Există în cultura noastră îndemnul de-a-i vorbi numai de bine pe cei plecați. De-a le enumera doar faptele de ispravă și de-a-L ruga pe Dumnezeu să-i ierte pentru toate cele rele, făcute și ele mai mult fără de voie, decât cu proastă intenție.
Mie mi s-a părut, multă vreme, o formă de ipocrizie. Un mod de a-ți etala bunătatea atunci când ea nu mai folosește la nimic. Pe cei vii ne repezim să-i bârfim de cum au ieșit pe ușă și s-a ridicat clanța la loc, dar dacă au ieșit cu picioarele înainte și-au pornit spre cimitir, atunci le uităm toate defectele și-i poleim cu laude. Unde e logica într-o astfel de apucătură?!
Negăsind în viață noima acestui fel de-a fi, am căutat-o în poezie, așa cum am făcut adesea. (Am tras înțelesurile, ca-n interpretarea pasivității ciobănașului Mioriței, din epic în liric. Sau ca milițianul din banc, de pe Edgar Quinet pe Academiei.) Una dintre cele mai frumoase – sau poate doar dintre cele mai cunoscute – poezii ale lui Adrian Păunescu, „Iertările”, mi-a oferit, astfel, o explicație ce mi-a oblojit, o vreme, toate nedumeririle:
Și cum se-ntâmplă moartea să le spele
pe toate, -nnobilându-le fictiv,
ai să te-apleci deasupra morții mele
și tot ai să mă ierți definitiv.
Da, da, această pojghiță de noblețe pe care o așază moartea peste nimicniciile noastre trebuie să fie explicația pentru norma amabilității totale și complet inutile față de cei plecați, mi-am spus. Și m-am întors iar și iar la vers, ca să-mi explic, condescendent, iertările de peste granița morții.
Abia cu vârsta am fost nevoită să pricep adevăratul sens al expresiei „despre morți numai de bine”. Fiindcă cea mai mare neplăcere a îmbătrânirii nu e nici pielea ridată, nici celulita, nici încovoierea de spate ori durerile de genunchi, ci faptul că trebuie să mergi mai departe prin viață cu umbrele tuturor morților pe umeri, să înduri dispariția celor iubiți, a celor cunoscuți, a celor cu care ai împărtășit taine, adevăruri, iubiri. Și, oricât de îndurerat ai fi, să te ridici și să trăiești, căutând o punte între lumi. Și abia atunci descoperi că puntea asta este bunătatea. Că iertarea nu e doar o prefăcătorie de complezență, ci o chestiune (și la propriu, și la figurat) de viață și de moarte.
Deci nu pentru că ne pălește o amnezie pultacee vorbim doar de bine despre morții noștri care, cât au fost vii, au făcut tot felul de tâmpenii, mai mari sau mai mici. Nu fiindcă nu ne mai pasă de greșelile lor și ne pierdem capacitatea de-a le analiza cusururile. Ci pentru că înțelegem exact, iar înțelesul ăsta ne trezește, ne responsabilizează, că gândul nostru aspru le face foarte rău, îi trage în jos, în întuneric, în hău. Pentru prima dată simțim că avem puterea să-i pedepsim crunt cu gândul nostru, dar pedeapsa e mai mare decât am vrea-o și pentru cel mai aprig dușman. Judecata noastră e judecata de apoi.
Singurul mod în care îi mai putem ajuta pe cei plecați să-și treacă vămile spre înalt, și nu spre adânc, e să le trimitem lumină și iubire, să le facem pomenile, să-i trecem în sărindare și să-i susținem cu puterea gândului nostru bun. Sentința judecăților noastre să fie, mereu, iertarea.
Așadar, în tmp ce-mi strunesc propria minte, vă rog, nu gândiți și nu spuneți nimic rău despre cei care au murit, chiar dacă în amintirea voastră au rămas și faptele lor nesăbuite. Dacă vindecăm în noi urmele relelor lor din timpul vieții – pe care cu siguranță le regretă profund în timpul morții – , vindecăm universul întreg.
De aceea, da, despre morți numai de bine. Iubirea sau neiubirea noastră deschid porțile Iadului și ale Raiul. Și, fiindcă ne e atât de greu să plecăm și să ne despărțim, măcar să știm că stă-n puterea noastră să ne reîntâlnim, cândva, curând, în Rai.
Photo by Sixteen Miles Out on Unsplash
