Recunosc, cu braţul meu puternic îndoit către inimă, că n-am putut suferi sportul atât de mulţi ani, încât aş fi putut jura că e o meteahnă care-mi va rămâne pe vecie. A fost nevoie să treacă peste mine vârste, sarcini, etape de slăbit şi îngrăşat, ani în care urcam căruciorul copiilor pe scările blocului, ca să-mi fie dat să mă răzgândesc.
Prima tentaţie serioasă către sala de sport am avut-o după ce am născut, şi mi-am dat seama că urmează ani în care copilul va locui mai mult în braţe decât în pătuţul lui. Şi, după ce mi-am reprimat dorinţa, fierbinte, dar inutilă, de-a mă preschimba în canguriță, am înţeles că am nevoie de braţe cu un minus de fragilitate…
Dacă mi-ar fi cerut cineva acum 16 ani să ridic o greutate de 10 kilograme sau apoi de 20, aş fi pufnit dispreţuitoare, ca o prinţesă mofturoasă, fluturând întrebător mânuţele neputincioase: Who, me?!!! Şi, totuşi, cred că orice părinte capătă puteri nebănuite atunci când trebuie să-şi salte puiul căzut, sau obosit, sau întristat de plâns.
Pot să-mi ridic copiii în braţe, chiar dacă nu mi-am pierdut aparenţa fragilă. Mi-am pierdut, în schimb, ispita de-a mă crede neputincioasă. Pot, vreau, reuşesc tot ce-mi doresc din tot sufletul. Forţa fizică mi-am exersat-o ridicând cele mai dragi greutăţi de pe pământ: propriii-mi copii. Din îmbrăţişarea lor îmi ridic azi braţele puternice… Iar, între timp, am descoperit şi bucuria de a face plimbări lungi care să mă țină în formă, de a face câteva flotări și genuflexiuni pe zi, de a sta în fiecare zi în exercițiul simpatic și atât de eficient, care se numește Placa, dar mai ales plăcerea alunecării în apă, răsfăţul înotului după o zi de muncă, bucuria de-a-ţi spăla gândurile întunecate în onduleurile bleu sau turcoaz ale apelor în care înot cât de des pot, iar acum, în vacanță, cât de mult pot.
Nu pot să mint că îmi place să fac sport, să trag de fiare sau să alerg în neştire. Dar înotul îmi aduce atâta plăcere, încât regret că nu ştiu numele inventatorului piscinelor ca să-i mulţumesc, iar şi iar, aşa cum îi aduc mulţumire lui Edison, când aprind veioza ca să îmi notez pe carneţel un gând de dragoste, un vers de dor, o idee pentru viitoarea carte sau un înțeles nou pentru lucrarea de doctorat, cum îi mulțumesc lui Graham Bell când primesc telefonul pe care l-am aşteptat toată ziua, sau – desigur, glumesc…- domnului Gates care-a dat un bobârnac serios spre bine industriei care-mi îngăduie azi să vă scriu, şi să vă îndemn să-mi răspundeţi fie și doar cu un gând…
Este o vorba care spune sa nu pui la indoiala putinta unei mame cand este vorba de pruncii ei, rezistenta ei dincolo de aparente inselatoare. O mama poate mult si si mia mult atunci cand copilul ei o cere in mod direct sau doar lasa sa se inteleaga nevoia de ajutor.
Mama, cred eu, in aceptiunea ei universala, este cea mai puternica fiinta de pe pamant. De-acolo in jos vin celelalte catalogari mai mult sau mai putin oneste si sportive.
De aici si concluzia ca sportul, practicat de buna voie si in limitele admise de propriul organism si de ofertele intalnite este ceva pozitiv si de urmat. Dar cu o mama sa nu te intreci niciodata!
Luminita, eu cred ca e valabil si pentru tati- fiindca traim vremuri luminate, in care si barbatii isi asuma tot mai mult si mai des atributiile si miracolele parintesti, inclusiv pe cele ale iubirii nemarginire.
E viata asta plina de greutati,dar din toate,unele ne inalta, ne dau putere iar altele ne apleaca umerii si ne iau din putere.Asta e viata,diferenta o face doar numarul greutatilor din cele doua categorii.
Mona, ai scris un veritabil poem in proza – o minune de adevar, uimire si suflet in doar cateva randuri.
,,Frumoasa-ai fost și domnișoară
Si mai frumoasa ești ca mamă.
Te bucură și nu fi tristă,
Asa sunt toate rânduite.
Frumoasa este orice vârstă,
Un dar ce Domnul ni-l trimite,,G.V.
Cu siguranta fiecare varsta este un dar, Muza, ca dovada ca unii nu ajung sa aiba parte de ele…