Ce au ei voie sa faca

-Si noi nici cu gandul nu gandim!-

Macar o data in viata, dar eu cred ca mai des decat atat, ne-a fost dat sa auzim povestea cate unui barbat care, doborat de tristete sau de greutatea asteptarii, a ales sa se imbete si sa umble, capiu, pe strazi. „Nu pot sa te uit. Beau in nestire, dorm, si beau, si plang, asta e tot ce pot sa mai fac. „Vino sa ma ierti si sa ma salvezi de la dezastru” ii scria unei prietene un baiat parasit, la capatul unei relatii chinuite. „Conduc beat, vreau sa fac un accident ca sa scap de durere” imi scria mie insami, si nu  foarte  demult, un domn  pe  care-l parasisem fiindca ma insela si ma mintea, dar lui i se parea inadmisibil sa fie expediat din relatia noastra pentru niste inchipuiri. Fiindca, am uitat sa va spun, el, ca multi altii, nu ar fi recunoscut nici daca l-as fi prins in pat cu cealalta – dar avea grija sa nu ajung chiar pana-n dormitorul lor, de care ma tinea departe sub diverse pretexte absurde.

Stiu pe cineva, tot un barbat, care, suflet sensibil fiind, la capatul cate unei relatii esuate, ca sa-si ostoiasca sfasierea sufletului pustiit, dadea de perete usa unui bordel modern si chema catre ore dezmatate fetele platite. Se zguduia de plans orgasmic intre coapsele lor iscusite, dar, zicea el, incercand sa-si tina gandul departe de amintirile romantice legate de femeia care-i produsese suferinta „Incerc sa uit, as face orice ca sa o uit!”, imi spunea, trist, distinsul domn care fusese la curve, si nu mi se parea ca ar fi avut vreo unda de rusine in glas.

La capatul fiecarei povesti de teapa celor mai sus, m-au socat nu nonsalanta eroilor, ci reactiile celor din jur. Convinsi, cu totii, de suferinta protagonistului – veritabila, cred, de fiecare data- cei care auzeau povestea se induiosau de mila celui implicat si il compatimeau, trist. Ba chiar, uneori, audienta emitea cate o sentinta de condamnare catre femeia nemernica ce produsese atare suferinta.

M-am gandit cum mi-ar sta mie- si care ar fi consecintele eterne asupra mea!- daca as umbla beata pe strazi, fiindca nu mai pot sa indur sa astept. Cu cata mila m-ar privi cei carora le-as spune, cu damf de alcool fermentat, ca de tristete din dragoste am baut, si ca de suferinta mi se impleticeste limba, si n-am venit la intalnire fiindca am cazut intr-un sant. M-am gandit cat de intelegatori ar fi cu mine cei carora le-as destainui ca, fiind coplesita de deznadejde, mi-am gasit un gigolo simpatic, care ma face sa uit multiorgasmic de barbatul pe care-l intalnesc doar in vis. Daca as spune ca, dupa ce las copiii la scoala, il sun pe baiatul aducator de placeri si-i dau ordin sa execute actiuni aducatoare de temporara si binevenita uitare…

As avea parte de aceeasi mila imbibata de iertare acordata aprioric??!

M-am intrebat si eu, si raspunsurile s-au ivit de la sine, ciufute, oripilate, scarbite. O femeie n-are voie sa bea ca sa uite, ei ii este rezervat plansul suspinat, parfumat, diafan. Despre curvasarit nici nu poate fi vorba, aceasta nobila activitate este rezervata domnilor  si aducatoare lor de reputatie si mandrie, in timp ce orice asociere cu imaginea unei femei ar fi devastatoare. Si nu ca as tanji sa fac toate astea – desi, daca intr-adevar ar aduce uitarea, de ce nu?- dar nu-i asa ca suntem prizonieri ai unor conventii nu doar in viata noastra de zi cu zi, nu doar la masa tratativelor de business, unde barbatii au puterea si femeile se supun, ci si pe taramul pe care l-am declarat cel mai liber, cel mai fara de constrangeri, acela al iubirii? Asteptam sa ne ceara de nevasta- si pentru ca n-o fac in veci – fiindca s-ar supara celealte dudui care au asteptat si ele zadarnic –  ii parasim. Si ei sufera. Si se imbata, si-apoi se duc la curve. Si noua ne e mila de ei. Si plangem. Si-i chemam inapoi, sa-i consolam…