Asculți? Vezi? Înțelegi?

Mai întâi, așa cum ați văzut, m-am văicărit că vacanța noastră în Turcia nu-i la fel de pufoasă și gustoasă ca acelea din Bulgaria. Am ajuns în Antalya cam cu fundul în sus, și-am început să bombăn. Drept urmare, am primit multe răspunsuri care îmi ziceau: ba e frumos, du-te încolo, mergi și dincolo, fă o excursie în cutare loc, fiindcă Antalya e o regiune splendidă are și mare, și munte, și piscină, și delfini, și nisip, și lumini, și umbre…. Doar o prietenă dragă mi-a scris: „Ești tu tare obosită și stresată, liniștește-te puțin și abia pe urmă privește în jur…”

Și, într-adevăr, așa era. Primele zile am stat cu inima ghem fiindcă n-aveam deloc internet, iar eu mai aveam ceva important de lucrat la un referat și aș fi avut nevoie de informații ca de aer. Mă enervau toate și-mi pica greu jocul de-a vacanța în timp ce eu mai aveam ceva urgent de lucrat. Nemulțumirile erau în ochii mei, în timp ce splendoarea fără seamăn a locului stătea acolo, neclintită, fără să-i pese dacă privirea mea o deslușește sau nu. Din fericire, am terminat ce mai aveam de scris și în ultimele zile mi-am îngăduit să respir în tihnă și m-am îndrăgostit de locul în care am stat, chiar dacă nu se schimbase nimic față de prima zi, în afară de dispoziția mea. Am trăit clipe de mare emoție și frumusețe, am râs, am înotat, am mers cu copiii la rafting și a fost o experiență de zile mari, am dansat, am mâncat…

Dincolo de povestea în sine a vacanței mele, asupra căreia îmi propun să revin (de exemplu ca să vă povestesc cât de spectaculoasă mi s-a părut alunecarea noastră cu barca pe râul învolburat de munte, trebuie să încercați, dacă aveți ocazia!), experiența în sine mi-a amintit că nu ne raportăm corect la emoțiile celorlalți și nici la cele proprii.

„Mi-e frică de câine”. „Uite ce drăguţ e, e mic, alb şi pufos, cum să-ţi fie frică?” „Nu-mi place în Antalya.” „Cum să nu-ți placă, e o regiune splendidă!”… Aşa arată mai toate dialogurile noastre, demonstrându-ne că nu ascultăm, nu auzim şi nu înţelegem ceea ce ne spun interlocutorii noştri.

Am avut-o cândva invitată într-o emisiune pe Aleth Naquet, una dintre marile specialiste în comunicare ale lumii, formatoare în metoda ESPERE fondată de Jacques Salomé, care mi-a dat atunci un exemplu extrem de relevant pentru felul defectuos în care ascultăm şi înţelegem ceea ce ne spun cei din jur. Întâmplător, exemplul său s-a potrivit cu situaţia cu care mă confrunt la noi în familie: Ilonei îi este frică de câini. În vremea aceea, de câte ori copilul îmi spunea că îi este teamă de un animal mic şi păros, noi toţi îi explicam în cor: dar câinele nu te mușcă, uite ce mic este şi ce drăgălaş e, cum să îţi fie frică de el? „Vorbim despre câine, în loc să vorbim despre teama copilului”, mi-a explicat Aleth Naquet, făcându-mă să realizez că, într-adevăr, nu discutasem niciodată până atunci despre ceea ce simte fetiţa mea, ci despre câte un animal care nici măcar nu era al meu, pe care eu mă grăbeam să-l complimentez.

„Nu-mi place şcoala”, poate spune un copil, iar părintele îi va răspunde, invariabil, „Şcoala este bună”, fără să întrebe ce îi displace la şcoală, ce îl face să respingă ceea ce e pe placul multora, ce simte atunci când nu vrea să meargă la şcoală.

Credem că a asculta e cel mai uşor lucru din lume… Dar, de fapt, uneori, nici noi nu ne ascultăm și, iată, plecăm în vacanță cu gândul că n-are cum să fie bine, vorbim cu ceilalți cu ideea că n-au cum să aibă dreptate, îi auzim pe cei de lângă noi zicând ceva, dar ei vorbesc despre ale lor și noi le răspundem despre ale noastre.

Bref… a fost foarte frumos în cele câteva zile de vacanță în care mi-am îngăduit să respir, să mă bucur, să nu mai fac altceva decât să îmi trăiesc cu seninătate zilele libere la malul celei mari frumoase mări de pe pământ. Și mi-am și adus aminte cât de important este să trăim și să înțelegem ce simțim, să vorbim, să auzim și să ascultăm cu adevărat…

Tu ştii să asculţi? Te simţi ascultat/ă?…