Spui sau nu spui?

Am vazut de curand un episod din Anatomia lui Grey in care unul dintre cei mai buni chirurgi din spital, Burke, opera un prieten bun, din copilarie.La capataiul bolnavului astepta o sotie ingrijorata, gravida, rugandu-se sa-si ia cat mai repede sotul acasa si sa astepte impreuna nasterea celui dintai copil al lor.

In timpul operatiei, insa, medicii si-au dat seama ca pacientul lor are o anomalie care il face infertil. Ca nu poate avea copii, ca nici nu a putut niciodata in viata sa procreeze. Inainte ca bolnavul sa isi revina din anestezie, chirurgul i-a comunicat sotiei verdictul devastator, iar ea l-a implorat sa taca. “De ce sa ne strici linistea? De ce sa ne distrugi fericirea? Am incercat atatia ani si nu am reusit, iar acum vom avea, in sfarsit, un copil”, si-a argumentat ea rugamintea. Iar Burke, fireste, la fel de om pe cat de chirurg, s-a clatinat sub povara deciziei.

M-am intrebat ce e de facut in asemenea situatii, pentru ca am trecut si noi, cu totii, de o mie de ori, prin circumstante asemanatoare. De cate ori nu am aflat ca un sot sau o sotie isi insala partenerul, prieten al nostru, si n-am stiut daca e bine sau e rau sa ii spunem incornoratului? De cate ori nu am dat peste o taina care sa ne doara si nu am stiut ce sa facem cu ea?

E o dovada de prietenie sa ii spui cuiva apropiat ca e mintit sau ca e inselat? Sau adevarata prietenie e sa taci, ca sa nu-i tulburi linistea, ca sa nu-l umilesti cu un asemenea greu adevar?

De cateva ori in viata, dupa ce am aflat ca am fost tradata, mi-am spus, sfredelita de durere, torturata de rusine si de neputinta, ca ar fi fost mai bine sa nu fi aflat niciodata. Pana la urma, o tradare de care nu stii nu te poate atinge… Apoi, peste timp, m-am bucurat ca am aflat, ca sa pot da astfel o sansa vietii mele nemintite.

Doctorul Burke a decis, pana la urma, sa ii spuna adevarul pacientului sau. “Ca prieten, poate ca as fi tacut. Dar ca medic sunt obligat sa ii spun adevarul”, si-a justificat el gestul. Iar asta m-a adancit si mai tare in ceata nedumeririi mele. Sa spui? Sa nu spui? Cati dintre noi suntem medici si adevarul nostru e poruncit de un juramant nobil? Prea putini…

Cheia de la casa, cheia de la viata

Sunt, mereu, doar doua tabere. Barbati si femei. Bogati si saraci. Frumosi si urati. Prosti si destepti. Exploatati si exploatatori. Si cred ca ne putem imparti la fel de clar in alte doua tabere, in functie de cum ne-am capatat cheile de la casa si, o data cu ele, pe cele de la viata.

Lumea e impartita in oameni care, atunci cand au implinit varsta majoratului, au fost improprietariti de catre parinti (sau de catre amanti) cu cheile de la apartament si, eventual, de la masina, si altii care au dedicat primii 20, hai, 15 ani de truda remunerata, numai ca sa poata obtine ceea ce norocosii din tabara adversa au capatat la ceas de aniversare. Destinele celor dintai nu seamana catusi de putin cu destinele celor din categoria secunda. Eu am invatat sa ii recunosc de la prima privire si sa ii deosebesc fara greseala, in orice mediu m-as invarti.

La noi in redactii sunt fetele cu poseta scumpa si masinuta rosie, de o parte, si fetele cu pantofi sport si abonament la tramvai, de cealalta. Sunt cei care se inverzesc de ingrijorare cand afla ca nici luna asta nu ne luam salariul la timp si cei care ridica din umeri, intreband, uimiti: “Azi era zi de salariu?”. Sunt cei care mananca in pauza sandvisul facut de acasa si cei care merg la restaurant in fiecare zi.

Intr-un puseu nebunesc, i-am spus doctoritei bune care m-a consultat pentru amigdalita care-mi umpluse gatul si sufletul de ghimpi, ca nu am timp nici sa mor. Ma intrebase ce ma doare, iar eu i-am aratat unghiile mele taiate scurt cu foarfeca si parul nevopsit de o luna jumate si am batut cu botina in linoleum, de revolta ca viata e cu fundul in sus. I-am povestit ca scriu noaptea si dorm cateva ore, abia dupa ce se face zi. I-am marturisit ca mi-am cumparat prima casa la 38 de ani si ca o s-o platesc pana la 68. Si i-am zis si ca da, recunosc, mi-am luat o casa mare, pentru ca am copii si am vrut sa avem unde sa ne intindem aripile, crescand. Daca achizitionam o casa mica, unde sa ne inghesuim un pic, as fi platit-o doar pana la 58 de ani.

I-am cerut o reteta care sa ma faca sa trec brusc in tabara cealalta. Daca nu se mai poate in tabara celor improprietariti la majorat, macar in gasca nevestelor care, la divort, au ramas cu casa, masa si tupeu, si care isi permit acum sa doarma mult fiindca banii de pensie alimentara pentru odrasla, pentru ele si pentru amantul detinut de dinainte de divort sosesc la timp, in fiecare luna. Sau macar in tabara celor care au renuntat la revolte. Un Prozac, ceva?…

Doctorita mi-a spus ca sunt un caz complicat. Ca are nevoie de timp de gandire. Sa revin zilele urmatoare, oricand intre 8 dimineata si 8 seara, fiindca face zilnic cate doua ture. Nu de alta, dar si-a cumparat prima casa la 33 de ani, si are rate mari de platit. Mi-a spus ca o gasesc negresit, ca nu se duce niciodata la manichiura sau la coafor. Ar putea, in pauza de masa, sa mai fuga pana la salonul din colt, dar nu-i arde, fiindca noaptea lucreaza la teza de doctorat si e cam vlaguita…

Mi-a trecut amigdalita. O sa ma duc, totusi, la control, fiindca vreau sa mai povestim amandoua. Despre lumea impartita, intotdeauna, la doi. In buni si nebuni. In veseli si tristi. In fideli si infideli. In multumiti si nemultumiti. In oameni care au bani si oameni care au dragoste. In noi si altii ca noi. In noi si altii care nu-s ca noi.

Casatoria ucide dragostea?

Casatoria ucide dragostea? O imbacseste cu damful blazarii, o pangareste cu sentimentul apartenentei si al posesiunii, preschimba omul de langa noi intr-un obiect de recuzita pe care il detinem cu acte in regula, iar certificatele de garantie arata, cel mai adesea, ca niste certificate de nastere? Sau, de fapt, dragostea se asaza mai tihnit odata ce primeste binecuvantarea lumii si a lui Dumnezeu, verighetele sfintite apara mainile de chemarea ispitelor, iar semenii pe care i-am chemat sa ne fie martori si nuntasi se vor aseza ca un zid viu intre dragostea noastra si rautatea lumii?

Unii spun ca dilema e doar o gaselnita a celor care fug de casatorie din alte motive decat acelea pe care le recunosc cu voce tare. Altii sustin ca e o ingrijorare de care s-ar cuveni sa tinem seama in fiecare zi si in fiecare noapte in care nu mai avem chef sau vlaga sa facem dragoste.

Eu insami am trait o casnicie in care am distrus totul din prea multa tinerete, nu din prea multe rigditate a regulilor. Dar poate ca tot casatoria a fost de vina, iar daca am fi asteptat sa ne inteleptim indeajuns si abia apoi sa ne luam, nu am fi deraiat pana la divortul dincolo de care am impartit casele, visele si copiii – pentru ca nici nu am fi ajuns sa avem toate astea vreodata.

Apoi am traversat o iubire in care partenerul meu s-a scuturat, ingrozit, auzind ca vreau sa ne casatorim. Am aflat cu putin timp inainte sa ne despartim unul dintre motivele care-l determinasera sa nu pretuiasca deloc casatoriile: fiindca, in timp ce concubina cu mine, traia si cu o femeie maritata bocna, care isi insela barbatul cu voluptate. (Mi-a luat ceva timp s-o iert pentru vizitele pe care le facea barbatului meu cand eu eram plecata de acasa, iar pe el nu l-am iertat niciodata pe de-a-ntregul.) Si, ca sa fiu cinstita, intre timp, am strabatut si o poveste de dragoste cu gust salciu, in care eu am refuzat cu obstinatie sa ma casatoresc, declarand raspicat si mincinos ca nu vreau sa fac copii fiindca ma tem sa nu-mi stric silueta.

Abia tarziu, la varsta la care alte femei isi trimit copiii la facultate in Anglia, mi-am gasit dragostea in care nu m-am mai temut nici de casatorie si nici de rusinea ca lumea ne va barfi daca nu ne vom lua cu acte si pirostrii in regula, nici macar dupa ce ni s-a nascut pruncul. Dragostea mare in care am stiut ca totul va fi asa cum trebuie sa fie, dragostea care a pogorat din cer ca un fulger mi-a luminat sufletul. Dragostea pe care o traiesc si azi, dragostea mea pentru totdeauna mi-a adus alt raspuns, cel mai drag, cel mai de pret.

Poate ca, uneori, daca nu stim sa o aparam cu toata duiosia de care suntem in stare, dragostea noastra se va sufoca sub conventii. Sau poate ca, totusi, adevarata dragoste nu izbuteste sa se adaposteasca de risipa decat intre peretii unui camin binecuvantat de Dumnezeu.

La intrebarea care te obliga sa alegi intre casatorie si dragoste, raspunsurile au venit in viata mea pe rand, fara sa semene unul cu altul. Astazi, sunt gata sa jur ca nu exista dragoste fara casatorie, asa cum stiu sigur ca nu ar trebui sa existe casatorii fara iubire. Dar poate ca gresesc. Poate ca voi aveti alte raspunsuri.

P.S. Despre toate aceste convulsii ale iubirii oropsite sau inaltate de casatorie am vorbit la intalnirea noastra cu cititoarele din Craiova. La Famous Fashion Lounge, centru al elegantei nemasluite, patronat de o doamna delicata si desavarsit de frumoasa, Bianca Dumitrascu, secondate de Olguta Lia Vasilescu si imbiate la vorba de catre Natasa Raab, craiovencele iubitoare de Tango si visatoare de mare dragoste si-au povestit experientele de viata, si-au impartasit nedumeririle, revoltele, parerile, credintele.

N-am nevoie de tine, prajituro!

Da, te poti indragosti din nou, de altcineva, intr-o dimineata de primavara, venita dupa o seara in care ai adormit cu un gand nerostit, care ti-a otravit visul. Da, oricat de asezat in marea ta dragoste ai fi, poti sa te lasi furat de o ispita care ti-ar putea rasturna lumile, poti sa strici constructia ta trudita, splendida, inaltata cu greu, numai pentru ca ninge cu petale de zarzar si pentru ca lumina e ametitoare si parfumata.

Spun Nu gandului meu razvratit, cu aceeasi parere de rau pe care o am atunci cand, dupa o masa desavarsita, in care am fost servita cu tot ce mi-am dorit, si mi-a fost de ajuns, mi se ofera o prajitura splendida, cuibarita in frisca si petale de ciocolata alba. Aplec lin si indurerat pleoapele peste privirea mea care nu stie sa-si reprime indrazneala. Intorc capul de la un umar la altul, ca sa refuz ceea ce tresarirea mea lacoma e gata sa imi aduca, o data cu emotia, o data cu regretele, cu zvacnetul, cu deznadejdea.

N-am nevoie de tine, prajituro, spun cu glas tare, ca sa nu-mi mai pot lua inapoi refuzul, si imping farfuria cu o mana care ma arde. Sterg cuvantul de dragoste pe care tocmai l-am strecurat intr-un articol pregatit sa se arate lumii, cu acelasi index tremurator care, peste o secunda, imi va strivi lacrima. Apoi zambesc din nou, regasindu-ma. Nu e cea dintai primavara. Si nu e cea de pe urma ispita.

Sustin si iubesc Ora Pamantului

Pentru ca, la lumina de flacara, serband Ora Pamantului, in urma cu doi ani, am petrecut cea mai ametitoare, mai indrazneata, mai tulburatoare, mai disperata ora indragostita, impreuna cu cel care astazi imi e sot.

Pentru ca stiu sigur ca fiecare efort al nostru, oricat de mic, de a pastra energiile lumii, conteaza si schimba ceva esential in mersul nostru prin eternitate.

Pentru ca vad in stradania intregii omeniri de a impartasi o fapta buna ca pe un pas inainte spre demnitate si spre onoare.

Pentru ca fiecare exercitiu de bunatate, chiar si masurata cu ceasul, ne antreneaza sa devenim fapturi mai intelepte, mai lucide, mai responsabile, pentru totdeauna.

Pentru ca, pe durata unei inflacarate Ore a Pamantului, Paul mi-a facut cele mai frumoase fotografii din viata mea, asezand demersul lui artistic sub revolta ca eletricitatea le-a furat femeilor adevarata frumusete. Una dintre aceste fotografii deschide blogul meu, locul sacru in care am intalnit oameni care mi-au schimbat viata. Una dintre aceste fotografii a fost cea dintai dovada a vesniciei iubirii noastre.

Va rog ca astazi, intre 20.30 si 21.30 sa stingem lumina, sa aprindem candela, sa inflacaram dragostea. Avem o ora sa exersam si o viata sa ne bucuram.