o sa visam o lume mai tandra

    amalia 28 ianuarie 2009 1:06 Răspunde
  • poate doar isi spun cuvantul departarea, inserarea si alte fenomene asociate :))

    amalia 28 ianuarie 2009 1:41 Răspunde
  • Am fost nelinistita toata dupa-masa mea, toata noaptea voastra. M-am tot intrebat de ce nu imi plac unii oameni, ce am cu ei, ce mi-au facut. Si de ce imi plac atat de mult, de infinit, alti oameni. Care sa fie diferenta dintre ei. M-am tot intrebat de ce, de ce, de ce am scris asta, adica de ce am gadit-o, de ce am simtit-o. De ce am marturisit-o?

    Si nu stiu cum, invartindu-ma prin casa, aiurita inca de marturisire, am priceput ca de fapt nu imi place sablonaraia, nu ii iubesc pe cei care se ascund confortabil in vorbe si arata lumii numai fetze pre-traite, ca sa spun asa, invatzate dinainte, memorate din vreme, jocuri fara fior si fara mirare. Si ii ador pe cei care se dezvaluie prin cuvinte, prin cuvinte adevarate, fabuloase, sincere, dure, dantelate, potrivite, razvratite, inzeite…

    amalia 28 ianuarie 2009 3:05 Răspunde
  • Of, am atitea de facut acum si in urmatoarele luni si totusi vin cu voi, desi am sufletul tare greu.
    Abia asteptam sa ma linistesc, sa arunc cheia de la dormitor, pe bune de data asta, ca ne-am mai incuiat odata, dar atunci am pacalit-o.
    Ii spuneam in decembrie unui prieten, ca vreau sa merg cu iubita, in locul unde ea si-a aruncat un inel in mare si apoi mi-a spus ca-l vrea pe al meu; istoria e cunoscuta de prietenii nostri si sunt tinta ironiilor, ca de ce o tin tot timpul de mina, ca s-o mai las sa respire sa n-o sufoc, ca mi-e frica de ea si de aceea ii fac toate poftele. La glumele lor le raspund si eu la fel cu,”ea m-a fortzat”. Ca mi-e dor de locul acela unde mi-a spus sa o iubesc necuprins, vreau sa o intreb eu acum, mai mult, e rindul meu. Si am primit „pedeapsa” sa mergem acum, sa nu mai pierdem timpul. Si…
    Luni am trecut prin orasul ocolit. Am vrut sa mai trec pe bulevardul central unde cu multi ani in urma, ne-a surprins o furtuna de vara, pe sensul nostru ploua torential si era intuneric si pe celalalt sens, vreme de 2-3 minute era soare si nu ploua, se uitau cehii si polonezii uimiti, intre noi era „tara nimanui”, ei in soare noi in torentiala, imi amintesc foarte bine vorba tatalui meu „intre bine si rau de multe ori e mai putin de un pas”.
    In parcare, m-am intilnit cu o fosta prietena. Saptamina trecuta m-am intilnit absolut intimplator (oare) cu baietii ei.
    Am fost impreuna o vreme, dupa un timp ne facem planuri. A fost curioasa sa ma cunoasca, apoi m-a prezentat copiilor si cu timpul prietenilor si familiei sale.
    Am locuit impreuna, eu eram in Concediu medical prelungit si am inceput sa ma ocup de casa, de copii si de ce mai era cazul. Dupa ce mi-am inceput jobul, cind terminam, mergeam la ea la cabinet si eram impreuna mai mult. Prietenii, colegii au inceput cu usoare comentarii, ea fiind putin mai mare, cu doi copii; noi vorbeam mereu de teatru, de filme, de unde mergeam si ce faceam, de traznaile copiilor, de vacante si altele si altele. Ii pregateam masa, ii culcam pe ce mici, o asteptam cind venea de departe. II invatasem pe cei mici cu „ce facem azi bun”, „nu o suparam pe mami”, „dormim daca mami vine tirziu”. Ca ea sa doarma mai mult, ma duceam eu dimineata cu cei mici la gradinita. Am hotarit sa ne luam impreuna o casa mai mare, sa infiez baietii (aici era o problema, ea fiind vaduva) si, ….intii familia apoi si prietenii au inceput comentarii si ea a inceput sa sufere, baiatul cel mare a devenit chiar refractar. Pe un caiet le-am scris copiilor sa nu o supere, sa fie ordonati, sa invete, sa aiba grija de ea, sa se joace, sa nu stea cu TV-ul non-stop (cum stateau), sa asculte bunicii, sa nu uite sa se spele pe miini, sa-i citeasca reteta mea de spaghete lui buni ca sa le-o faca, sa-i puna masa lui mami ca are doua servicii, sa-si clateasca macar vasele sa nu le lase sa se usuce, sa nu se bata la scoala, sa se poarte frumos cu colegii si cu fetele intotdeauna.
    Ei i-am spus ca plec, ca nu vreau sa sufere, sa se rupa de familie pt mine, sa sufere bunicii de nepoti. A acceptat. Am plecat intr-o luni dimineata, exact ca zi si luna ca alaltaieri, nu ne-am mai vazut sau vorbit de atunci.
    Am vorbit generalitati, de ei de mine, familii. Ne-am luat la revedere, i-am inchis portiera, a plecat. Pina sa plec eu, se intoarce. Opreste in fata mea, trage de portiera, intra si sta si sta si sta si ploua si motoarele pornite, stergatoarele la fel. Ea imi tot facea semn sa o mai las. Si-mi spune ca ii pare rau, ca a gresit, dar m-a blestemat. Prima data nici nu am inteles ce-mi spune. Apoi a cazut cerul pe mine. Ne-am despartit in tacere.
    Cred ca am gresit ca dau poate prea mult, ce „beep” atita ura; Eu am vazut la parintii mei dragoste, respect, nu i-am vazut vreodata certindu-se. Nu i-am luat nimic din casa, si nu m-a intretinut, mi-a oferit doar un remediu mai rapid de vindecare si o asistenta deosebita. Nu am fost sarac, am avut intotdeauna, iar eu cistigam bine. Nu am calcat nici un juramint si nici bunul simt. Stiu ca dragostea neimpartasita se schimba in ura. Dar pina unde se merge intr-o dusmanie intr-o despartire. Pina unde merge femeia, pina unde….
    Pustii imi spuneau ca mai au si acum caietul de la mine si ea ……….Unde e bine faci, bine gasesti ?!
    Incerc sa ma linistesc si nu pot, sa ma schimb atunci….si ce fac, voi lovi in cine nu merita.
    Am o gramada de treburi si nu sint in stare de nimic si nu vreau consolarea nimanui.
    Daca era vreo fraiera ziceam, dar am discutat, mi-am motivat decizia, nu am vrut sa-mi ramina o rezerva calda, am discutat si acceptat impreuna. Impreuna. Imi vrea insa acum un rau imens, asta poate gindi, chiar daca-i pare rau.
    Mi-a trebuit sa intru in orasul ocolit, poate chiar trebuia sa stiu; abia ma linistisem dupa furtuna din noiembrie-decembrie si ma pregateam de ianuarie-februarie, poate asa trebuie sa inceapa.
    Mai cumpara un inel, mai du-te la mare, mai………..si cine sufera, ca de obicei cine nu are nici o vina. Am vrut sa fiu un domn si…..la ce mi-a folosit ? Of. Stiu, domnia si prostia se platesc. Ma feresc de gresala generalizarilor paguboase. Stau in taria noptii cu inima frinta si nervii tandari, ar trebui sa merg sa-i sun la usa.

    Valin 28 ianuarie 2009 3:14 Răspunde
  • Despre mine câteodată desenam
    Sau plângeam
    Atât de mult încât lacrimile deveneau
    O mare imensă
    Desenele mele tăcute
    Pluteau duse de vânt
    Fără o destinaţie precisă
    Mă jucam aşa o vreme
    Apoi îmi adunam desenele
    ÃŽmi ÅŸtergeam lacrimile
    Åži plecam
    Dar mă întorceam de fiecare dată în acelaşi loc
    Acolo lumina era atât de bună
    Că puteam să desenez la nesfârşit
    ***
    Multumesc, alice. Numele meu strecurat printre cuvintele tale, a rasunat in inima mea inecata de emotia bucuriei. Ma bucur atat de mult ca v-am descoperit. Pe toti. Dar cu tine a inceput! Iti doresc o zi buna!

    atena 28 ianuarie 2009 9:52 Răspunde
  • Buna dimineata, dragii mei toti!
    Unde sa plec, Alice?! Eu alta ‘destinatie” nu stiu, decat cea spre inima, cu popasuri mici si dese in care sa stau la taifas cu oameni calatori ca si mine, cu care ma intovarasesc pe drum, cu care impart acelasi ultim dram de speranta, ca sa nu murim de sete si de inanitie…Si, daca , va disparea de pe fata pamantului conectarea asta si telefonia si tot, atunci voi dormi pe patura uda si mirositoare de pe bancheta masinii tale, si-atunci, voi sta eu in loc de poarta, de pres , de orice, VOi FI ACOLO.Si voi suna la usa, asa cum intentiona azi noapte Valin. Nu sunt vorbe mari si nici exagerari , si nici promisiuni in van, si nici altfel de intetii ascunse.Tu stii asta.Nu e nimic bolnavicios si nici mucegait.E doar admiratia mea si prietenia , si dragostea pentru felul tau de a scrie, de a vorbi, de A FI.
    Sorb acum din cafea cu repeziciune, ca sa scriu tot , sa ma odihnesc apoi usurata ca la finalul unei curse in care eu apuc prima de banda de finish.
    O zi frumoasa va doresc s-aveti, sa ne-o povestim la ceaiul aromat.Va imbratisez.

    rosanne 28 ianuarie 2009 10:11 Răspunde
  • „Of. Stiu, domnia si prostia se platesc.” Te-am citat Valin. Tocmai am primit si eu lectia asta, ca tema de studiu… Atunci cand am plecat, l-as fi decupat din existenta mea, sa uit ca a existat vreodata, sa uit tot raul care mi l-a facut. Apoi au trecut anii, memoria a inceput sa-mi joace feste, i-am intins o mana, imi era mila de singuratatea lui. Am incercat sa pastrez un raport decent, doar avem un copil impreuna. Si ce-a priceput? Absolut nimic. Iar acum ameninta, blestema, isi revarsa dracii asupra mea, a copilului lui… Stau perplexa si realizez cat de doamna am fost si cat de proasta am fost si ma intreb de ce daca am facut bine mi se raspunde cu toata mizeria asta? Ma rog lui Dumnezeu sa ma ajute sa trec peste zilele astea, sa imi vindec ranile care le credeam inchise si iata ca nu sunt… Si stiu un lucru: nu am sa mai uit si nu am sa mai iert.

    Simona Ioana 28 ianuarie 2009 11:12 Răspunde
  • Am terminat mult prea razboinic mesajul de dinainte. Pentru voi doar ganduri bune, sa aveti o zi luminoasa, dragoste si speranta.

    Va imbratisez.

    Simona Ioana 28 ianuarie 2009 11:17 Răspunde
  • Numar anii in zeci… de cand poezia Anei Blandiana scrisa mai sus imi alina tineretile… „iubirile pe care le-am netrait, dormind”

    Camelia Vasiliu 28 ianuarie 2009 11:19 Răspunde
  • Buna dimineata, Alice! Buna dimineata, dragilor!

    Alice, Rossane chiar daca nu va scriu prea des, va tin de mana, va simt mainile voastre, ma rog cu voi, ma rog pentru noi, pentru linistea sufletelor noastre, pentru iubirile noastre, va citesc cu inima si va imbratisez cu tot sufletul meu…
    Si pe toti ceilalti va citesc cu drag, ma emotionati pana la lacrimi, ma regasesc in povestile voastre atat de minunat spuse…
    Daca nu va scriu, e pentru ca nu vreau sa va intristez cu durerea mea, poate de multi neinteleasa, dar traita de mine… nu exagerez cand scriu ca am iubit si iubesc pana la disperare, pana nu demult iubeam in doi, acum iubesc doar eu, insa iubirea e aceeasi, frumoasa, intensa… il chem in gand, uneori il gasesc, uneori nu vreau, uneori vine fara sa-l chem, e in mine, dar traiesc numai eu…
    Am in geanta mereu o carte si un DVD, mereu altele, pentru ca asa, uneori reusesc sa-l alung…dar niciodata de tot…
    O replica din ultimul film vazut: ” Stiu ca am gresit, dar te voi iubi intotdeauna!”

    Cristina Socaciu 28 ianuarie 2009 11:57 Răspunde
  • Lasati ploaia sa spele tristetile, suferintele, patimile si blestemele, fiti gata sa primiti zambet si licar de curcubeu in sufletele voastre.
    Suntem aici, acest spatiu ne-a harazit impreuna, cu bune si rele…Si nu-i deloc intamplator,caci ne ducem crucea cu demnitate si consecventa si suntem carausi si obraji de plans ,maini de strans, inimi de imbratisat,chipuri dragi,ganduri ,idei si viscoliri de dragoste.
    Va strang pe toti cei dragi sub streasina casei mele sa privim cum ploaia ce cade spala pacatele lumii.
    Si va invit iar la rasfat cu frisca si va iau in inima mea si va port pe unde ma duc drumurile, ca sa ne intaorcem pe seara istoviti, dar impreuna.

    Simona Radoi 28 ianuarie 2009 12:45 Răspunde
  • Dragele mele si dragii mei,
    Va urmaresc de la inceput, cu bucuriile si tristetile voastre si mai ales cu franturile din viata voastra pe care le povestiti aici…
    Alice, draga noastra draga… Ce ai reusit tu sa faci cu noi…. Sunt sigura ca mai sunt persoane ca mine, care doar va urmaresc si intervin doar daca…. La mine a fost Valin, cu povestea lui din 28.01….Valin, nu merita sa generalizezi dar cred ca oricum o vei face… si nu spun asta din solidaritate feminina!!! Cred ca se va intampla ca de obicei: va suferi cea care nu merita! Si e pacat!
    Va imbratisez pe toti.

    Laura 28 ianuarie 2009 14:57 Răspunde
  • Alice, sa stii ca zbuciumul nostru este asemeni. Iar la capitolul coincidente, mama mea e nascuta-n aceeaÅŸi zi cu a ta, iar pe copilul meu il cheama RareÅŸ. Te sarut.

    madi 28 ianuarie 2009 15:24 Răspunde
    • Mai demult, cand m-am despartit de cineva, am fost pusa in fata aceleiasi dileme ca si tine, Simona Ioana. Si-acum ce fac?… Ii raspund la porcarii pre limba lui si plec trantind usa, sau eu voi ramane mai multumita de mine insami daca ma voi purta ca o doamna, castigand, astfel, propriul meu respect si splendida lui aducere aminte. Aveam de facut niste alegeri concrete, materiale, aproape, imi iau niste lucruri inapoi sau i le donez lui, inchid niste colaborari profesionale care ne avantajau sau ma port cu noblete si nu incurc cele personale cu profesia… Nu stiam ce sa fac, mi-era rusine sa ma port urat, dar mi-era ciuda sa ma port frumos cand el se purtase urat. Si am sa destainui ceva personal… am intrebat-o ce sa fac pe Aurora Liiceanu, in a carei intelepciune cred fara margini… Si ea mi-a spus: „El e genul de barbat care respecta si admira doamnele cu maniere alese? Daca ar fi fost asa, v-ati fi despartit vreodata?” Si-am priceput atunci ca generozitatea mea n-ar fi decat un nou prilej de-a fi luata in deradere. Si-ar fi spus ca m-a prostit si dupa despartirea noastra, ca atat de fraiera sunt si-ndragostita de masculinitatea lui debordanta, incat as face orice ca sa nu-l supar, nici dupa ce m-a suparat esential… Si am trantit usile, ba, ca sa fiu sincera, am zis si-o injuratura asa, mai in soapta… Si-am invatat atunci ca doamne trebuie sa fim doar cu domnii. Gesturile priniciare faptuite cu cine nu le poate intelege sunt doar margaritare aruncate la porci.
      Sa stiti ca am lansat concursul de povesti, pe pagina de alaturi!

      Alice Nastase 28 ianuarie 2009 16:57 Răspunde
  • Stii ce cred eu Valin? ca ea chiar daca a fost de acord sa va despartiti a sperat ca te vei intoarce si nu este numai parerea mea, asta imi scria Carmen de dimineata.
    Le intreb pe toate femeile de aici: macar o data ati spus „pleaca! sa nu te mai vad!” si ati nutrit speranta neghioaba ca se va intoarce… asa sint femeile. Nu sintem noi in stare de discutii cerebrale cind ne despartim de barbatii pe care ii iubim… Am intrat odata in casa barbatului de care ma desparteam si mi-am adunat cele citeva lucruri pe care le aveam acolo sperind ca ma va opri, ca-mi va zice „nu pleca”… nu mi-a zis si atunci m-a luat furia pe mine, pe el, pe lumea de pe strada….n-am blestemat dar cred ca n-am facut-o din cauza ca stiam de la bunica (icoana vietii mele) nu asa ceva nu se face… altfel Dumnezeu stie ce as fi fost in stare sa fac!

    sint de acod cu Laura… in urma unor astfel de experiente sufera exact cine nu merita… si aici nu mai deosebim barbati de femei. urmatorul sau urmatoarea va „incasa” pentru cel/cea de dinainte si asta nu drept… dar o facem…

    iana 28 ianuarie 2009 18:08 Răspunde
  • Privind retrospectiv in urma, ca sa raspund la intrebarea Ianei, marturisesc ca am spus cel putin o data „pleaca” si macar o data am sperat ca el n-o va face. Insa asta s-a intamplat de mult, in relatii fara consistenta si substanta, care-mi maguleau orgoliul si nu-mi atingeau sufletul nici din intamplare. N-am spus insa niciodata ”pleaca ” unui barbat pe care l-am iubit, ca apoi sa sper ca va ramane, sau ca, o data plecat, se va intoarce. Mi s-ar fi parut un nonsens.
    Valin, regret durerea ta. Daca te-ajuta sa-i suni la usa, fa-o negresit. Consider ca-i mai bine s-o faci si sa-ti para rau, decat sa n-o faci si sa-ti para rau.

    madi 28 ianuarie 2009 20:23 Răspunde
    • Cora, ma bucur ca vii cu lumina in suflet, adu-ne si noua, celor care mai plangem uneori… Stii cat ma imbii cu fericirea asta promisa? Daca s-ar putea… Dar ne intalnim mai mult in livezile din vis, si ne traim fericirile in cuvinte, desi… viata e in alta parte. O sa vin in livezile tale, si o sa vin si in Deva iubita, asa cum am promis mai demult. Si-o sa ne bem cafeaua in trei, pe canapelele mov, despre care am tot auzit. Tu, Monica si eu. Cu adevarat.
      Madi, eu am spus „pleaca” si atunci cand iubeam, dar cand imi era iubirea chinuita si neintreaga, chiar daca reala si profunda. Numai ca uneori iubirea nu e de ajuns. Am spus „pleaca”, desi voiam sa spun „ramai, dar schimba ceva”, sau „ramai, dar ramai de tot”, iar el voia sa raman doar o ora, o zi, si-atunci l-am rugat sa plece… Uneori nu spunem ce gandim, uneori nu gandim ce spunem.

      Alice Nastase 28 ianuarie 2009 21:09 Răspunde
  • Se intampla draga mea Alice, se intampla sa faci si ceea ce nu vrei , sa spui si ceea ce nu gandesti. E asa de trist insa cand se intampla. Din greseli invatam !

    madi 28 ianuarie 2009 21:35 Răspunde
  • mihaella2 28 ianuarie 2009 22:43 Răspunde
  • Bun gasit dragilor.
    Dupa 16 ani, incredibil de multi, cred si acum ca am luat atunci cea mai buna decizie. Relatia noastra nu a debutat tumultuos, am fost primul dupa sotul ei, iubitul ei. Parintii lui ma acceptau f. greu, desi se purtau remarcabil cu mine; erau un sprijin afectiv permanent pentru nepoti si nora, eu nu-i invinovatesc cu nimic, as fi vrut doar sa ma cunoasca mai bine. Poate ca am vrut prea mult, totul adica, sa nu poarte nume diferite copii mei, sa nu am responsabilitati diferite. Eu ii luam pe cei mici de 3 si 5 ani cu noi peste tot, nici socrii ei nu prea lipseau din unele vacante, am fost 1 an si 8 luni impreuna, toti. Copii m-au tinut minte si dupa filmele si pozele in care eram cu ei. Cind ne-am despartit era putina ostilitate, pentru posibila sosire in familie a unui nou membru, si atunci de ce sa o chinui intre alegeri si remuscari, si ea a ramas surprinsa de reactii, daca nu a fost sa fie, poate luata de val a zis si ea ca mine. I-a fost oricum extrem de greu sa-mi marturiseasca, extrem de greu, desi dorea. Mi-a spus ca dupa ce am plecat a simtit ca nu trebuia si atunci mi-a dorit un rau imens. Bineinteles ca o iert, doream sa stiu ce clipa nestiuta, ce durere a impins-o sa gindeasca asa, stiu ca amarul e greu de dus singur, dar nu e bine sa gindesti raul asa si sa ramii cu el. A lovit-o prea rau viata ca sa poarte asa. Ma gindesc ca m-a si iubit, ca intre noi nu erau vorbe goale si …Locuim in acelasi oras, dar nu cred ca mai sta unde stiam. Ne-am intilnit luni la prinz in Ploiesti, putem veni impreuna spre casa, asa cum mergeam atunci cu 2 masini si ne faceam semne tainice cu farurile. Cred ca mi-a dovedit ca m-a iubit si ca nu eram un colac de salvare, eu asa ma gindesc. Dar m-a lovit rau dupa atitia ani. Bineinteles ca nu ma schimb si nu vreau sa pingaresc iubirea de acum, care e de mult si merita tot.

    Valin 29 ianuarie 2009 9:56 Răspunde
  • …stau de atata timp tacuta in fata monitorului citind cu patima fiecare fraza, fiecare cuvant al tau, Alice…nu am crezut vreodata ca cineva imi va putea trimite atata emotie prin cateva cuvinte scrise la intamplare, sau nu…acum mult timp, intr-o toamna pe care nu mi-o amintesc cu exactitate, ochii mei au parcurs pentru prima data randurile tale…a fost de ajuns ca titlul sa imi strafulgere privirea…”sa ma semene, sa ma culeaga…” ca sa imi dau seama ca pasiunea ta nu are limite…apoi, am stat neclintita ani la rand in fata randurilor tale, simtind fiecare emotie, fiecare vibratie a ta. e uimitor cum poti transmite toate aceste trairi, fara a te avea in fata, fara a te atinge… m-am otravit incet cu fiecare pagina scrisa de tine, m-am lasat purtata in lumea ta plina de fericiri si nefericiri, si azi astept cu nerabdare urmatoarea sticluta cu otrava…..esti extraordinara…esti divina…as putea impleti cuvinte pentru a te descrie, dar nu cred ca are vreun rost….cu totii stim cine esti…o zeita…

    ***Alice*** 29 ianuarie 2009 16:09 Răspunde
  • buna seara,
    sunt noua in lumea voastra, sper ca randurile mele sa nu fie asemeni pietrelor aruncate pe suprafata unei ape calme, insa nu m-am putut abtine…e prea multa tristete in randuri, e frumoasa, dar tot tristete e…o iubita prietena imi spunea cand sufeream cel mai tare din dragoste: „draga mea, cu totii suntem singuri de fapt. fiecare om se NASTE singur, si MOARE singur.” nu am reusit nici acum sa ajung pana la capatul enuntului ei, dar avea de fiecare data un efect magic asupra mea, inainte sa apuc sa zic, ei si?, imi dadeam seama ca nu trebuie sa dramatizez la maxim si sa dau aer de tragedie vietii mele…si cumva, imi era mai bine…iertati-ma din nou daca va deranjez, sunt la fel de imposibil de sentimentala ca si voi, dar m-am gandit ca o mica nota discordanta va poate face bine, macar un pic…uneori, cineva te ajuta cu adevarat cand iti spune altceva decat ai vrea sa auzi…
    doamna alice, scuze, dar nu pot sa va zic altfel, va admir foarte mult, recunosc ca nu stiu poate cat ar trebui despre dvs., v-am urmarit de cateva ori la tv, in niste interviuri, si mi-ati placut total si definitiv, fara compromisuri, o prezenta deosebita, calma, calda…
    de aceea am cautat revista dvs. si am si trimis un mic eseu la sectiunea cititoare-scriitoare si sper sa reusesc sa scriu ceva si pentru concursul cu termen in 4 febr…imi place sa scriu, tanjesc demult la acest lux, si mi-am zis ca aici, la voi, e un loc minunat de a incepe…
    o seara excelenta va doresc tuturor si mai putina tristete daca fericire nu se poate…inca.
    cu drag,
    monic.

    monic 31 ianuarie 2009 20:13 Răspunde
  • Buna Monic, eu nu sunt trist, sunt doar intristat uneori. Poate e mai bine sa scrii pe tema curenta, pentru a fi descoperit mesajul tau. Pentru mine e o seara excelenta si nu e singura. Multumesc de ginduri.

    Valin 1 februarie 2009 0:04 Răspunde
  • da, corect, v-am spus ca sunt noua si nu stiu „procedurile”…am revazut tema si gasesc foarte greu sa scriu acum despre targul acesta atat de dorit de dna alice intre vis si realitate, parere si traire autentica; povestea la care lucrez pentru 4 febr are multe ecouri comune…a fost o vreme demult cand si eu am ales ani la rand parerea si visul, departele, caci ma simteam cumva paradoxal aproape, foarte aproape de mine…si chiar fericita in suferinta, foarte fericita, mi-am iubit cred mai degraba suferinta si ajung sa cred chiar ca am facut sa traiesc tot acel amalgam unic de sentimente eu singura, mie insami…desigur, si el cel de atunci a avut rolul lui, insa mi-am tesut singura singurica toata plasa in care am stat prizoniera ani de zile…el niciodata nu mi-a promis nimic, si nu m-a mintit, pur si simplu nu vorbeam de iubire, doruri si alte cuvinte „grele”, si il uram si il iubeam si mai mult pentru asta…
    in fine, iertare, dar ma opresc pentru ca imi pierd ideile pentru capodopera mea la care lucrez…toate astea trebuie sa le scriu acolo, sa pun pe „hartie” totul de-a valma, cum imi vine, si poate daca am noroc si timp, sa mai si slefuiesc ceva pe ici pe colo pana miercuri…
    doamne, e tarziu acum si spre marea mea jena, nu imi amintesc acum si nu am nici cum sa caut, insa stiu ca am studiat la un moment dat pentru admitere un scriitor roman, clasic, (o sa revin cu informatia) era un roman construit pe ideea indragostirii ca proces pur mental, iar personajul / autorul credea ca asa cum s-a indragostit, se poate si des-indragosti daca doreste, caci atata vreme cat stii ca e un proces bine definit, poti pur si simplu sa il parcurgi invers si…gata…ce ziceti, nu e simplu? mai e bineinteles povestea crengii de aur…
    ma mai documentez si revin, maine poate…
    toate cele bune tuturor,

    monic 1 februarie 2009 0:54 Răspunde

Dă-i un răspuns lui monic Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title