Marti, orasul era plin de umbrele ranite si rupte. Zaceau prin tufisuri, prin statii, pe langa cosurile de gunoi in care stapanii lor, nefericiti si plouati, nu reusisera sa le indese spițele rasucite concav. Falfaiau muribund in cate o rigola umbrelele smulse de vant, dupa ce fusesera calcate nemilos de rotile masinilor cu geamuri aburite si soferi disperati. Sau atarnau spanzurate, umilite, cu fustele date peste cap, in cate o increngatura de pom scuturat.
Bucurestiul arata ieri ca un cimitir al umbrelelor rupte, de parca macar jumatate dintre cei care incercasera sa se fereasca de ploaie ramasesera descoperiti in fata vijeliei. Era atata neputinta cu buline albe imprastiata pretutindeni, atatea vestigii colorate si cu spițele scalciate ale unor batalii pierdute iremediabil, incat fara sa vrei iti aminteai ca, oricat de mari ne-ar fi orgoliile, oricat de rozalii si optimiste zorzoanele, ne poate lua pe sus oricand o pala de toamna de la Dumnezeu.
Din cand in cand, ne ia doar umbrelele, ca un preambul. Ca o avertizare. Ati vazut? Ati simtit? Ati trait?
Frunze metalice cad,
Oglinda apei e sparta –
Frunze metalice cad,
Le-nvaluie apa, le poarta…
Dragostea ta m-a strigat?
Vantul imi bate in poarta… ( A. E. Baconsky)
