Cei mai multi dintre noi ne-am spus deja povestile de dragoste, cei mai multi dintre noi am povestit deja despre tradari, despre copii, despre parinti. Am pornit de la gandul ca trebuie sa ne asezam cu totii sub umbrela aceleiasi teme, dar… am gresit. Va las pe voi, pe fiecare, sa alegeti istoria pe care vreti s-o faceti sa ramana mereu a voastra, mereu a tuturor.
Va cer doar atat: sa fie o poveste adevarata, chiar daca schimbati numele, timpurile, locurile. Si sa fie o poveste scrisa dupa toate regulile unei naratiuni, sa arda pana la deznodamant, oricare ar fi acela, sa mearga pana la un moment in care istorisirea sa aiba coerenta. Sigur ca povestile noastre nu sunt scrise pana la capat… Iubirile noastre trecute se vor mai zvarcoli, copiii nostri vor creste, tatii lor se vor revolta si ne vor bate in geam cerandu-ni-i inapoi, femeile langa care au ales sa ne ramana iubitii vor veni, poate, sa ne ceara iertare, mamele care n-au vrut sa ne creasca copiii poate se vor razgandi in al unsprezecelea ceas, iar barbatii rataciti pe drumuri poate ca vor ajunge, totusi, la noi, candva, in alta viata, in alta moarte.
Scrieti, deci, fiecare ce vreti. Dar scrieti cu sufletul. Cei care ne-ati spun deja povestea voastra esentiala, splendida, de neinlocuit, (cum esti tu, Anna lui Cris…) daca vreti s-o asezati in alta forma, mai elaborata, trimiteti-mi-o direct pe mail. Ceilalti, care inca nu v-ati hotarat ce sa alegeti dintr-o viata, postati-o intai pe blog, sa ne bucuram impreuna de emotia dintai. Daca vreti sa scrieti despre cum ati ajuns aici, pe blog, scrieti… Important este sa spuneti lucruri adevarate, uimitoare, incarcate de emotie, asa cum numai in viata reala se pot intampla…
Concursul e deschis, desigur, si celor care se numara deja printre castigatorii de anul trecut. Acela ramane un capitol aparte, deja construit, langa care asezam istoriile care ne-au ars sufletul sau care ne-au luminat gandul, sau… Voi alegeti.
Am si alte vesti: astazi, de la ora 17, pe TVR Cultural, se va relua emisiunea Nocturne, a Marinei Constantinescu, editia in care a avut-o invitata pe Nina Cassian.
In februarie, voi face un drum de cateva zile in Israel. Daca sunt oameni care ne citesc si care ne iubesc si acolo, as vrea sa-i cunosc, daca prietenele mele, Eva, Lara, sunt inca acolo si vor sa ne intalnim, m-as bucura enorm sa stam de vorba si sa plangem si sa radem privindu-ne in ochi.
Incerc sa atasez aici cantecul Oanei si al meu, „Perspectiva”, pe versuri de Marin Sorescu. „Daca te-ai indeparta putin, dragostea mea ar creste ca aerul dintre noi, daca te-ai indeparta mult, te-as iubi cu muntii, si cu apele, si cu orasele care ne despart. Daca te-ai mai indeparta cu o zare, la profilul tau s-ar mai adauga soarele, luna si jumatate din cer…”
Estimada Alice,
Al ojear su bog me llamó la atención la frase de Octavian Paler y con ayuda rumana pude traducirla¡ por supuesto con ayuda! Creo que literariamente es una joya y perfecta dramáticamente.
Me voy unos dÃas de viaje y espero ver seguir creciendo su blog la semana que viene.
Am uitat sa dau deadline-ul pentru povesti! Le vreau pana pe data de 4 februarie! Nu trebuie sa le scrieti chiar azi:)
Va imbratisez.
Gracias, Tavi, me alegro para tu viaje – ya se cuanto te encanta viajar.
draga Alice, eu am inceput sa scriu…simt ca imi curat viata, povestind, ca imi inteleg vini…si ca retraiesc ceva ce am crezut ca s-a golit de sens.
scriu si pling, scriu. Desigur, e personal, cred ca nu conteaza de va fi undeva publicat (desi as fi cu voi cu mare drag undeva legata, chiar si in pagini).
am ascultat melodia ta, mereu si mereu, ti-am gasit cred vocea- eu nu te stiu in realitate cum suni, dar numai tu poti sa fii si in cintec calda, umana, asa de frumos…precum scrii si simti- complimente multe, tie si lumii de unde vii )
Estimada Alice… imi place cum suna.. poate ma apuc de spaniola (cind ies la pensie?)
concursul este terapie prin scris… astept sa citesc povesti frumoase… si eu voi avea terapie prin citit de la voi dragii mei…
se ne scrieti si cum va simtiti dupa ce terminati de scris.
va scriu dintre gheturi… n-am vazut asa polei niciodata totul este inghetat… eu comandasem zapada dar nu s-a potrivit..
trebuie sa plec acasa si mai intru de acolo.
Am ramas datoare cu niste raspunsuri de pe pagina de alaturi… Rosanne, stiu ca iti suna absurd si nebuneste rugamintea mea, dar eu stiu, si tu stii, ca oamenii care ne iubesc cel mai mult pleaca, si oamenii pe care-i iubim cel mai mult pleaca, desi apucam sa ne promitem, sa ne daruim unul celuilalt, desi, desi… Asa ca iti spun, inca o data, sa nu pleci, cu disperarea cu care am spus cu aceleasi cuvinte oamenilor iubiti sa-mi ramana alaturi, sa-mi vina alaturi. Si ei mi-au promis, mi-au promis, dar ceva s-a intamplat, ceva rau, ceva neinteles, de neinteles… Valin, of, ce frumos esti tu cu povestile tale, pe care noi le citim cu sufletul la gura. Sunt sigura ca si tu ai plecat fara sa intelegi cu adevarat ce se intampla acolo, n-a fost vina ei ca n-a putut suporta durerea, iart-o, iart-o, Doamne, ca a iubit prea mult. Si, uneori, cand suferim, spunem lucruri pe care apoi le regretam si nu le mai putem sterge. Barbatul meu imi spunea, citand, cred, din Ileana Vulpescu: „O fapta rea se indreapta cu o fapta buna. O vorba rea nu se indreapta cu nimic”. Si eu am gresit, adesea, spunand lucruri pe care nu le-am mai putut lua inapoi… Si am scris lucruri pe care nici atat nu le-am mai putut lua inapoi. Iart-o. Daca ai iubit-o, iart-o. Doar daca n-ai iubit-o, pastreaza-ti supararea.
Atena, „dar ma intorceam de fiecare data in acelasi loc”… iar ai scris despre mine, si despre Madi, si despre Rosanne, si despre Cristina. Ce parabola frumoasa, ce curgere de versuri despre noi, cei de aici.
Camelia, poezia asta care tie iti alina tineretile mie imi ravaseste batranetile, vreau sa-mi schimb somnul pe dragoste, si nesomnul pe dragoste, si respiratia pe dragoste, si mi-e teama, cumplit de teama sa nu fie prea tarziu. Iana, nu te cred cand te declari rationala si rece. Nu te cred, iarta-ma. Unde sunt gheturile tale, in ce oras? Te-ai molipsit de la clima de-acolo si ti-ai inghetat inima cu buna stiinta? Sau porti o masca, sa nu ti se vada sensibilitatea si sa nu fii ranita? Tu ce poveste o sa scrii?
Cristina Socaciu, si eu ma regasesc in toate replicile din film. Mi se pare ca toate filmele si toate cartile sunt despre povestea mea, voalata, ascunsa printre metafore. Si toate ploile venite o data cu randurile Simonei Radoi nu sunt in stare sa-mi spele tristetile, ploua in hohote, si mie mi-e dor de Rares al meu nenascut, si de tatal lui neintalnit, mi-e dor de marea mea dragoste netraita decat in vis, imi plang de mila ca si Madi, si-mi poruncesc sa o iau de la capat, pentru ca nu cred ca e cinstit, nu cred ca mi-e dat sa platesc eu greselile altora, pentru ca, asa cum spune Laura, asa se intampla mereu, mereu.
Sunt acasa, copiii mei sunt bolnaviori, acum Victor e mai bine, dar a avut febra toata noaptea si de indata ce-am plecat de acasa a facut febra din nou. Amore, te imbratisez si iti multumesc pentru grija. Corina, ce bine imi pare ca ai inceput sa scrii! Si va astept pe toti, din nou, pe Monica mea iubita, si pe Raluca, si pe Cora, si pe Costi negresit, si pe cei care n-au mai venit de mult ii astept, ii astept clipa de clipa. Si, bineinteles, pe fetele mele, pe Alina si pe Anemari, fiindca trebuie sa fie si povestile noastre – o sa scriu si eu, cea mai frumoasa poveste, sau cea mai trista, totuna… Va promit.
In genunchi ma intorc la tine,Alice! In genunchi cu capul plecat dar cu sufletul plin de lumina,asa cum ma stii! Si vreau sa te chem acolo in sufletul meu ,caci e primavara timpurie si mi-am inflorit ciresii pentru tine! Esti invitata mea speciala,dar livada sufletului meu e mare…puteti veni cu totii! Si-am sa te astept,Alice sub ploaia de flori albe si parfumate si am sa te legan in scranciobul meu de matase,panaaaa …la cer.Si o sa stam pe iarba proaspata si inmiresmata si-o sa bem sampanie si o sa mancam piscoturi si apoi o sa sorbim cu inghitituri mici inghetata italiana,doar e cea mai buna,stiu!Si vom povesti despre noi,despre copiii nostri si vom rade mult ,si tu vei fi fericita,nespus de fericita caci inghetata mea e magica .Vom alerga de mana printre fluturi ,roiuri de fluturi sa-i speriem si sa-i intrecem…Si apoi obosite vom privi in sus printre flori si fluturi cum va rasari luna,cum vor scapata stelele.Si vom fi atat de fericite caci le vom auzi pe toate razand si cantand pentru noi! Stiu ca vei veni si de pe acum sunt atat de fericita asteptandu-te…in livada sufletului meu.
Mi-am postat raspunsul pentru tine, Cora, dincolo, la un alt post, dar il copiez si aici:
Cora, ma bucur ca vii cu lumina in suflet, adu-ne si noua, celor care mai plangem uneori… Stii cat ma imbii cu fericirea asta promisa? Daca s-ar putea… Dar ne intalnim mai mult in livezile din vis, si ne traim fericirile in cuvinte, desi… viata e in alta parte. O sa vin in livezile tale, si o sa vin si in Deva iubita, asa cum am promis mai demult. Si-o sa ne bem cafeaua in trei, pe canapelele mov, despre care am tot auzit. Tu, Monica si eu. Cu adevarat.
Madi, eu am spus “pleaca†si atunci cand iubeam, dar cand imi era iubirea chinuita si neintreaga, chiar daca reala si profunda. Numai ca uneori iubirea nu e de ajuns. Am spus “pleacaâ€, desi voiam sa spun “ramai, dar schimba cevaâ€, sau “ramai, dar ramai de totâ€, iar el voia sa ramana doar o ora, o zi, si-atunci l-am rugat sa plece… Uneori nu spunem ce gandim, uneori nu gandim ce spunem.
Nina, bine ai venit in seara noastra magica. Asteptam si povestea ta de dragoste, sau de tradare, sau de asteptare… Ce poveste vrei tu. Ce zici?
Si eu voi fi fericita sa retraiesc emotiile unor seri magice, emotii pe care nu le-am mai trait inainte de a veni aici. Am intilnit aici oameni mununati , care m-au sustinut in momente grele si a caror prietenie o pretuiesc. Oameni speciali carora le multumesc. Iti multumesc Alice, pentru toate sceste minuni. Pentru ca existi , in felul tau unic, minunat.Pentru tot ce transmiti sufletelor.Minunata si aceasta tema. Voi citi cu drag povestile voastre.
eu am o intrebare. poate nu am inteles bine, pe ce mail as putea sa-ti trimit povestea? 🙂
Multumesc, multumesc, multumesc de 100 de ori pentru ca ne-ai spus de reluarea de pe TVR Cultural. A fost un rasfat, o bucurie, o lectie.
Alice, am scris si dincolo, insa revin cu o completare. Daca i-ai spus si n-a inteles ca de fapt iti doreai si ar fi trebuit sa ramana langa tine, e mai bine ca s-a dus. E pierderea lui, nu-l regreta!
Ingrid, am hotarat ca povestile celor care nu ne-au vorbit inca ar trebui asezate mai intai aici, pe blog. Le-am spus celor care si-au scris deja povestea sa mi-o trimita pe mail, ca sa nu ne repetam cu subiectele pe care le-am discutat deja. Noi ne cunoastem bine, ne stim povestile, vino si spune-ne si tu o istorie de-a ta si apoi trimite-mi-o, in forma ei elaborata, finala, pe mail: alice@revistatango.ro
Madi, nu cred ca regret lucrurile pe care le-am trait, ci, mai degraba, pe acelea care nu mi s-au intamplat. Si stiu ca, uneori, cu o vorba proasta, am alungat viata de langa mine, si nu mi-a mai fost dat sa traiesc lucruri pe care… nu le voi sti niciodata. Nu mai spun demult altceva decat vreau sa spun, dar timpul nu-l mai pot rasturna. Pe vremuri spuneam „pleaca” si voiam sa spun „ramai pentru totdeauna”. Acum intreb, clar, „cand vii?”, sau, cum mi-a scris Ilona mea adorata, „cndvi?”, si astept sa sune dragostea la usa. Si pentru ca nu suna, ma gandesc ca poate s-a stricat soneria, si ies din cand in cand, sa vad curtea innoptata, pustie, in care nu bantuie decat asteptarea mea ciudata, nebuna, indarjita.
Ok, merci mult.
Am scris mult si am sters tot.Iertati-ma , acum simt nevoia sa tac.Sunt trista, trista, trista, nu vad pic de soare.Sunt aici, cu voi, va citesc cu drag. Va imbratisez.
Cat de cunoscut mi se pare ceea ce-mi spui.
Am inceput sa scriu, dar exista sanse destul de mari sa incep sa plang. Mi se pare ca oarecum sunt ruginita. Nici nu stiu de ce sa-mi aduc aminte…
Rosanne, scrie, te eliberezi!
Alice, raspund chemarii tale cu o poveste scrisa acum ceva vreme, nu mai stiu daca ai citit-o, pe care nu cred ca ti-am oferit-o spre publicare pentru ca deja incepuse, la Tango, vremea rubricilor fixe la care scriam, ale istoriilor despre frumusete si superstaruri. Ti-o daruiesc acum, sper sa-ti placa si sper sa fie un imbold de a scrie, pentru prietenele noastre de aici. Este o poveste adevarata, despre o prietena care a divortat, desi inca iubea.
Revedere
La telefon nu-i spusese de ce voia sa o vadă. Insistase aşa, fără argumente, deşi le-ar fi putut avea, măcar pentru a pune la punct detalii meschine, cum pare, de fapt, orice detaliu legat de un divorţ. Ar fi vrut să nu mai fie nimic de spus, să nu mai ştie nimic, să nu fie nevoie să se mai prefacă în faţa lui, a celorlalţi…în faţa ei…
Trăia chiar suportabil în scurtele perioade de negare, când înceta să mai caute răspunsuri la întrebări ce n-ar fi trebuit să se nască vreodata. Se surprinse începând să facă puţină ordine şi nu-şi putu reprima cochetăria de a-şi da cu ruj. Îşi aprinse o ţigară şi o fumă nervos, gândindu-se de ce oare trebuie să se plimbe prin casă aşa aranjată, aşteptând -parcă pentru prima oară- un bărbat care o văzuse până acum în toate felurile, care-i ştia toate chipurile.
O răscolea gândul că nu fusese în stare să facă ce fac mii de femei, să ţină cu dinţii de
căsnicie, de iubirea pătimaşă de la-nceput, de pasiunea inevitabil efemeră, destinată să sucombe la un moment dat, de nimeni ştiut, într-o relaţie călduţă, firească, născătoare de linişte, copii, vise cuminţi, rutină. Nu, chiar nu ceruse vreodata să fie diferită, să trăiască apropieri cântate de poeţi, cu iubiri ce par infinite, dar mor subit doar ca să bântuie apoi nefiresc, interzis, prin suflete chinuite.
Îi deschise uşa neştiind, pe moment, ce mască să-şi pună, şi-i zâmbi dintr-o pornire involuntar politicoasă, în timp ce-l invită înauntru. Arăta bine, aranjat ca pentru o primă întalnire, proaspăt ras, şi ea se întrebă dacă o făcuse cu gândul să o rănească sau, şi mai rău, dacă nu era nimic premeditat. îşi povestiră, aparent relaxaţi, ce li se mai întamplaseră între timp, nimicuri, ocolind dureros subiectul ce ar fi făcut ca măştile să cadă. în clipa aceea nu ştia ce o doare mai tare, tot jocul acela al discuţiilor sterile sau faptul că omul din faţa ei, pe care se străduia să-l privească cu indiferenţă, îi era încă soţ.
Era nevoită să trăiască momente ce n-ar fi vrut să existe, pe care le-ar fi şters, dacă ar fi putut, cu un burete aspru, o durea neputinţa si dorinţa absurdă de a da timpul înapoi, de a schimba ceva, orice.
Începură discuţia ocolită inutil, despre iminentul divorţ, încercând amândoi sa banalizeze subiectul, vorbind parcă despre alţi oameni, cu o detaşare amară. Îl asculta privindu-i mişcarea buzelor şi a mâinilor şi nu se putea concentra. Subconştientul o trăda derulându-i imagini familiare, negând cu înverşunare prezenţa străină a omului din faţa ei. Nu cunoştea acele buze decât din săruturile pasionale de început, din săruturile cuminţi care brăzdau nopţile în care i se cuibărea in braţe, şi nu putea, nu voia să cunoască altfel acele mâini, decât aşa cum le ştia parcă de-o viaţă, desenându-i dulce şi abil, pe trup, promisiuni de veşnicie. Nu găsi forţa să se împotrivească când el, pe neaşteptate, îi luă palmele într-ale lui. O privea cu tristeţe şi ea-i simţea tremurul şi-i ajungeau la ureche vorbe fără noimă, poate scuze, poate regrete…Refuza să le audă.
Ajunse în braţele lui fără să ştie cum, cu un firesc ce sfida prezentul, cu un trup care se înfiora nepermis, pe care nu-l mai putea controla. Auzea cum îi şopteşte cât i-a fost de dor şi ştia ca nu o minte, însă la fel de bine ştia că şoaptele lui nu ascund nicio promisiune. Era convinsă de mult de plecarea lui, iar revenirea neaşteptată nu reuşea să zdruncine adevărul pe care învăţase cu greu să-l accepte, plătind cu multe nopţi de lacrimi.
I se dărui răspunzându-i cu gesturi ştiute, îi simţi mângâierile atât de familiar, îi primi pasiunea pe care altă dată i-o cerşea, cu voluptatea amară a acceptării unui dar făcut prea târziu, după multe rugăminţi. Dincolo de o nechemată plăcere, simţea cum plânge pe dinăuntru, nu la gândul că tot ce se întamplă nu e dovada că el o vrea înapoi, ci la gândul că ea nu l-ar mai fi putut accepta niciodată. Murise, în aceste ultime luni de la plecarea lui, tot ce i-ar mai fi putut lega şi, nefiresc, iubirea lor rezistase ca o ultimă redută, ciuruită de orgolii, agonizând, fără sens, fără viitor.
Îl privi cum se îmbracă vinovat, în tăcere, şi cum pleacă având lacrimi în ochi şi dăruindu-i egoist toată povara lui de regrete într-o ultimă îmbrăţişare. Era durerea celui care pleacă cu greu, definitiv.
Şi poate că aşa şi trebuia, să se termine cum a început, să moară şi acea ultimă brumă de speranţă nu altfel, ci strivită de săruturi. Parcă nicicând nu-i fusese totul mai clar şi se simţea, într-un fel dureros, eliberată. Putea sa vadă, în sfârşit, că orice ar fi trăit împreună de acum în colo ar fi fost minciună, i se derula în minte filmul împăcării, aşa cum îl visase în toate nopţile fără el şi i se păru, deodată, un film prost.
Ştia că va mai suferi, printr-o inexplicabilă inerţie, încă mult timp. Şi vor mai durea, un timp, aceşti fiori ce o lăsaseră acum pustie ca un ring gol, după un ultim dans.
Izbucni în plâns şi, ca într-o îmbrăţişare, se aruncă, hohotind, pe patul ce mai păstra- martor fidel- urmele fierbinţi ale unei iubiri ce se hotărâse să moară azi, definitiv, aşa cum se nascuse…Închizând, ca într-un cerc, destinul rupt.
Ingrid, si eu m-am gandit la asta… ce sa-mi aduc aminte mai intai? Dar se decanteaza, pana la urma, povestile adevarate, cele care merita sa fie spune, de cele pe care le-am inventat chiar noi, acelea care s-ar transforma in minciuni daca le-am povesti.
Rosanne, mi-e dor, si mi-e rau, si sunt trista, de mine si de tine. Nu-i asa ca vor veni si marile noastre iubiri? Nu-i asa ca vom fi gravide in acelasi timp? Nu-i asa ca avem dreptul sa speram, sa visam, sa plangem, sa tipam, sa murim de dor si de sete?
Alina, tu scrii atat de frumos, si scrii cu sufletul, dar nu vreau povesti atat de literare, si ma tem ca ceilalti, citindu-te, sa nu creada ca asta e felul de a scrie care se impune. Nu vreau pentru povestile noastre, ale celor de pe blog, povesti scrise atat de stilizat, pentru ca, oricat de emotionante ar fi, dilueaza adevarul, isi pierd veridicitatea, sufocate intre metafore. As vrea sa spunem povesti rotunde, daca se poate scrise la persoana intai, povesti vii, cu nume si fapte, naratiuni desfasurate in timp, in zile, in ani, si nu eseuri. Nu te cert, te trag inapoi, spre realitate, acolo de unde am plecat. Te sarut. (Iti datoram un raspuns, dar nu l-am primit, inca, sper, astept…) Ma tot gandesc la povestea Annei, povestea ei care ne-a uluit pe toti, pe care am citit-o captivati…
Alice, dragi toti,
Rossane are nevoie de noi in seara aceasta… O tinem strans de mana?
Va rog! Ne va simti!
Alice si voi toti…
de cite ori v-am scris eu aici… va astept in Washington (DC)?? si nu glumesc, chiar va astept…acolo sint si acolo a ajuns poleiul cel nesuferit… il iubesc acum fiindca mi-am luat de lucru acasa si imi place chestia asta cu lucru acasa care va trebui recuperat cu munca serioasa miine la birou… recunosc ca am ajuns acasa si doua ore mi-am tot facut culcus cica de munca: ceai cu scortisoara, cafea, pahar cu apa…. blog Tango… hihihihi
Nu scriu Alice ca n-am talent la scris. Eu trebuie sa am o cauza bataioasa de scris – adica ceva care sa ma inversuneze- Viata mea a curs destul de lin pina acum cu mici accidente de genul: am fost parasita citeodata, am parasit citeodata. Ca toata lumea am plins dupa cine nu merita, am trecut nepasatoare pe linga cine ar fi meritat sa ma opresc o clipa.
Era sa scriu mai mult saptamina trecuta dar v-ati revenit voi toti la timp. Era mare jalea pe aici pe blog, parca erati clubul EMO: hai sa ne taiem venele si apoi sa le impletim. Chiar eram pornita pe scris. Dar v-ati revenit exact la timp si va multumesc.
Sa dormiti bine si sa visati cu ingerasi.
Alice, ma voi gindi la o poveste. Despre oameni si minuni, despre fire de suflet . Ma voi gindi.
povestea Annei…
Povestea Annei era cit pe ce sa ma duca intr-un accident de masina.. ha ha ha… m-a urmarit si pe mine povestea ei. Visam cum ar fi daca … pina i-am taiat calea unuia si noroc ca el nu visa ca altfel nu stiu ce as fi patit la viteza aceea…
Anna si Cris sint exceptia de la regula. Nu cred ca e bine sa ne inchipuim ca am putea generaliza, ca am putea sa incapem toate/toti intr-o exceptie.
Åžtii cartierul meu de blocuri
În care locuiam în fiecare zi
Avea atâtea străduţe
Åži pe fiecare
Câte o uşă tainică
Pe care doar eu o ÅŸtiam
Acum pot să-ţi povestesc despre el
Aveam atâtea secrete
Pe care ca un prieten adevărat
Mi le păstra dincolo de acele uşi
Pe care doar eu le ÅŸtiam
Nu le încuiam niciodată
Nu lăsa pe nimeni să pătrundă
Era cel mai frumos cartier din oraÅŸ
Cu cele mai înalte blocuri
Care ajungeau până la cer
Cu cele mai mari ferestre
Prin care soarele se vedea întreg
Cu cele mai multe parcuri
Prin care se vedeau pădurile
Era prietenul meu cel mai bun
Acum pot să vă povestesc despre el
În ziua în care m-am îndrăgostit
El a ÅŸtiut primul
În ziua în care am plecat
El a plâns
De atunci nu l-am mai văzut niciodată
Nici măcar nu l-am mai visat
Mi-e aÅŸa de dor de el
Poate ca si asa se poate sfarsi o poveste neterminata, undeva intr-o copilarie pierduta, dintr-un oras obisnuit sau poate ca asta este inceputul unei alte povesti despre care vom afla intr-o zi cat de mult ne seamana.
Uite ce usor ne miscam printre cuvinte, la fel de usor cum un cunoscator isi misca pasii in ritmul nemuritorului tango.
Si astfel, acceptand orice provocare ne daruim, ne indragostim, ne jucam perfect rolul propriei vieti regasindu-ne uneori in povesti.
Am sa ma gandesc la o poveste!
Noapte buna tuturor.
am venit si eu, in seara asta nu e ceai, draga rosanne- de-as putea sa-ti trimit o umbrela elvetiana sa te protejeze de tristeti, de aversele mohorite de acolo…sper si-ti doresc un soare portocaliu si stralucitor miine, fetita draga…
le salut pe noile venite aici, ingrid, atena- ce poezie, ce-mi aduce si mie aminte…
draga iana, referitor la emotionalitate- am remarcat si eu, la mine, nu e o justificare, doar asa, un soi de outing- de cind am nascut mi-a ramas sufletul pur si simplu deschis, nu stiu cum sa explic, simt orice emotie, orice sentiment asa de viu, de tare…inainte eram poate un om incert, temator de exteriorizare- acum insa abia sunt cea adevarata, de parca copilul m-ar fi redat mie insami…uneori recunosc insa ca m-as vrea mai tare, nu de tot…
noapte buna, cu vise de poveste si povesti multe, frumoase…va doresc la toti!
Noapte buna! Am facut eu ceai de somn linistit si i l-am dus Rosannei. Si-am imbratisat-o. Maine va fi mai bine, sper, maine vom primi vesti blande, semne de dragoste, cuvinte care sa ne dea putere. Ma voi ruga din nou in seara asta. Sa-mi fie puii sanatosi, si prietenii veseli si puternici, sa ne vina impreuna soroc de dragoste si de noroc. Noapte buna.
Citesc povestile voastre si ma regasesc cate putin in fiecare dintre ele. Parca pe anumite bucati de timp am impartit aceeasi viata. Am ras aceleasi bucurii si am plans aceleasi lacrimi. Poate eu, poate tu…
O dedicatie pentru voi si in special pentru Rosanne. Da-mi voie sa te tin si eu de mana.
http://www.youtube.com/watch?v=ckySq-xMYMg
O noapte minunata,tuturor !
ieri am descoperit un nou ceai ….Se numeste” Notte in Tibet”,super bun,aromat,te duce cu gandul,unde nu gandesti….vi-l recomand cu drag si voua….
Da,am sa scriu intreaga poveste” Anna lui Cris…..”
Am sa o scriu mai intai aici,intorcandu-ma printre amintirile de acum 22 de ani,cand umblam cu dragul meu Cris prin frunzele toamnelor sau prin fulgii de nea ce ni se topeau in palme….
Voi trece apoi pe scurt,prin toti anii de fara de iubirea Lui,apoi am sa ajung azi,cand uite,incet-incet,e cu mine,mai cu mine decat ieri,decat o luna in urma….
Iar pentru asta,va sunt datoare voua,mult mai mult decat puteti crede vreodata….
Mi-ati dat rabdarea,mi-ati dat curajul,mi-ati dat puterea de a ma ruga pentru mine si pentru el,pentru dragostea noastra deopotriva…
Am sa v-o trimit tuturor aici,da,da,asa cum stiu eu,asa cum am trait-o eu…..
Poate ca stiu sa povestesc frumos,dar,nu voi scrie niciodata asa,ca voi,mi-ar trebui o croseta magica de impletit cuvinte….
Acum sunt tare obosita,dar v-o scriu curand -curand…..chiar daca o parte din ea o cunoasteti deja…..
Rosanne,te tin strans de mana,iti intinde si inima mea mainile ei,intr-o imbratisare calda….
Nu sterge ce scrii,nu corecta ce scrii….
Sunt de acord cu Alice…..Povestile Tango sunt povesti traite,adevarate,iar atunci cand scrii ce simti,ce-ti amintesti,ce gandesti,nu ai nevoie sa te corectezi ….
Inima se leaga firesc de minte,iar mintea de buricele degetelor pregatite pe tastatura ce cunoaste atatea secrete,atatea lacrimi,atatea sperante…
Mi-ar fi placut sa scriu de mana,cu stiloul,o scrisoare „tremurata”,(asa cum ii scriu inca lui Cris,asa cum ii scriam si acum 22 de ani,atunci cand nu reuseam sa comunicam).
Acolo,in scris,intr-adevar se simte fiorul fiecarui cuvant….
Am spus si,iertare,ma repet…..Eu chiar nu stiu sa scriu frumos….Dar daca povestea mea,Anna lui Cris, v-a placut sau v-a captivat,este doar pentru ca fiecare cuvant din ea este trait cu adevarat,simtit pana-n maduva oaselor,si este o poveste de dragoste,de viata….
Va multumesc mult,tie Alice,voua,tuturor !
Fiecare dintre noi,are o poveste traita,simtita,adevarata ,profunda….
Chiar si tu ,Iana…
Sa o lasam sa curga,asa,ca o poveste,la gura sobei,pe canapeaua mov,intre prieteni,la o cafea cu frisca sau ceai aromat….
„Prieten este acela care nu te judeca”…..am postat asta la un moment dat,nici nu stiu cine a scris-o,dar,doamne,cat adevar,doamne ce profunzime au aceste simple cuvinte….
Noi aici ne ascultam,ne rugam,ne intindem mainile intr-o imbratisare calda,prieteneasca….
Nu judecam,nu emitem pretentii de atotstiutori…
Plangem unii pe umarul celorlalti atunci cand asta simtim,glumim atunci cand asta simtim,cerem sfaturi atunci cand drumurile se incapataneaza sa ramana infundate….
Dar,cred eu,cel mai important este ca simtim ca cineva traieste sau a trait odata in viata aceleasi sentimente, CA NU SUNTEM SINGURI …..
Gandul vostru bun,pe care l-am simtit ,din plin,de o luna incoace,ma insoteste mereu.
Acelasi gand va trimit si eu,in fiecare dimineata,cand,asemeni Alicei,intind mana dupa laptop,inainte de orice altceva….
Acelasi gand bun va trimit in fiecare seara,atunci cand imi fac rugaciunea inainte de culcare….
Alice,sanatate multa puilor tai dragi,insanatosire grabnica.
Iubirea ta,vine,vine,vine….nu ma indoiesc deloc de asta.
Ma rog pentru mine,pentru Cris,pentru fiecare dintre voi,ca in fiecare seara.
Noapte buna.
Anna, Corina, si toata lumea…
sigur ca am si eu o poveste… chiar mai multe, daca ma gindesc bine… dar ele nu sint extraordinare, ele nu ies din obisnuit, asa ca povestile voastre.
Povestea mea cea adevarata, cea mai poveste dintre toate cite le-am trait, nu este completa inca… cind o sa-i aducem Anei noastre un fratior sau o surioara, atunci va fi de scris. Atunci cind, cu ajutorul lui Dumnezeu, am sa-mi indeplinesc visul de a adopta un copil o sa ma simt intreaga. O sa simt ca n-am trait degeaba. Este visul pe care il traiesc cu ochii deschisi. Citeodata aud parca risete de copii in casa si stiu ca sint ale Anei si ale inca unui copil.
O sa rideti, Rosanne si Alice, dar eu aproape ca va invidiez cind citesc ca vreti sa fiti insarcinate iarasi, sarcina mea cu Ana nu ma poate face sa visez la o alta… indiferent de cita iubire am pentru barbatul meu, indiferent cit isi doreste el un alt copil… nu pot… a fost groaznic ( Anna tu sa nu stai de vorba cu cele cu sarcini dificile)… dar un copil adoptat de noi toti trei -eu, sotul meu si Ana- e visul suprem.
Va doresc o noapte linistita,cu vise frumoase care sa se implineasca in zori.
M-a trezit un vis ciudat, in care se amestecau barbatii importanti din viata mea. O fi pentru ca mi-am rememorat aseara povestile.
Buna dimineata, sa aveti o zi frumoasa ca sufletele voastre.
Buna dimineata! Ce bine e sa vezi ca prietenii s-au gandit la tine aseara!Va multumesc.Ma simt datoare cu niste explicatii, pentru ca se intelege altceva, si nu stiu…eu vreau sa spun adevarul(boala grea , intr-adevar…)Multumesc Alice pentru ceai, am stat cu ochii inchisi pana la 12, dar am adormit, si, desi, am fost trezita peste noapte de vreo 4 ori, sunt mai odihnita.Simona, si mie imi place Narcisa cu toate melodiile ei. Tuturor va multumesc.Anna, ce-am sters nu era povestea pentru Tango, erau gandurile mele si rabufnirile mele si faptul ca ma simt blocata intr-un punct si ma tem ca nu ma voi urni de aici nici in 10 ani.Pentru concurs, imi pare rau, nu am ce scrie, n-am povesti, poate si din cauza varstei…poate nu le-am trait inca.Am doar stari , in ultima vreme, doar de tristete amestecata cu revolutii, cu amareala, cu indignare.Eu sunt cea care vrea sa fie parasita, lasata in pace, in foame, asa cum mi se zice…Am momente cand si eu cred ca nu-i bine ceea ce cer pentru mine si pentru copiii mei, ca sunt responsabila si pentru ei, ca nu le pot face viata doar dupa bunul meu plac.Si-atunci, mi se pare ca sunt slaba, extrem de slaba, vulnerabila, santajabila, cum vreti sa-i spuneti…Oricum, sunt multe de amintit, de ce s-a ajuns in situatia asta, cum s-a intamplat, de ce nu mai vreau sa o duc asa, pe picioare, ca pe o boala cu spasme si spume, am obosit…Iar stilul acesta de lapte si miere aruncate fara masura peste fiere imi creeaza o stare si mai mare de revolta, tulburare, ameteala mortala.Sper sa ma stabilizez intr-o zi, acum mi se pare foarte indepartata…ma simt slaba, asa cum sunt, legata cu sfori groase, cu caus in gura, si mi se cere doar sa-mi setez inima sa bata regulat, pentru el..Sa nu ma banuiti de impulsivitate sau idealism, au trecut ani in care m-am invinovatit pentru nereusitele noastre, AM OBOSIT, da, asta mi-e starea…
Iar acum, stiu ce vreau..dar nu stiu cum, sa nu sufere nimeni, sa ne fie bine in vietile noastre separate.
Fac o cafea, Alice , dragii mei?Stiu ca veti simti aroma…
Buna dimineata tuturor! Imprejurul meu,in orasul lui Decebal e o zi urata,mohorata si cu ploaie.Dar in sufletul meu…v-am spus a venit de ieri primavara si e asa de bine! Si alung c-o zbatere de gene norii si ploaia si chem soarele sa rasara pentru mine si pentru voi .Vii Alice?
Scutur peste voi toti dalbe flori de cires si -mi cern sufletul in sita rara de iubire ,suflu puf de papadie inspre voi ca sa va duca toata dragostea mea.Sa va fie primavara mereu!
Multumesc Alice, si eu m-am gindit atunci ca nu discern totul, dar vazindu-i parintii am inteles ca acestia nu pot accepta ca fiul lor sa mai moara o data, ca un alt barbat sa-i i-a copii lui si sa le schimbe numele. Si eu am vrut sa nu ma lase sa plec, cum si ea dorea sa ma intorc, fara sa ma cheme. Am si sunat-o o data (atunci nu erau tel. mobile) si nu a raspuns. Am asezat un mesaj alaturi, pina sa citesc aici. Am ramas naucit pentru ca-mi dau seama ca a fost mai mult sentiment decit am crezut amindoi. Nu o consider vinovata, asa cum o stiu nu a facut-o din ura, o iert fara sa am de ce sa o iert, iubirea nu se poate ierta, nu ?
Buna dimineata!
Rosanne draga mea, draga… Miroase bine cafeaua ta desi cred ca e cam amara astazi…
Ne lasi sa citim printre randuri dar vreau sa-ti povestesc ceva: si eu am fost la un moment dat intr-o anumita situatie in care mi se parea ca toata lumea mea de pana atunci se darama… Nu mai stiam incotro s-apuc, cum sa merg mai departe.Stii ce am facut? De acolo de jos de unde eram sau mai bine zis de unde cazusem, am inceput usor, usor, sa-mi scutur „penele”, mi-am sters lacrimile si n-am mai privit decat inainte.Cum am facut asta? Sunt sigura ca Dumnezeu mi-a dat aceasta putere si azi Ii dau dreptate in toate cele. Cred ca trebuia sa mi se-ntample toate acele lucruri! Cred ca a vrut sa ma pregateasca cumva pentru tot ce a urmat! Chiar daca uneori nu intelegem ce ni se-ntampla si ni se pare ca nu meritam, ca suntem la capatul puterilor, sa stii ca va veni si clipa cand vei intelege si te vei bucura! Stiu ca esti obosita, fiecare avem cate o zi ( poate unii chiar mai multe… ) nebuna dar, asa cum spune GPS-ul meu: reconfigureaza-te draga mea si ridica-te usor, usor, deschide ochii si priveste in jurul tau. Pun pariu ca sunt multe lucruri sau oameni in jurul tau pe care de abia acum ii vezi… Curaj! Suntem cu tine si nu cred ca nu ne simti caldura sufletelor noastre!
Ma incapatanez sa cred ca, in ale iubirii, ar trebui sa decida numai cei doi, cei implicati. Fara sa tina seama de parinti, de copii, de foste neveste sau de gura lumii. Stiu cat de greu este, cat de cumplit, dar stiu si ca oricare alta varianta nu duce decat la suferinta si regrete. Sigur ca parintii vor de multe ori altceva decat noi, dar daca tinem seama de dorintele lor, nu facem altceva decat sa deschidem poarta regretelor si a indoielilor. Sigur ca toti copiii vor ca parintii lor sa ramana impreuna. Dar, dincolo de decizia de a ramane intr-o casnicie numai ca sa nu-i facem pe ei sa sufere atunci cand sunt mici, se asaza aproape intotdeauna o viata searbada, in care parintii traiesc in neiubire, iar copiii sunt condamnati sa sufere tot restul vietii, pentru ca vor creste stramb, invatand un model gresit de familie, in care nu vor intelege niciodata care sunt adevarurile sufletului. Am trecut prin toate, in familia mea in care am fost copil, si in familia mea in care am fost sotie, si mi-a fost greu sa decid, si sa inteleg, si sa ma rup de niste tipare intrate in sange. Si mi-a luat fluvii de lacrimi, si multe carti, si ani de studiu, si ore de terapie pana sa inteleg ca drumul corect e cel autentic, acela in care alegi singuratatea onesta, si despartirea oficiala sau ramanerea intr-o iubire, chiar daca cei din jur se impotrivesc. Si in dragoste e ca pretutindeni in viata. Niciodata nu suntem impacati cu adevarat daca ne luam deciziile tinand seama de altii. Linistea vine abia atunci cand ne alegem un drum, oricare ar fi acela, crezand in el, avand convingere si speranta. Asumandu-ne pana la capat propria viata, si nu spunand „am facut ce e mai bine pentru socrii, pentru copii, pentru sotul meu care mi-a fost alaturi in tinerete”. Copiii mei sunt mai fericiti si mai impacati acum, cand petrec pe rand timp cu tatal lor si cu mine, decat atunci cand eram impreuna. Fiindca acum stau intotdeauna langa un parinte vesel, care ii iubeste, care se lumineaza la chip cand ei rasar. Fiindca acum nu se mai cearta nimeni langa ei, si nici nu mai vad priviri otravite si batai de inimi inghetate, si nici prefacatorie.
Copiii mei vor pleca in seara asta pentru mai bine de o saptamana, si eu am inima plina de spini si de dor trait in avans, e prima data cand ii las sa plece atata timp fara mine, dar e mai bine asa. Merg la schi, cu tatal lor si cu bona noastra de odinioara, si sper sa le fie frumos si bine. Iar eu sper sa folosesc zilele astea de singuratate, sa scriu, sa-mi revin, sa visez, sa plang, sa ma vindec, sa nu ma vindec, sa inteleg, sa nu inteleg.
Beau cafeaua cu voi.
Alice,
abia acum am citit postarea ta de pe vechea postare- iti multumesc. Din pacate nu am avut o Doamna Liiceanu alaturi pe care sa o intreb cum sa ma comport. Am mers pe principiul crestinesc cu iertarea greselilor. Dar asta a fost ieri.
Azi e o alta zi si chiar daca e cenusie o simt mai senina.
Beau si eu o cafea cu voi. Chiar si amara; asa e buna cafeaua.
Buna dimineata!
Astept sa citesc povestile voastre…Eu nu am talent, desi cat mi-as dori! Mi-ar placea sa scriu despre pasiune, dragoste si ura, triunghiuri,patrate conjugale:).Viata mea e atat de „domestica” si cuminte… si asa a fost mereu, desi mai ma incita „zburatorul” uneori:)… Dar ramane la stadiul de fantasma, caci s-a „prins” el ca nu prea reuseste:)
Nu stiu de ce azi sunt vesela, probabil in asteptarea primaverii ce va veni! Va simt si pe voi mai relaxate si nu pot decat sa ma bucur!
Va doresc multa inspiratie, spre desfatarea tuturor!
O zi buna, vacanta placuta copilasilor tai, Alice! Banuiesc ce emotii mari ai sa ii lasi asa mult si atat de departe, fara tine…Mai stiu ca au o punguta plina cu pastilute si cu instructiuni 🙂 si un ocean de iubire care sa le tina de cald si de dor. Deh, suntem mereu atat de mame! Si este atat de frumos….
Eu simt ca e usor sa aduci o floare, sa pui o masa, sa iubesti, sa-i spui sa mai stea si cu prietenele in oras, sa intrebi si sa o duci unde i-ar place, sa-i faci ce-i place, sa nu faci ce ai simtit ca nu-i place, sa pui in primul rind binele ei la socoteala. Am mai spus asta si o repet acum. E simplu sa fim impreuna asa, pentru ca si eu primesc la fel, am linga mine un om care, la fel ca mine imi daruie cit poate. In serile noastre de tandrete ii mai soptesc „Panselute, albastrele, Ca si ochii dragei mele….” Stiu ca dreptul meu, responsabilitatile mele sunt mai mai mari, insa nu mi-e greu sa fiu, eu. Am amici care-mi spun ca nu ar vrea sa „bea apa dupa mine” – adica sa devina ca mine – si eu le raspund ca mie asa mi-e bine, adevarul adica.
Valin, tu chiar ai putea scrie o carte! Despre ce ar trebui sa faca barbatii spre a arata partenerei lor pretuirea, afectiunea si iubirea! Multi, desi simt frumos, vibreaza doar in interior, fara a reusi sa si transmita intotdeauna ceea ce simt…
Buna dimineata!Alice,multumesc din suflet pt melodie,si eu am ascultat-o mereu si mereu,citand-o pe Corina,care mi a luat-o inainte si cu complimentele.
Glumesc,Corina,si totodata te salut din suflet si- l pup pe puiul tau.
Si eu,le doresc puilor tai,Alice,insanatosire grabnica,cat mai grabnica!Am si eu doi nazdravani,si stiu cum e cand sunt bolnavi.
Cafelele si ceaiurile de aici,amare sau dulci,oricum,ar fi ele,creeaza o stare de dependenta …magica,va imbratisez cu gandul, pe toti.
Alice,
Cata dreptate poti sa ai! Am crescut intr-o familie cu parinti divortati, dar care au ramas impreuna si azi doar pentru mine, locuim toti in aceeasi casa, ei ma iubesc pe mine, eu ii iubesc pe ei, dar ei nu se mai iubesc de foarte mult timp, am crescut nestiind cum e sa ai o familie adevarata, m-au rasfatat enorm pt. a recompensa… Am ratacit mult timp in mine, in sufletul meu, nu am inteles si nu voi intelege niciodata de ce nu au incercat sa mai iubeasca, sa-si refaca vietile, sa ma iubeasca in continuare, sa-i simt fericiti si nu incorsetati intr-o relatie care nu e tocmai o relatie…nici nu stiu cum sa o numesc.
Poate de aceea, eu am ales de cand am putut sa simt primul fior al iubirii, sa iubesc, sa iubesc neconditionat, sa iubesc suferind, sa iubesc dureros, dar sa iubesc. Si voi face mereu asa cum simt, si voi iubi mult de tot!
salutari alice (ai primit emailul meu?), fete dragi, valin- un gentleman intre barbati, va dau binete la toti cu ceasca de cafea cu lapte terminata, cu mereu acelasi pitic blond linga mine (el bea numai lapte), care mie imi poarta noroc si rost. are insa o virsta cind trebuie mereu supravegheat, insotit in jocurile lui, ma ia uneori de mina de la computer si ma duce in camera lui…Voiam sa va spun ca el inca nu si-a revenit din minunea cu mosu, jocul lui preferat e sa adune cadouri in sac si sa mi le dea mie, la alte jucarii si celor ce vin pe la noi…
de as putea si eu sa gasesc sacul cu minuni, sa va dau si eu, ca Silvan, cadouri…dar eu sunt in alta virsta, si am visat asa de frumos dupa numai un sfert de noapte…eu va urez doar sa primiti astazi numai mesaje bune si calde, dovezi de iubire, pupici si planuri cu ce vreti voi, intr-un viitor apropiat- de sf. Valentin, de exemplu…
va sarut, tuturor o zi mai buna!
Alice, batranetile mai mult sau mai putin ravasite, vor veni, dar nu acum. Pentru tine, nu… Daca le simti prin preajma, alunga-le, uita de ele !
Valin, si eu te apreciez mult ! Tu chiar stii sa iubesti o femeie !
Alice,
Sunt sigura ca puii tai vor avea o vacanta minunata impreuna cu tatal lor si bona voastra de odinioara. Imi amintesc ca ai descris-o foarte frumos intr-una din cartile tale pe minunata Erszi ( ma ierti daca memoria imi joaca feste ). Poate ne povestesti odata ce s-a intamplat cu o poveste frumoasa…my king…
Alice, dragele mele,
eu mi-am scris povestea mea acum cateva zile. pe scurt, pe larg, am mai scris-o in fragmente…da, am scris cum am simtit.
Nu cred ca o pot face foarte concreta, cum ne indrumai cu drag tu Alice, pentru ca noi doi, eu cu el, cel care mi-a venit „de peste munti si orase”, de peste ani cu intrebari si dorinte – acum ca si atunci la fel de neclare – nu am avut nimic concret.
Va imbratisez
Alice, ce frumos canti! Am tot ascultat si am incercat sa deslusesc vocile voastre, a ta si a Oanei, sa le diferentiez, si am reusit, acum stiu: notele inalte, de inger rebel, sunt ale tale, Oana e norul cald pe care te asezi, tonul grav care te sustine si te imbratiseaza. Sunati foarte frumos impreuna, sper ca, intr-o zi, sa mai cantati…
fragment din : „scrisoare catre suflet ”
„Esti si ramai sora mea cea mare nenascuta de mama , dar „nascuta” de Dumnezeu pentru mine….te iubesc, chiar daca lumea de-aproape mie sau dinauntrul meu ma blameaza pentru asta…si ramai in sufletul meu chiar daca unii sau toti deopotriva ma judeca stramb sau drept dupa legile lor….dar e inima mea si o impart cu cine poftesc…ca le place sau nu..”
„Esti si ramai barbatul vietii mele dintai , de acum, de tot timpul si iti multumesc ca existi si traiesti pentru mine intai si apoi pentru tine, ca esti bun si intelept si iubitor cu mine si apoi cu tine…esti farama de trup si de suflet ce-ai asezat-o in mine si-am nascut-o din noi…esti tot ce n-am fost eu nicicand…de-aia te iubesc pe tine…”
…………………………………………………………………………………………………………………
http://www.youtube.com/watch?v=fw-_0JApoc0
cant despre dragoste (la prima vedere sau nu!) si despre iubire in toate felurile…pentru voi !
Draga
Iti citesc revita cu placere de vreme indelungata si intotdeuna m-am bucurat de aventurile in care m-au purtat gandurile tale, ale colegilor si colaboratorilor tai.
Iti admir perseverenta si munca indelungata pe care ai purtat-o pentru a realiza acesta frumoasa comoara ce poarta numele de „Tango†si cu acesta ocazie doresc sa te felicit pentru munca si dedicatia ta.
Imi face o mare placere sa dau curs invitatiei tale, asezand mai jos doua dintre povestile mele de dragoste, una visatoare din anii de liceu si o alta mai dureroasa din vremea facultatii:
Odata…
Odata m-am indragostit. Imi placea un baiat anume.
Avea parul negru, ochii tristi, un aer misterios si o nepasare sumbra.
I-am zambit. I-am zambit ca unui zid gol, alb si fara de intrare.
O provocare. Si am primit-o din plin.
Cu bratele deschise m-am infatisat lui. I-am marturisit secretul ca imi place.
Pe la usi, spectatori colegii ma priveau fara sa-mi de-a pace.
El m-a privit si cu un aer fix, nu a stiut ce sa-mi raspunda.
Nici nu imi mai amintesc ce mi-a zis, oricum am plecat confuza si fara de raspuns.
Din aceea zi, el a devenit o provocare, un gand, care nu mai imi dadea pace.
Il urmaream frenetic in viata si in minte, il alintam si-l dojeneam de-o potriva.
Imi era tel si mijloc si necesitate. Era doar el si numai pentru el prin toate.
Imi placea atat de mult, incat numai apropierea lui imi dadea fiori, stres si nesiguranta.
Vuiam dupa fiecare cuvant al lui sau despre el.
Orice gest era pentru mine speranta.
Odata, mi-a zis cineva ca, daca ma gandesc mult la o persoana, ea simte gandurile mele.
De atunci, seara de seara, la ora 8 ma gandeam la el, dorindu-mi sa se gandesca inapoi la mine.
Alta data mi-am cumparat doua inimioare, prinse cu snur le purtam la gat.
Una cu sigla numelui meu, o purtam la vedere. Cealalta, cu sigla numelui lui, o purtam intoarsa.
Stiau toti ce litera se afla ascunsa.
Dupa vreun an-doi, am deschis usa altora. Au intrat sau au crezut ca intra.
Timpul a luat cu el o parte din iubirea neimplinita, iar gandurile si-au gasit treptat un alt tel.
Eu m-am trasformat si viata m-a facut mai inteleapta.
El s-a ascuns o vreme pentru sine. Viciile au pus stapanire pe tristeatea mascata sub zambetul dezinteresat.
Imi amintesc si acum, intr-o primavara, cand zapada racise carbunii de amor, m-a intrebat trist:
– Ce vezi la mine? De ce iti plac atat de mult? Cum poate o fata ca tine, sa vada-n mine ceva bun? Nu vezi ce fac si cum arat? Sunt plin de vicii si sarac.
Nu i-am raspuns, caci m-a surprins. M-a prins intr-un moment nepregatit.
De fapt, nici eu nu mai stiam ce sa-i raspund. Visasem de mult intrebarea, dar acum nu mai stiam ce sa ii spun.
Ca l-am iubit si pentru mine el era cel mai bun?
Ca ce-am simtit, nu avea pret, nici vicii si nici inteles.
A fost iubire si atat.
Nu mai simteam atunci, acel nebun fior de amor.
Era mult prea tarziu…
Poveste de dragoste irosita
Inca o dimineata.
Un pat mic, cu o plapuma pentru o persoana, impartit de ei doi.
Inca o zi innorata. Printre gratiile ferestrei de la parterul blocului se zareste o lumina confuza. Vine iarna, noptile lungi si frigul.
Culege furioasa o farfurie de langa piciorul fotoliului, o cana de pe masuta si telecomanda de sub pat.
– Iar le-ai lasat aici? Si parca ti-am mai spus.
– Te-ai trezit draga? Auzi nu ai chef …
Paseste pe gresia rece cu piciorul gol.
E frig, si-n casa, si-n suflet. E pustiu. O amarata de sambata. Inca o sambata.
Intra in baie si se aseaza pe toaleta.
– Iar a lasat colacul asta ridicat. Si i-am mai spus. Iar vorbesc de una singura, ca mama. Cum vorbea ea sigura saraca, de fiecare data cand o suparam noi. Parca acuma o inteleg. Ce ironie, sa o inteleg pe mama.
– Ai zis ceva? Auzi imi aduci si mie sticla cu apa.
– Nu sunt in bucatarie. Sunt in baie. In baie.
– Adu-mi si mie apa aia.
– Un idiot. Si doamne cat m-am saturat. Imi repet asta zilnic si tot nu pot sa fac pasul. E atat de greu…
Apa calda ii loveste pielea, iar parfumul de ieri ii patrunde incet in nari. Dusul spala toata ura, si durerea si umilinta lui.
– As sta aici toata viata, ofteaza trista
– Unde draga?
– Nimic.
– Ce-ai spus?
– Nimic. Te-ai imbracat, asa de repede?
– Plec la mama, ca tu nu ai de mancare. De sex nu ai chef, asa ca ne vedem mai tarziu.
– Auzi, nu ai de gand sa repari teava asta?
– Dar ce eu stau aici?
– Pai stai, nu stai? Dormi aici, mananci aici. Vad ca stai aici doar cand e de bine, dar la pus mana nu ai chef.
– Auzi, eu nu stau aici, iar daca nu iti convine nici nu mai vin. Nu mai fi atat de cicalitoare. Ca nu mai vin. M-am saturat sa tot te plangi. Ca nu stau eu aici. Ce am eu treaba cu teava. Zii proprietarului de ea. Auzi? Sau esti surda? Ce proasta.
O usa, a doua. A plecat.
– Nemernicul. Si eu nu mai pot.
Apa sarata, lacrimile amestecate sub apa, poate parfumul de trandafiri:
– Nu mai pot!
„Spune întotdeauna ce simÅ£i ÅŸi fă ceea ce gândeÅŸti. Dacă aÅŸ ÅŸti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aÅŸ îmbrăţiÅŸa foarte strâns si l-aÅŸ ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău. Dacă aÅŸ ÅŸti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieÅŸind pe uşă, Å£i-aÅŸ da o îmbrăţiÅŸare, un sărut ÅŸi te-aÅŸ chema înapoi să-Å£i dau mai multe. Dacă aÅŸ ÅŸti că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aÅŸ înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată ÅŸi încă o dată până la infinit. Dacă aÅŸ ÅŸti că acestea ar fi ultimele minute în care te-aÅŸ vedea, aÅŸ spune “te iubesc†şi nu mi-aÅŸ asuma, în mod prostesc, gândul că deja ÅŸtii. ” G. G. Marquez
Buna seara langa ceaiul meu cu lamaie…totul ramane amar, precum cafeaua de dimineata si gustul discutiilor fara final.
Abia astept sa citesc povesti frumoase, magice, in care sa respire dragostea cu fiecare pagina data.
Va tin de mainile inimii voastre mari si visez lanuri unduite de vant….narcisa suciu-campuri aurii…
dragele mele, va simt asa de aproape, in ciuda distantei, a anilor…eu am trimis povestea mea lui alice, uimita ca s-a intimplat, dar si bucuroasa intr-un fel ca spusa fiind, sa lase loc pentru altele mai luminoase. nu stiu de ce insa cred ca adevaratele romane abia de acum au inceput sa se scrie…
Alice, ai afirmat ceva reinterpretind in felul tau unic, desavirsit, nu lipsit si de umor- ce nu-mi mai iese din cap- ,,iart-o, doamne, ca a iubit prea mult,, – ce…special!!! De ce nu te poti holografia din cind in cind, sa vii serile si la mine sa bem ceai? Seara sunt tare singura.Si eu am nevoie de tine, de umorul tau asa de grav…:)
cristina, tu esti insasi o poveste, cu inima ta asa de plina de iubire, de fara (aparent) noroc, ma rog ca viitorul sa fie mai ingaduitor cu tine, cu noi…asa de mult iti doresc asta, daca ai sti.
un gind cald de ceai cu noapte buna trimit si la rosanne si la cimpurile ei de aur, sa viseze ploi tamaduitoare si zboruri printre spice inalte…
noapte buna, blinde sa fie visele cu voi toti!
Draga Anna,
Ce bun e ceaiul recomandat de tine. Cu un guste dulce-acrisor si cu un amestec fin dar intens de arome.
De-abia astept sa citesc cat mai multe povesti frumoase. O sa incerc sa scriu si eu, desi n-am mai scris de ceva vreme. Imi voi aminti lucruri care m-au facut sa rad, sa plang, sa visez si sa sper ca maine va fi mai bine, mai senin…
Va doresc o noapte linistita…cu vise frumoase, pline de iubire.
Nopate buna suflete mari si frumoase..
adica Noapte buna!
o salut de somn usor si pe ina b., am impresia ca ne cunoastem si din viata reala, de la cluj? sau daca nu, ne cunoastem acum si ma bucur!
M-am îndrăgostit prima dată la doisprezece ani de un coleg de clasă. Descopeream atunci primele cuvinte de iubire scrise caligrafic cu creioane colorate, pe bileţelele pe care intenţionat le uitam pe bancă, doar, doar le-o găsi. Fără să-i fie adresate, nu ar fi aflat niciodată dacă cea căreia îi plăcea să se numească prietena mea, nu i-ar fi mărturisit secretul meu. M-am îmbolnăvit de ruşine dar mi-am vindecat rănile inocente, ajutată fiind de o lungă vacanţă de vară.
A doua oară m-am îndrăgostit în liceu. Şi de această dată în poveste eram doar eu. El? Fără să ştie la-nceput, fără să-i pese când a aflat, a rămas pentru mine doar ultimul dans la sfârşit de liceu. Iubea pe altcineva!
Atunci când m-am descoperit privită de un bărbat, nu am înţeles că mă dorea ca femeie şi-atât. Cuvintele lui de dragoste erau aceleaşi, colorate, precum bileţelele mele din copilărie. Atingerea lui mă înălţa precum ultimul dans la sfârşit de liceu. Eu încă mai credeam şi m-am dăruit lui aşa cum îmi doream.
Am aflat însă că minciunile sunt croite din cuvinte frumoase.
Am urât cuvintele frumoase!
Am simţit cât de reci pot fi atingerile fierbinţi ale unui bărbat doar atunci când răvăşit de braţele altei femei, nu a mai putut decât să ridice din umeri.
Ce e iubirea? Mă întreb şi acum!
Deşi au trecut ani despre care nu mă mai pot plânge.
Am primit, am dat, am plâns, am râs, până la urma acesta este drumul meu. Şi dintre toate astea, tot ce îmi mai doresc este un drum drept, pe care să nu fiu niciodată singură, să mă bucur alături de cei aproape mie, să mă bucur de tot ce am acum.
Nu, cred că mi-aş imagine mult mai uşor o poveste decât să povestesc despre mine. Pentru că mă pierd. Pentru că nu mai ştiu dacă ceea ce m-a făcut să sufăr mi-a făcut bine sau dacă ceea ce m-a făcut fericită cândva, m-a întristat mai târziu.
Nici eu nu mai ÅŸtiu!
Ce este iubirea?
Este dimineaţă, este soare, este zâmbet, este căldură, este… cafeaua sau ceaiul pe care îl bem împreună!
Nu ti-am spus, Atena, cat de frumoase gasesc cuvintele si povestile si versurile tale. Iti spun acum, intarziat si cu drag crescut de orele in care gandul meu a asteptat cuvantul. Imi pare tare bine ca ai venit, ma regasesc in tine, cum si tu, probabil, te regasesti in noi.
Simona Ioana, iti multumesc ca nu m-ai lasat singura seara trecuta, ca ai venit si te-ai asezat langa mine la bar. N-am ciocnit, dar mi-a fost mai usor sa indur rusinea, precum betivul din Micul Print, care bea fiindca ii era rusine ca e betiv, si voia sa uite. Si, in zori, la capatul insomniei mele, Rosanne a luat asupra ei durerea mea de cap, asa cum mi se pare uneori ca ia asupra ei toate durerile lumii. As vrea sa te apar, Rosanne, as vrea.
Noapte buna, dragele mele…
iana, risetele de copii din casa ta s-au auzit pina la mine…)
Si inca ceva
pentru Alice si pentru voi
Când mă dor amintirile
Cânt până adorm
Ştiu sigur că mă voi vindeca în vis
Mă voi trezi atât de veselă
Că nu voi putea trece neobservată
Toţi mă vor invidia
Dar nimeni nu va ÅŸti
eeeii, Corina..
am avut videochat cu Ana… ne-a facut cu mina Pa, pa!!! si am plins de dorul ei unul in bratele celuilalt… dar risul ei chiar s-a auzit in casa… abia astept sa o aducem acasa de la bunici, si sa ii aducem si pe bunici cu ea… sa fim iar cu totii… si casa sa fie plina…
ce-o fi in sufletul tau, biata de tine, fara fetita linga tine- dar cred ca nu mai e mult si veti fi impreuna.si sa te pregatesti, ca de la un anisor sunt chiar niste dulci si asa de buni la casa omului…)
Buna seara. Beau si eu un ceai cu voi. Si sper ca va veni o zi, o seara, cand vom ciocni un pahar de vin rosu. Sau sampania dragostei renascute.
Alice m-a provocat. Imi retraiesc povestile… ma intreb daca voi avea curajul sa le spun, daca voi stii sa le redau in cuvinte… Mi-ar trebui maiestria ta Rosanne, sau verva Annei, sau talentul tau Corina. Sau curajul lui Alice de a spune: da asta sunt eu, ard si sufar si ma inalt si ma prabusesc. Sunt puternica, dar vai cat pot sa fiu de vulnerabila.
Am ales sa traiesc. Putea sa imi fie caldut dar nu, nu m-am multumit cu asta. Am vrut sa simt dragostea, sa o traiesc, ii simteam flama, stiam ca daca am sa ma apropii prea tare voi deveni cenusa…Stiam si ca daca voi pastra distanta nu mi se va intampla nimic, voi ramane un spectator, doar atat. M-am aruncat in valvataie, nici nu stiu daca atunci a fost o decizie constienta, poate doar acum, privind in urma, inteleg mai bine ce a fost.
Am iubit, am suferit, am renascut din cenusa. Si nu regret nimic.
Am ajuns acasa abia acum, desfigurata de plans, pentru ca am stat in ploaie si le-am facut cu mana copiilor mei care au plecat in noapte. Tatal lor va conduce pana dimineata, pana la Bratislava, acolo raman o noapte si pleaca mai departe insotiti de Erzsi, fosta noastra bona, prietena noastra… Dar eu sunt devastata, nu am nimic fara copiii mei, numai pe ei ii am si e prima data cand ii lasa sa plece atat de departe fara mine. Iana, vreau sa plang impreuna cu tine…
Mi-am pus whisky cu gheata, ca SueEllen, azi nu beau ceai, o sa beau ca betivii, de tristete, si de deznadejde si am sa ma rog sa uit, macar cate ceva sa mai uit. „Eu trebuie sa beau, sa uit ceea ce nu stie nimeni”, spunea Bacovia, dar el era barbat si avea voie, eu sunt femeie singura si neiubita si oamenii ar rade de mine daca ar sti ca beau si ca incerc sa uit, vai de capul ei, ar spune, fara mila… Dar azi parca m-au ajuns toate tristetile, si toate dorurile, iar drumurile astea nesuferite nu-mi aduc niciodata pe nimeni, doar stiu sa-mi indeparteze pe cine am eu mai drag pe pamant.
Alice plingem si mai facem ceva: promitem ca nu ne vom indeparta de copii nostri niciodata, dar niciodata!!! Indiferent cit sint de departe de noi, sint in sufletul nostru… Gelu nu-mi este de nici un ajutor in toata zbaterea mea nu face altceva decit sa umble cu poza inramata a Anei dupa el… cind sta la computer o pune acolo pe birou, cind vine sa doarma vine cu ea dupa el o aseaza usor pe noptiera, se uita la ea… ma omoara… mai am un pic si ma urc pe pereti…
nu pot sa beau ca al naibii alcool imi da alergii ca tare as veni la un whisky… l-as aduce chiar eu…
http://www.trilulilu.ro/eyla/a44171c3f30b13
Am gasit Campuri aurii. Cand Ilona era mica si-o tineam langa sanul meu si incercam s-o adorm, si ea se impotrivea somnului, cand nu mai aveam glas sa-i cant, ii puneam un CD cu Narcisa Suciu. Era singurul glas pe care-l asculta, in afara de al meu. „Si nevoia mea de zambetul tau”…
http://www.trilulilu.ro/oVrabie/e329c1d2c27557
Am ajuns pe siteul cu muzica frumoasa si nu ma mai pot opri sa culeg minuni. „Nu am mai fost acasa de mult”, Poesis. „Noaptea ma visez intr-un lan de secara, am devenit mai ursuz, mai abil, nu mai stiu deosebi marul de para, dar ochii mi-au ramas de copil. Nu mi se mai arata nici mama in somn, cu zambetul ei de inger umil, dorm ca un vultur la panda, dar ochii mi-au ramas de copil”.
Noapte buna. Ma duc sa plang pe perna mea.
Beau un whisky cu tine Alice. Si te rog din suflet sa nu mai fii trista. Copiii tai se vor distra de minune, gandestete ca vor fi pe partie, cu obrajii imbujorati- ce frumosi sunt copiii care schiaza. Si li se va face dor de tine… ce de imbratisari vor fi la revedere, cate iti vor povesti. Trebuie sa avem curajul sa ne lasam copiii sa plece, sunt experiente de care au nevoie, tu stii asta foarte bine, atata doar ca teoria e mult mai simpla decat practica.
Te tinem de mana. Nu esti singura in seara asta.
Somn usor.
gandeste-te . Sorry.
Noapte buna tuturor.
Va zic o buna dimneata de-abia simtita, m-am trezit cu greu azi, cu durere ingrozitoare de cap…(desi n-am baut nimic aseara infara de ceai cu lamaie).Abia am deschis ochii dintr-un somn bolnavicios, adanc, fara vise…Si incep programul vietii de azi cu aceleasi tristeti planificate si urmate cu strictete, nimic nu imi da agenda peste cap….ma simt intepenita intr-un loc si-un timp in care nu sunt eu dar din care nu pot iesi.Cu ochii inchisi pipai din aproape in aproape marginile acestei stanci de care sunt lipita, care imi este si viata si moartea…Cine sa-mi coase aripi salvatoare?Cine sa-mi desprinda mainile cu care ma tin, deget cu deget, si firele de par unul cate unul?Cine, cand, cum???
Alice, azi, cineva te va tine de mana si cu mana mea, sa stii…
Tuturor, numai bine.
Buna,buna dimineata…dupa o noapte dormita iepureste langa puiul meu cu febra.Abia am asteptat sa vin sa va intalnesc ,sa simt aroma cafelelor voastre , cafeaua prieteniei vesnice.
Alice,draga mea ,asa sunt si eu fara puii mei aproape …un fel de moarta vie ,fiindca toata viata mea sunt ei.Doamne,ce ne vom face cand or pleca la capat de lume si isi vor face viata lor atat de departe!Mi-e groaza sa ma gandesc…
Altfel ,deschideti-va usa inimii larg,dati de pereti obloanele sufletului si chemati la voi lumina si dragostea si linistea .Vor veni cu siguranta,doar sa le strigati.Vreau sa va doresc o zi minunata asa ca voi,toti !
Multumesc Rosanne, multumesc tuturor pentru ginduri si vise bune.
Si eu va intorc darurile, dar mai sarace, caci puterile mele sunt mai mici ca ale voastre.
Rosanne, raspunsul la intrebarile tale e TU ! Doar tu iti vei putea desprinde mainile inclestate, deget cu deget. Ca sa te prinda cineva de mana trebuie sa poti sa o intinzi !
Haide bea o cafea cu mine !
Alice te strang in brate. Va fi o zi goala, dar stii ca puii tai sunt pe maini bune si se bucura de zilele astea… poate te rasfeti cu ceva, ceva strict pentru tine. Vor trece repede, ai sa vezi.
O zi buna tuturor.
Cand eram in liceu, ma duceam la biblioteca orasului destul de des. In sensul de… o data la 2 zile! Imi scoteam cate trei-patru carti fara a respecta o anumita logica in alegerea lor… insa toate erau absolut minunate! Bineinteles, nu aveam timp in 2 zile sa citesc 4 carti, si le abandonam cu inima plina de remuscari… am lasat astfel, poate cateva zeci de carti neterminate! Pana la un punct… am hotarat candva prin al treilea an de liceu sa fac urmatorul lucru: din fiecare carte neterminata sa rup ultima pagina citita si sa o pastrez… Acum mi se pare un gest brutal, lipsit de sens, insa atunci era o promisiune pentru mine, promisiunea ca nu le voi uita.
Dragostea la orice nivel inseamna rupere, sfasiere… rupi o bucatica din persoana iubita pentru a te completa pe tine… si persoana iubita accepta aceasta mutilare, si-o doreste chiar. Ca o piedica in calea uitarii…
Buna dimineata!
http://www.youtube.com/watch?v=IFBxrIdBz9I
In sufletul meu sunt zeci de pagini rupte…
Valin, tu esti mai puternic decat multi si multe, stii asta.Si tu, Simona Iaona, si tu, Alice, asa este…Eu slaba, mult prea slaba, cu maini intinse si dizlocate din umeri, cu raguseli de la strigatele catre iubirea adevarata si neinceputa.
Va simt aproape, pe voi, pe cei cu care vorbesc si am vorbit de un timp incoace.Si iau forta pentru o noua repriza de scancete intr-un balon , din care toata lumea ma vede dar nimeni nu ma poate ajuta.Stiu, Ioana, trebuie sa sparg balonul pe dinauntru.Dar sunt cu mainile atat de goale…
dragele mele SCRIU!!!! egal pentru ce concursuri, pentru ce vise…scriu….
si am pentru voi ceva special
http://www.trilulilu.ro/SoSlow/a2af5d56c62917
iar pentru Alice 🙂
http://www.trilulilu.ro/dreamlover/4fdb0f66de723f
Corina,m-ai tinut de mana,demult,si-ti multumesc.
„De ce nu se insoara varu’tau odata?!” , ma intreaba uneori bunicul. „A trecut de 30 de ani deja”. Ii raspund invariabil ca e nevoie de timp pentru a construi o relatie solida, ca trebuie sa se cunoasca inainte, sa stie ca se pot baza unul pe celalalt. Eh, ce stie el, nu?! Relatiile moderne nu mai sunt ca cele de acum sute de ani.. oamenii se cunosc, se inteleg, se testeaza, ies impreuna, traiesc impreuna. Suntem independente si preocupate de cariera, sunt libertini, obositi dupa multe ore de munca, exista distractie, variatie.. „Eu am vazut-o de doua ori inainte de a ne casatori, dar stiam de prima data ca mi-a placut si vreau sa fiu langa ea”, o spune cu nostalgie, cu drag si emotie. Il inteleg, si eu am prins drag de bunica din prima clipa in care am vazut-o, desi nu stiam sa definesc dragul sau bunica. „Si cate am trait impreuna.. am umblat prin toata Moldova, pe unde gaseam eu de lucru, prin case cu pamant pe jos, pe santiere, cu fetele dupa noi.. era greu, dar ne era bine ca eram tineri si altfel simte omul cand e tanar. Mie si-n razboi mi-a fost bine, ca eram tanar si n-aveam incotro. Aveam prieteni, radeam cu ei de bombe si necazuri”. Da, e clar, nu se pricepe deloc. In era in care o unghie rupta e tragedie, cum or fi putut trai fara apa curenta si gresie?! Si cum sa razi printre bombe?! Aia nu era viata, ar fi trebuit sa fie intr-o lunga jelanie si vaiet. Ne uitam adesea la poze impreuna. I-a slabit vederea si eu i le descriu, iar dansul mi le povesteste. Sunt poze mici, necolorate, cu oameni tineri, veseli, cocheti. Poarta palarie si sacou, doamnele sunt in fusta. Din cand in cand cate un bunic sau unchi cu mustati rasucite si cate o domnisoara in costum popular. Sunt oameni din alta lume, dintr-un film, nu american, ci romanesc, dintr-o vreme in care si Bucurestiul si oamenii sai erau cocheti, cultivati si zambitori. Apoi, sunt pozele de pe front.. Barbati tineri razand in transee! Imi povesteste zambind dupa atatia ani glumele dintre ei, cum stateau in sant si se amuzau de ce facea vitelul gazdei sau de cum ii statea vreunuia casca.. Unele au nume trecute pe spate. Povesteste cu emotie despre camarazii care nu mai sunt sau care nu s-au mai intors din razboi. Despre cum le-a dus celor raniti lucrurile acasa.. Despre privirea celor care le-au primit.. Apoi poze cu copii, cu copii mari si iarasi mici, poze cu noi.. Nu ma plictisesc niciodata sa stau cu dansul la taclare, despre trecut, despre viitor, despre oameni. Ne plimbam tinandu-ne de mana ca atunci cand ma insotea la gradinita. Acolo, in mana lui calda, sunt in siguranta si acum ca si atunci. Povestile lui ma prind de fiecare data, le stiu, le miros, le astept cu nerabdare. Mi le povesteste mereu cu drag, cu emotie sau zambet, cu suflet. „Eh.. scumpa mea, de ce m-ai lasat?!”, i se umbreste privirea de la atatea amintiri. Bunica ne priveste de ceva vreme din lumi mai bune, iar dansul e singur. Pentru prima data in viata sa este singur. Nici noi, nici prieteni, nimeni nu-i mai alina singuratatea pentru ca ea a plecat… Nu am curaj sa spun ca il inteleg, dar stiu ca odata cu plecarea ei si eu am incheiat o viata. Si eu sunt intr-un fel singura si in intuneric. Si pe mine ma doare ca am ramas. Il mangai. Mereu ii spun ca e cu noi si mint cu nerusinare ca ne e bine. Nu pot sa mint intr-o privinta: ea n-a vrut sa plece. Asta stiu.
Oftam amandoi si ne acoperim tristetea cu o vorba, o stire, un ziar. Amintirile ne curg in sange si stim amandoi sa iubim. Nu ne e rusine, dar nici nu tipam in gura mare. Suntem tovarasi, cum am fost intotdeauna: la isprave, jucand table, pe drumuri. Si amandoi i-am spus bunicii ‘sa nu uiti cat te iubesc ‘ inainte de drumul ei. Si ea stie .. Aceasta e povestea mea.
Monica Radulescu, scrii masurat si arar, dar de fiecare data cand ajungi aici ma infiori, ma ravasesti, ma uimesti. Imi place enorm povestea ta, si imi place cum scrii, cum asezi cuvintele, gandurile- esti filolog? Ce frumoasa e povestea ta, si ce frumoasa esti tu!
Daria, mi-e rusine sa spun, dar am rupt si eu, cateodata, pagini din cartile de la biblioteca. Imi pare rau acum, si-as vrea sa indrept greseala, dar atunci, in anii aceia, ma indragosteam cu atata lipsa de masura de cate o carte, de cate un fragment, de cate un paragraf, incat nu mi se parea un sacrilegiu sa sfasii volumul, ci un act de justitie fata de inima mea. Asa cum probabil am facut mult rau altora, iubind sau neiubind, din acelasi soi pagubos de rationament…
draga Monica,
povestea ta- „sa nu uiti cat te iubesc” mi-a amintit si mie de povesti cu bunici….de alte povesti.
Alice, am scris, ti-am trimis mail.Da, cu povestea mea. Aceeasi mereu.
Raluca,
Desi melodia era pentru Alice, stiu ca nu se va supara daca o va imparti si cu mine. 🙂
Aceasta a fost melodia pe care mi-a dedicat-o el in prima noastra seara impreuna. Si asa imi spunea in toate momentele in care eram trista, obosita, sfarsita…
Si, da, avea dreptate. Chiar asa trebuie sa fim.
„In fiecare noapte te scot din inima mea si in fiecare dimineata te gasesc acolo la loc.”
Am gasit aceasta replica din Pacientul englez in cartea ta, buna mea Alice! Te citesc cautand raspunsuri in vorbele tale, in trairile tale, in povestile vietii tale, incerc sa-mi inteleg neintelegerile…
Aud mereu: „raspunsurile le vei gasi in tine”, eu nu am raspunsuri in mine, eu am nevoie de ajutor, nu mi-e rusine sa cer ajutor celor dragi mie, ei ma cunosc foarte bine, imi stiu trairile, ma roaga sa nu mai sufar atat, eu ii rog sa-mi ramana aproape, sa ma inteleaga, sa aiba rabdare cu mine… Eu am numai intrebari, eu nu inteleg de ce oamenii care ne iubesc pleaca… Eu nu stiu cum sa redevin eu in urma plecarii lor. Dar, la fel ca in replica amintita, seara il rog sa plece, sa plece frumos din inima mea, daca din viata mea nu a stiut sa plece frumos, il rog sa ma linisteasca, desi nu mai vorbim, nu ne mai spunem nimic, stiu ca el ma poate linisti plecand din inima mea… Inca revine in fiecare noapte, intr-o noapte visez ca il sun eu, urmatoarea noapte visez ca ma suna el…dar in fiecare dimineata, e la loc, in inima mea…
Iti multumesc frumos Corina pentru toate gandurile bune!
Te imbratisez si va imbratisez cu drag pe toti!
Monica Radulescu, nu stiu ce parere o sa aiba Alice, insa mie mi-a placut pana la lacrimi povestea ta. Am si eu o bunica pe care o ador, si care mai este langa mine (pe cea din partea tatalui n-am apucat s-o cunosc foarte bine, a murit cand eram micuta), dar care n-a avut parte de o poveste de iubire asemenea bunicilor tai. Bunica mea a trait pana a divortat, la 35 de ani (si n-ar fi divortat daca tatal ei -vitreg, caci bunica mea a fost adoptata – n-ar fi amnintat ca o dezmosteneste, ca o lasa pe drumuri, daca nu divorteaza), alaturi de un barbat care o insela in mod constant si care mai si era, culmea, incredibil de gelos. Bunica mea era o splendoare, cu un chip si-un trup hollywoodiene, o zeita captiva intr-o lume gri, a neajunsurilor si compromisurilor. Nu s-a mai recasatorit niciodata, desi pretendenti a mai avut cu duiumul. Si acum, la 78 de ani, inca mai are! L-a iubit pe Gicu, bunicul meu, cu o rabdare si o demnitate pe care eu nu le inteleg. Dupa ce toate femeile care s-au perindat prin viata lui au disparut, ea tot se mai ingrijea de el, il mai suna, ii mai alina batranetile ratacite.
Mi-a ramas in minte o intamplare povestita de mama, care aproape m-a cutremurat, desi eram adolescenta cand am auzit-o prima data: intr-o zi, la usa bunicii, care trebaluia singura prin casa – mama era mica, iar Gicu plecat cu treburi sau la alte femei – a aparut o doamna eleganta, inlacrimata, care i-a spus printre suspine ca ea e „cealalta femeie” (biata de ea!) si ca ea-l iubeste pe Gicu, si ca bunica-mea sa-l lase in pace, sa renunte la el pentru ca iubirea ei nu mai poate rabda sa-l stie insurat. Bunica-mea, transpirata, cu sortul in brau, cu mancarea sfaraind pe aragaz si copilul agatat de fusta a privit-o cald, calm si i-a zis: „uite, draga mea, Gicu nu e acum acasa, dar cand vine o sa-i spun ca l-ai cautat. Si daca vrea sa vina la tine, o sa vina, eu nu-l tin cu forta, sa stii. Hai, ia un pahar de apa si nu mai plange!”
Incerc sa gasesc raspunsuri in toate povestile voastre, si gasesc. Alina G, pe barbatii nostri care nu mai vin, ca-n povestea cu bunica ta, nu ni-i tine nimeni cu forta. Ei stiu ca noi „i-am cautat”, stiu si nevestele lor, dar restul nu mai tine de aranjamentele facute de femei intre ele, ci de curajul barbatilor de a-si trai iubirile pana la capat. Dar eu stiu neputinta de a ni-i scoate din inima atunci cand ei au avut putinta de-a ne iesi din viata, cum stie si Cristina, si cum stia si inima indragostita a personajului din filmul Pacientul englez, caci replica aceea splendida nu apare in cartea lui Ondaatje, cea dupa care a fost facut filmul. In fiecare noapte scot din inima mea o iubire imposibila, si in fiecare dimineata gasesc acolo la loc un barbat care s-a ratacit dinadins pe drumul spre mine.
da, sunteti toate in felul vostru niste fete super…monica r.- in sinea mea plingeau toate povestile stiute despre iubire, ne-ai scris ceva asa de sensibil, asa de frumos si trist totodata.. va salut cu tastatura inimii -rosanne,anna, ina b, simona ioana, cora, raluca, cristina, felice, iana, monica, atena, amore, laura, madi, catalina, nina, ingrid, muritoare (ce mai faci?), simona radoi, daria, cei ce scrieti aici, valin, costi, si desigur alice, minunata.
am sentimentul ca suntem toate progeniturile unei stramoase speciale, o vad parca in epoca vinatorilor si a pescarilor, cum isi purta pruncii adunind vreascuri pentru foc, flori sau plante de leac. din cind in cind, asteptind melancolica sa se intoarca stapinul pesterii,vedea apusuri rosii, ierburi ondulindu-se dragastos in bataia vintului, copaci imbratisati si sunt sigura ca daca ar fi stiut sa scrie, ar fi umplut peretii racorosi de cuvinte calde in forma de trandafiri.
alina g, anemari- scuze, si voi veniti din zodia fetelor super, se intelege…
Nu-ti face probleme corina, stiu, I’m a supergirl, of course…:)
sper sa va cunosc odata pe toate, desi din scris imi pareti mai reale ca multe din cunostintele mele, care sunt ok, dar imi povestesc prea mult de preturi comparate la mobila…si nu au timp niciodata sa zaboveasca in fata unei flori…
Apropo de trandafir- ati stiut ca face parte din aceeasi familie de plante ca si marul? nu stiu daca v-am zis, începusem sa studiez la scoala aici,in trecut, medicina naturista si plantele…mi-am amintit de asta gustind un mar, care avea in sucurile lui o urma de parfum de floare rosie. )
Corina, sunt convinsa ca ne vom cunoaste, cumva. Tu cand vii in tara? Dar tu, Raluca? Si nu indraznesc sa le intreb pe Amalia si pe Iana, desi le-as intreba si pe ele… Amore, tu cand ne scrii povestea?
Nu stiam ca marul si trandafirul sunt inrudite, dar are logica, florile seamana, si, intr-adevar, parfumurile lor au ceva in comun. Nu stiu de ce, mi-am amintit de clasa cucurbitaceelor- in care intra castravetele, dovleacul, nu stiu mai ce… si de faptul ca toata lumea pronunta gresit, „curcubitacee”, amestecand un curcubeu fictiv intre semintele de bostan.
amalia- ce mai face orasul de imprumut? satul meu elvetian cauta ritmurile tarii din suflet si citeodata le gaseste…
Corina, multumesc. Dospesc si eu la povestea mea. Nu mi-a iesit inca maiaua. 🙂
Felice,
imi cer scuze, melodia era pentru noi toate:) si in special pentru noi si Alice.
va imbratisez
Bine v-am regasit! Speram sa apara aici mii de povesti. Dar mai astept, mai este timp:)
Va imbratisez cu drag, strangandu-va de mana, conform ritualului atat de frumos. Voiam doar sa va salut si sa va urez un weekend placut, care sa va inspire la povesti!
Corina iti multumesc draga mea! Chiar daca va cunosc doar din acest loc imi sunteti mai aproape de suflet decat alte persoane cu care poate ma vad zilnic. Voi sunteti o sursa a mea
( mai am una acasa ) de buna dispozitie, de optimism, de inspiratie si cateodata ( cand ” climatul economic se crizeaza acut ” ) sunteti acumulatorul meu de incarcare rapida a bateriilor!
Va doresc un weekend placut si vreau mai multe povesti frumoase!!!
va citesc,plang,zambesc alaturi de voi!nu am talent literar,nu pot broda asa frumos ca voi cuvintele!sunt mai pamanteana,mai realista,viata a dat cu mine de pamant de multe ori,dar n-am fost singura,am avut si am un suflet care mi-a stat alaturi,sotul meu.ghinionul,dar si norocul pana la urma au facut ca sa lucrez intr-un colectiv mare,aproape o suta de femei.dragele mele, problemele voastre se pot rezolva in timp,omul mult visat e pe aproape,trebuie sa apara!am cunoscut fete care au fugit de acasa cu iubitul lor la 16 ani,naive ,pure,sincere,care au devenit saci de box pentru barbati.n-au avut curajul sa-i paraseasca de frica,de rusine.pozau in femei fericite,implinite,dar inima le era tandari.veneau cu urmele loviturilor primite,la ochi,obraz,maini,dar n-ar fi recunoscut in ruptul capului ca bruta langa care traiau a dat in ele!motivau ca s-au impiedicat si au cazut!aveau copii,casa,familie,le-ar fi ras lumea daca i-ar fi parasit!asa gandesc inca multe femei din pacate.alta colega a fost fortata sa se casatoreasca cu un barbat mai mare cu 15 ani,dar care era bogat!ea provenea dintr-o familie cu 7 frati,saraca .ce fericire pe parinti ca baiatul bogat a pus ochii pe fata lor!am uitat sa va spun ca era schiop si betiv,dar ce conta,avea casa,bani si un servici de invidiat.a rabdat 25 de ani,si-a crescut cei trei copii,i-a facut mari si dupa casatoria ultimului copil si-a luat un singur geamantan,geanta pe umar si a plecat.dragele mele a urmat un scandal monstru!ce m-a uluit a fost atitudinea femeilor din comuna ei.stiau ce viata nenorocita a dus,dar au infierat-o,au huiduit-o cum n-as fi crezut ca se poate intampla asa ceva.a plans,a oftat,dar n-a mai interesat-o nimic,nici o barfa,nici o ironie.aceasta femeie,devenita libera,a inflorit,a devenit alt om;putea sa respire in sfarsit!cu timpul si-a refacut viata si poate spune in sfarsit ca traieste,e vie,respira.de aceea eu caut sa va alin durerile,singuratatile.am trait alaturi de femei lase,speriate de necunoscut,interesate de gura lumii,dar si de femei fericite,implinite,cu familii fericite si copii frumosi!ma simt bine alaturi de voi,toate imi sunteti dragi si de aceea mi-am permis sa va retin putin atentia!cand spun ca sunteti vii,stapane pe viata lor stiu ce spun,nu va mint.aveti o putere pe care nici nu o banuiti:puterea de a iubi,de a visa de a fii fericite!
Corina,
cand citesc randurile tale, si pomenesti de „satul elvetian” imi vine in minte Heidi. Habar n-am de ce fac asociatia asta. Poate pentru ca mi te imaginez intr-un loc frumos si linistit.
Tu esti sigur o super-girl. Stiu asta din franturile pe care le-ai povestit.
Ma gandesc la tine cu drag, la puiul tau „velvetian” (parca asa-si spunea) si ma apuca asa, un dor nebun de a avea un copil mic in casa, jucarii imprastiate, cuvinte stalcite, intrebari care nu se mai termina… Bucura-te de fiecare dintre zi. Si tu si toate celelalte care aveti copiii mititei.
Doamna Murgoci(daca nu asta va e numele, sa ma iertati, asa am dedus eu din ID), sa nu va mai aud ca nu scrieti frumos, ca ma supar! 🙂 Scrieti foarte frumos, sunteti realista, vivavce, inteleapta, calda, sunteti ca o mama buna pentru noi, cele de pe aici, mai triste, mai melancolice, mai cum ne gaseste fiece zi…
Asa ca sa ne scrieti si dumneavoastra o poveste, una adevarata, cum vrea Alice, una luminata de toate cate le-ati trait si ati vazut si ati auzit. Da?
„vivace” -tastatura asta, pardalnica!
Hi, hi, tocmai am postat commentul cu nr 100! Oi fi castigat ceva??? 🙂
ce bine imi pare ca ti-ai revenit!asta esti tu,asa te vreau!iti multumesc pentru cuvintele frumoase!cred ca meriti un premiu pentru commentul cu nr 100!draga alice,gandeste-te la ceva frumos pt.alina!merita!
Ma simt foarte aproape de tot ceea ce se scrie aici. Va citesc de foarte mult timp, va admir nespus de mult…sunteti oameni deosebiti iar Alice a reusit un lucru minunat…sa-mi ofere posibilitatea sa descopar minunea din fiecare…Vreau sa spun…tin neaparat sa fac asta de foarte multa vreme…ca tot ceea ce se intampla aici e un dar minunat pe care mi-l faceti…va multumesc pentru asta…iar tie Alice (imi permit cu dragoste sa-ti spun numele) iti multumesc din toata inima…pe care mi-o rasfat de la primele numere ale Tangoului…e aproape incredibil…iti vorbeam in gand de cate ori citeam revista asta extraordinara…si iata ca acum pot sa-ti spun ca ma ajuta enorm sa citesc seara de seara tot ce se scrie aici. Sa fii mandra ca ai reusit sa trezesti in fiecare dintre noi o revolutie a sentimentelor…ai reusit sa descoperi ceea ce e mai important in noi…iubirea si puterea magica a cuvintelor.
Buna seara tuturor! Ce poveste frumoasa am citit! Monica Radulescu,felicitarile mele,superba si asa curata povestea asta a ta!Alinuta,geamana mea te imbratisez.Ca pe voi toate de altfel.
Sa te faci bine Alino cat mai curand !
Da Cora, promit. Deja am mai inviat, am reusit sa mananc azi 2 felii de paine prajita, dupa 2 zile de nemancat. Inca ma tarai pe langa pereti, dar mi-e mai bine. Alice stie, si ii multumesc pentru sms-ul de imbarbatare din miez de noapte si pentru cel de a doua zi, de dimineata, care ma intreba cum ma simt… Imi pun un film, va pup, voi povestiti aici, da? Ca acusica vine Alice si ne prinde cum stam la taclale si povestiri ioc!
Monica Radulescu, merci mult… eu am fost emotionata fiindca pentru mine bunicii – in special bunica- au fost cei care m-au calauzit in viata… frumoasa poveste si tare asemanatoare cu cea a bunicilor mei. Simplu si frumos si curat asa cum noi nu prea mai stim….
de ce sintem noi asa de „sofisticati si asa de „fandositi” si refuzam sa mai simtim cu adevarat, sa ne pastram casniciile asa cum au facut ei? de ce nu au intrat ei in crize pe timp de razboi, foamete, comunism… si de ce intram noi in crize pe timp de telefoane celulare, internet, carti de credit? cautam in toate partile si in toate colturile nici noi nu stim ce exact si evident ca nu gasim…de atita cautare si framintare aproape nu mai stim ce vrem cu adevarat…
Imi povestea astazi o colega ca fetele ei nu au asa multe prietene la scoala din cauza ca mai toti copii din clasa isi petrec vacantele cu celalalt parinte – majoritatea parintilor fiind divortati- si ca e greu sa ai prieteni pe care nu ii poti vedea in timpul vacantei… acolo a ajuns lumea noastra… intr-o clasa de 25 de elevi, imi spunea colega mea, daca mai sint 4-5 copii cu parintii impreuna… asta este ce le oferim noi copiilor nostri, si aceasta este generatia de miine: jumatate de an cu mama si cu boyfriend-ul ei si cealalta jumatate cu tata si a lui girlfriend… trist .. sintem de tot plinsul cum nu stim sa ne alegem unii pe altii… cum fiecare dintre noi, femei si barbati, nu reusim „din prima” sa spunem: „pe el il vreau” si sa nu ne inselam in alegarea noastra.
va doresc un weekend minunat la toate(eu am incercat sa va insirui numele, la care va cunosc, ca si cind numindu-va, nu m-as mai simti asa de departe, sa ma scuzati, eu sunt cea care va sunt indatorata de faptul ca pot fi alaturi de voi…)
…v-as invita la mine la un chef cu sampanie, sa mai uitam de viata de zi cu zi, sa dansam pe melodiile frumoase pe care le postati aici si eu le ascult, descoperind atitea perle…am uitat insa ca sunt departe, dar nu in munti, draga simona ioana :-), multumesc ca mi-ai amintit de heidi, uitasem ca locuiesc si eu in patria ei!
Ai venit,Iana? Te sarut.Da,e trist ce ne spui tu.
Cora…
n-am scris ca sa fie trist… am citit povestea aceea cu bunicii si mi-a venit pofta de revolutie.. 🙂 acum ca imi trece ochiul si am fata de om cit de cit, sint gata de lupte..
Let’s change the world!!!
Revin cu o precizare…
va rog mult sa nu intelegeti din postul meu ca ar trebui sa stam intr-o casnicie doar ca sa aiba copii mama si tata in aceeasi casa. NU… fiecare este dator sa isi caute fericirea, iubirea, sa-si traiasca viata.
Eu doar ma revoltam ca nu stim sa alegem, sau nu stim sa ne lasam alesi… asta e tot.
Bun gasit prietenilor mei sensibili…In seara asta sunt mai bine, nu ma intrebati de ce, nu s-a schimbat nimic.Nici macar vremea de afara.Am gasit zambete in ochii copiilor mei…si -ai altora, dar parca sunt tot ai mei…am gasit linistea si placerea ” ierbii de acasa” printre cei 20 de copii…ai altora.Si am primit cumintenia lor si am trait cu bataile lor de inima.
Si m-am intors la voi cu dorurile mele toate , asa cum m-as intoarce la verdele crud al ierbii de acasa…
Po..veste…Am primit si veste de la prietenii de suflet, carora le-am simtit mainile intinse si aburul de la ceaiul baut impreuna.Ma bucur ca sunt cu voi, cei care intelegeti mai mult decat lasati sa se vada, care simtiti mai intens decat ar putea unii doar afla din carti, carora le-am atins cu genele urma talpii ude pe parchet si am sarutat vena bolnava cu buzele iubitei si am strigat cu voi in noapte numele celui plecat , dar ramas…in noi…
Va datorez …pentru ca aici gasesc clapele pe care sa dansez doi pasi in fata si unul inapoi si pentru care ma imbrac in fiecare seara si dimineata ca pentru marea intalnire.Si va privesc drept in ochi..si ne soptim sensibilitate si putere , cu fiecare sorbitura de rand si paragraf…
Am dovada ca existati,undeva, in acelasi timp cu mine.Va imbratisez.
Ma bucur ca-ti trece ochiul Iana…luptatoareo visezi revolutii?N-ar fi chiar rau sa putem schimba putin lumea…pe ici pe colo..prin locurile esentiale ! Dar,n-avem noi puterea asta!
Rosanne, imi iau si eu putere din speranta ta, si sunt gata sa particip la revolutia Ianei, si a Corei, in clipele rare in care imi recapat energia imi amintesc ca sunt din Ploiesti, si sunt republicanca! Simona Radoi, cumplite sunt lucrurile care ne costa prea mult suflet, asteptarile prea lungi, luptele prea istovitoare…
Valin, povestile tale sunt atat de fascinante pentru ca sunt scrise cu sufletul. Asa cum e povestea Annei cu Cris, uimitoare, pentru ca se simte adevarul clocotind in ea. Tu esti puternic, si bun, si extraordinar, sunt onorata ca te-am intalnit. „Nu sunt puternic, doar iubesc”.
Rosanne tare ma bucur ca esti mai bine si tu.Da aici e fantana noastra cu apa vie,izvorul fermecat al sufletelor noastre…
Poti dori ceva atat de chinuitor si de tare, incat implinindu-ti-se, nici nu te mai bucuri.Te-a costat prea mult suflet.-L. Blaga
Pentru prietenele sufletului meu…pt. toti cei ce vor sa asculte…
CIRQUE DU SOLEIL – ALEGRIA
http://www.youtube.com/watch?v=y8YjtozRX1o&feature=PlayList&p=7A862BB4CB8EA551&index=0&playnext=1
Rosanne, as vrea sa fiu puternic, insa nu sunt; am prea putina scoala si prea putina stiinta; am primit dezlegare sa fiu napraznic atunci cind e cazul, cind trebuie sa indrept sau sa salvez, cu cei asupra carora am o responsabilitate si/sau autoritate juridica recunoscuta sau/si morala, acceptata sau nu. Ma pot aseza pe un loc intii, ma pot descrie sublim, ma infatisez precum dorintele celorlalti, cu siguranta pot face si as primi cum am primit aici, titluri nobiliare de suflet; insa nu le merit; nu am adus dovezi ale altora si poate nici nu pot, aici vorbim doar cu sufletul, iar eu ma tem, fara masca asta, ca intradevar chiar m-ar sfisia lupii daca ar stii ca urletul meu e al ranilor, cele mai grele, din suflet. Aici pot gresi, acolo nu, dar gresesc si acolo. Ii spuneam unui constipat, azi, ca mi-a tras-o in zgirciul urechii (de la Simona Catrina citire- chiar sa-i cer permisiunea de utilizare a expresiei), cu pledoaria lui de pierdere si risipa inutila de timp si resurse, (care nu se intorc, fir-ar…) ca eu nu sunt Politie sa gasesc vinovati si „lumea” a ris, da mie imi venea a plinge, ca nu justificari vreau, ci respectarea unor angajamente. Nu sunt puternic, dragii mei, sunt chiar slab, imi da-ti prea mult si nu merit.
Azi trebuia sa ma intilnesc cu prietena mea de la 18 ani si nu am putut, chiar nu am fost in stare, fiind prea ocupat, am sunat-o si m-am scuzat. Pe drumuri diferite si responsabilitati la fel, ne amintim curat de anii aceia. Cum imi era asa de rusine cind mergeam de miina si ne sarutam fugar, dar nu ma putem rupe, nici nu doream. Cind am plecat in armata i-am spus ca e mai bine sa ne despartim, ca arata prea bine si va fi sufocata de baieti si un an e prea mult sa ma astepte sau sa ma insele. Am iubit-o si mi-am zis ca daca ma iubeste si poate, ma asteapta liber fara constringere. Imi amintesc cum ne plimbam si cum asteptam sa se schimbe ora sa vina noaptea mai repede. Cum mirosea parul ei, cum ne lipeam unul de celalalt, nu am uitat cum era imbracata, nici sosetelele ei sau nasturii dusmani de la jeans. Imi spunea de multe ori „mai stai 5 minute”, ma mingiia in par si pe spate si astepta un ramas bun si o promisiune ca ne vedem si miine, la locul nostru. Imi amintesc cum beam amindoi apa si apoi ne sarutam – caci cel mai bun e dupa ce bei apa nu ?- si miinile ei si trupul ei. ………. Eu nu am apucat sa termin armata si s-a maritat.
Vin de la iubire si ma intorc la ea, caci ma striga si sunt prea slab sa stau fara ea si nici nu vreau fara ea, nu sunt puternic, doar iubesc.
..ce o sa scriu aici o sa para probabil o invalmasire de idei…de fraze si sentimente
pentru ca asa imi e si in suflet: confuz
noi ne-am despartit de 1 an jumate deje…dupa tot atata timp petrecut impreuna..defapt ce mai conteaza timpul, conteaza cat suflet am investit si eu si el…parca imi si vine a plange cand imi amintesc lucrurile astea incuiate undeva adanc
defapt mi se pare cam prosteste si ciudat sa imi descriu unor straini toate acestelucruri…dar nu ma cunoasteti si nu o sa imi pese de comentariile negative
am impresia ca toate astea i le povestec lui si ma inhib, o parte din mine ( una mare ) nu vrea ca el sa afle sentimentele astea…parca il aud ” Ole, lasa sentimentalismele, daca ai o problema rezolv-o” si diverse alte sfaturi macho, sa zic asa
ideea e ca ma tem de respingere, mi-e teama sa afle ca …ca in fiecare zi caut un motiv sa vorbesc cu el, ca tanjesc dupa un simplu salut…oare de ce mi-i asa greu sa recunosc ca nu m-am vindecat defel, ca nu mi-e mai bine pentru ca a trecut timp si sunt sute de km intre noi..
„la bine si la rau”…mai sunt valabile astea? adevarul e ca am fost si sunt nesocotita si la primul semn de rau o luam la goana
„nu pot trai fara tine”…pana nu demult credeam ca e o tampenie de vorba romanticoasa luata de prin filme…abia acum ii inteleg sensul
deloc nu inseamna sa iti pui streangul de gat…nu …nu e asta
pentru mine faptul ca am nevoie sa ii vorbesc si sa stiu de el, indiferent cat de tare am fi certati sau cat nu m-ar rani, asta inseamna sa nu pot trai fara el…si chiar nu pot
imi revin in cap amintiri diverse…ca intr-un carusel…sau parca as vedea cadre dintr-un film..ziua in care aproape ca nu puteam sta in picioare de boala iar el ma indopa cu ceai si ma tinea sub plapumi sa ma fac bine…biletele de la tren, cinema, concerte unde mergeam ambii si eu le pastram ..( le am si acum)….cum ma intepa cu ironii pana plangeam si apoi tot el ma consola…cum colindam aiurea Clujul si pe ploaie si pe vreme buna…toate astea pare ca au fost in alta viata..parca nici nu sunt amintirile mele..
oricum as povesti si cu orice cuvinte as incerca sa descriu ce simt, mi se pare banal
nu am cum face pe cineva sa imi traiasca starile, sa imi vada amintirile… uneori as vrea sa am curaj sa-i spun ca nu mi-a trecut defel, ca nu o sa gasesc altul mai bun…ca nu vreau sa trec peste sau sa incerc alta relatie….cred ca imi place suferinta asta…starea asta suspendata …o parte din mine il doreste mai mult ca orice…cealalta parte stie ca nu o sa fie nimic la fel si ca imi fac singura rau traind in fanteziile astea cu iz de trecut…
stau si ma gandesc: oare ce il face atat de special? de ce sa nu fiu ca una din femeile alea care dau peste ceva mai bun si zic ca tot raul e spre bine? sincer, nu gasesc argumente logice
pur si simplu simt ca altii nu ma pot atinge emotional asa cum a facut el…poate mi s-au anchilozat mie simturile…iarasi am cazut in butoiul cu melancolii si o sa fiu deprimata pana…pana imi trece 🙂
doamne, am facut atatea prostii….mi-i ciuda pe mine ca am fost atat de necugetata si am ranit un om fara sa am curaj sa ii spun cat imi pare de rau…desi asta nu ar rezolva nimic..cum imi spunea si el zilele astea ” schimba-te, nu te invinovati ca asta nu e o solutie”
nu mai recitesc ce am scris pentru ca o sa vreau sa corectez anumite idei si nu va fi ce am simtit defapt..
Dar toti cei ce iubesc sunt puternici,Valin.
Valin, sunt atatia oameni care se cred puternici si care-si abandoneaza vietile cu iubirile si cu visele lor cu tot.Nu stiu cine esti, cu masca sau fara masca, si nici nu vreau in mod special, stiu doar ce-mi trebuie sa stiu..ca exista oameni ca si mine care nu gandesc intotdeauna in procente si-n negocieri cu starile lor interioare.Esti puternic, sensibil, cald si asta se simte printre randurile tale.Si, crede-ma, am citit multe randuri la viata mea…
Eu recunosc cand sunt slaba si cand ma inzdravenesc, cand am curaj sa spun celorlati raspicat ceea ce cred, ce simt, chiar daca adevarul doare..se stie.Nu pot face compromisuri cand in discutie este inima mea.Ea e mai puternica decat oricine si orice, decat sfaturile parintilor si ruga copiilor, decat concluziile psihologilor si pledoariile avocatilor(sic).
Si daca azi te simti slab, ca mine dis de dimneata, eu iti trimit taria gandurilor mele de „va fi bine” si ..daca iubesti esti… sine qua non puternic!
„Tu pentru mine erai totul.
Veni razboiul si prapadul.
Ai disparut, unde te-ai dus?
Eu parca pe-alta lume is.
Si dupa multa vreme inca,
Din nou, un glas, ca din senin.
Citii uimit a ta porunca
Si-mi reveneam ca din lesin.
Atras de lume-s ca magnetu-i
Invalmaseala de pe strada.
As face lumea harcea-parcea,
Pe toti i-as dobori gramada.
Si fug pe scari-intaia oara
De parca as iesi, uimit,
Pe strazile cu mari troiene
Pe caldaramul pustiit.
In jur la ochi se freaca lumea,
Bea ceai si de tramvai s-agata,
Si doar in cateva minute
Orasul bubuie de viata.
In poarta viscolu-mpleteste
Din fulgi fularul cunoscut,
Fug toti, lasara masa-ntinsa
Si fug cu dumicatu-n gat.
Simt pentru ei-de parca-s eu
Intr-a multimii groasa piele,
Si ma topesc precum zapada
De pe sprancenele-mi rebele.
Cu mine-s insii fara nume,
Copaci, copii-cu totii geaman-
Cu toti ei m-au invins-si-aceasta-i
Izbanda mea cea fara seaman.”
(Boris Pasternack, Zori)
Pentru tine Valin…cu gand de putere.
Multumim , Cristina, te simtim mereu alaturi…prin muzica si poezie.Esti cu noi, in alegria noastra de a fi impreuna.
Ma alatur si eu voua, dupa ce „v-am citit” pret de o ora. M-am indragostit de acest blog, de voi, de culorile tristetilor voastre precum si de felul sincer de a scrie. Dragoste la prima vedere as putea spune, nu?
Cat mi-as dori sa intalnesc barbatul care sa-mi ravaseasca asa sufletul in numai 60 de minute.
Da, am si eu o poveste, una foarte frumoasa, martora imi este agonia si suferinta care s-au pogorat asupra mea.
Iubesc ploaia, poate ca am iubit-o dintodeauna, acum o fac mai mult ca niciodata. Merg pe strazi, ca intr-un oras parasit desi sunt atatia oameni, sunt mai singura ca niciodata, plang, nimeni nu-mi poate vedea lacrimile, toti merg cu privirile aplecate, sau ascunse de-o umbrela. Zambesc in cinstea durerii ce-o port si mai iau o inghititura din cocteilul ploaie-lacrimi-rimel. Hai noroc, la cat mai multe zambete
Alice,
daca n-ai scris tu pina acum… si esti tu home alone… sper ca iti petreci in modul cel mai frumos cu putinta… scrie-ne miine ca omul asteptat a venit in seara asta , please!!!!
scrie-ne ca esti vesela si ca drumurile au adus azi pe cineva drag in pragul tau, in viata ta.
Draga Iana, te dezamagesc… Am fugit de casa asta mare si goala, si-am intarziat cu buna stiinta stand toata seara la povesti – adevarate! – cu o prietena draga. Nu m-au intampinat in prag decat cei doi caini care ma iubesc, care alearga pe langa masina mea in care au dormit spunand, probabil, „ne vine casuta”! Am avut o zi lunga si cu drumuri incurcate, cu mii de griji si rugaciuni pentru copiii mei, care au ajuns cu bine la cea dintai destinatie, la Bratislava, iar maine pleaca mai departe, catre muntii vacantei lor.
Vreau sa citesc cu grija tot ce ati scris, si vreau sa va raspund, vreau sa va vorbesc mult, sa ma auziti, sa-mi tina cuvintele de singuratate si de frig si de tristete. Va imbratisez, de noapte buna si de drag. Am sa revin tiptil, sa nu va tulbur visele, si-o sa ma gasiti dimineata.
Sunt fericita sa va fi cunoscut mainile inimilor , glasurile, tristetea,ochii plansi,dar mai presus de orice speranta, verticalitatea si bucuria revenirii in acest loc. Va doresc o seara linistita!Tuturor, cu drag, un om aproape de voi.
ole,
„femeile alea care dau peste ceva mai bun si zic ca tot raul este spre bine” au depasit stadiul in care esti tu acum… rabdare si timp… vorbim cind vei fi gata sa dai peste altceva sau altcineva (fara garantia ca va fi mai bun)… pina atunci mai cauta-l, mai vobeste cu el, s-ar putea sa ai vreun CD sau vreo carte uitata pe la el care iti trebuiesc chiar miine…
s-ar putea ca tu sa fi pierdut numarul de telefon al unei cunostinte comune si atunci suna-l si intreaba-l nu cumva il are el???
sintem cu tine. te tinem de mina, nu-i asa Cristina?
De ce Alice?
eu nu pot sa visez putin ca vii tu repde acasa de la o prietena… oooffff cum era vorba aia? viata asta e c….
uite ramine pentru miine, da? ca e simbata, esti odihnita, ai timp de primit oameni in viata ta.. cred ca e tocmai bine sa se intimple miine…
Noapte buna suflete frumoase!
Bine, Iana, draga, las pe maine miracolele iubirii. Pana atunci… am ascultat Alegria Cristinei si iar m-am minunat, ca si la Hava Nagila, ca marile bucurii sunt triste. Ce ciudat, ce splendid! Si am gasit si eu o alta bucurie amara, care m-a durut, care m-a strigat, care m-a ravasit.
http://www.youtube.com/watch?v=O5pZx_ZQgY8
In loc de noapte buna….
Hai sa va spun si voua….
De ieri,mi s-a nazarit ca primavara asta trebuie,musai,sa ma gaseasca cu ceva kg mai putin…
Si cum nu sunt adepta dietelor incepute de luni,am inceput de ieri,joi,dar nu oricum…
Nutritionist,nu orice fel,neaparat celebru,salon SlimSpa,(KEIKO),ce mai,tot tacamul…
V a pot da si voua dieta,cu drag,poate va ajuta….
Deci….
Saptamana 1. Lipo-Shock
luni(obsesia dietei incepute luni),deci,prima zi….
-legume fierte/crude/gratar
exceptie – morcovi,mazare,sfecla rosie
marti
carne fiarta/gratar/aburi/ton (chiar si conserva,dar in suc propriu)
miercuri
dimineata -fructe(fara banane si struguri)
pranz – doua oua fierte tari
seara – carne slaba pe gratar cu salata verde
joi
idem luni
vineri
idem marti
sambata si duminica
salate dupa gust,dar fara cartofi,paste,crutoane
Saptamana 2 Kilo-Shock
produse care pot fi consumate fara limite la orice ora
_branzeturi,numai cele cu max 7% grasimi….
-legume,doar in stare cruda-varza,ardei gras,salata verde,castraveti,ridichi,ciuperci,conopida,spanac,fasole verde,dovlecei,gulii,fenicul,sparanghel,praz,anghinare,andive,ardei iute,brocoli
-ierburi aromatice – patrunjel,tarhon,marar,leustean,dafin,oregano
-condimente – sare ,piper,boia,scortisoara,chimen
Alimente permise in cantitati limitate
-1 ou
-200 gr fructe
-2lingurite de ulei(doar pe salata)
Lichide…obligatoriu minimum 12 pahare pe zi…
(apa plata,ceai )
Saptamana 3 Detox – Shock
Puteti consuma nelimitat orez basmati fiert in care nu puteti pune decat sare
Saptaman 4- New- Contour
Identic sapt 2
Mult succes !!!!
Dar,si multa miscare,sau salon,
– electrostimulare
– laser SlimLight
-vibromasaj
-dermocell
-impachetari fango
-vacuum
etc,etc,etc
Eu,am deja febra musculara,desi au muncit aparatele si fetele dragute de la salon,in locul meu…
Am fost la Keiko,la Piata Romana,deasupra cinematografului Studio
Un loc nici prea prea,nici foarte foarte
Curatel,dar cu niste fete super dragute,super meseriase,super suflete…
Pentru ele merg acolo de mai mult timp,in fiecare anotimp(cand am timp)—hai ca rimeaza
Deci,dragelor,se poate spune ca ma pregatesc pt lansarea cartii noastre….
Voi fi,asa cum spunea Alice,citez,”slaba,frumoasa si sexy”…..sau macar am dreptul sa visez ca voi fi,nu-i asa ????
Iar voi,pt ca ma iubiti,n-o sa ma contraziceti….
Cineva mi-a reamintit de curand ca „CEEA CE PLACE OCHIULUI,NU UMPLE INTOTDEAUNA SI INIMA !!!”
Noapte buna,va doresc sa aveti vise foarte frumoase….
Anna,
locul acela se numea altfel, nu? ce pacat ca nu-mi amintesc..
oooffff era printre primele saloane aparute in Romania… imi placea sa ma duc acolo la electrostimulare si la masaj (aveau un tip tinar si misto la masaj… cred ca de asta n-am uitat locul)… e mult de atunci..
Buna seara tuturor. Ar f i mai potrivit Noapte buna- dar cum sa incepi un mesaj spunand ” noapte buna” ?!
Anna, am citit dieta cu atentie- ma inspaimanta saptamana 3- dupa atata orez , fie si basmati, cred ca ti se alungesc ochii!
Alice, un whisky bun ajuta la digestie. Il putem trece la capitolul medicatie alternativa, deci fara remuscari. Sper ca ai vorbit azi de multe multe ori cu Ilona si cu Victor si ca esti mai linistita.
Ganduri bune pentru toti, in miez de noapte. Fie ca visele sa va devina realitate.
Va strang la suflet.
Ce noapte!!!…Stau si citesc tot ce scrieti. Cat de minunate si profunde sunt cuvintele voastre, cuvintele tale, Alice. Cum reusesti sa ma aduci cu magia versului tau in tara ta plina de minuni. Ma plimb delicat printre fericirile si nefericirile voastre si ma gandesc lacoma cu ar fi sa-l gasesc aici pe acel ucigas platit care sa imi omoare, sa imi nimiceasca sufletul…e atat de tacuta noapte astazi, e atat de apasatoare si intunecata incat imi vine sa imi sfasai carnea de pe mine. Si fara sa mai zic ceva ma duc sa adorm pe perna mea plina de suspine, incercandu-le sa le ineca, ca in fiecare noapte de altfel…
Stiam ca dacă o sa ies pe usa nu ma voi mai intorce niciodata. O stia şi el dar nu vroia sa creada. Eu nu vroiam sa cred ca voi fi pusa în situatia de a iesi pe acea usa vreodata. Şi totusi cind m-am intors de la doctor, în acea dimineata de mai, cu soare dar rece, mi-a pus sub nas actele: sa le semnez.Am refuzat. Stiam ca şi dacă le semnez şi dacă nu , totul s-a terminat. Dar nu am vrut sa se termine cum vrea el. Sa se termine macar fara sa -mi semnez singura sfirsitul. Am refuzat şi am iesit pe usa. Stiam ca nu o sa mai intorc. Niciodata.
Stiam ca oricum viata mea era sfirsita. Poate nu-mi dadeam seama , nu realizam, asa ca m-am dus sa ma culc. Eram obosita de tot zbuciumul pe care-l traisem inca de vineri. Åži acum,era miercuri.Telefonul a tot sunat dar nu am raspuns. L-am inchis. Nu vroiam sa vorbesc cu nimeni ÅŸi cu atat mai putin cu el.Nu stiam ce va fi miine dar nu-mi pasa. Ma simteam libera. Åži distrusa.Si nu stiam ce sa fac. Åži n-am stiut luni intregi. Aproape un an. N-am plins primele luni.
Am plins tirziu. Dar nu stiu exact de ce : fiindca am plecat, nu, fiindca a fost dorinta mea; de ciuda ca nu a fost chiar cum mi-am imaginat, nu stiu cum ar fi trebui sa fie; de parere de rau pentru ce ar fi urmat, poate. Dar ce ar fi urmat era numai în imaginatia mea. El de mult nu ma mai includea în planurile lui pe mine.Dupa 15 ani. Am simtit asta cind m-am intors din vacanta.
Lipsisem trei saptamini. Fusesem la fiica mea cea mare. Cind m-am intors am simtit ceva dar nu am vrut sa vorbesc . Nu am vrut sa aflu ce se intimplase. Era un fel de autoaparare.Imi imaginam dar nu vroiam sa rostesc cu glas tare temerile mele tocmai ca sa nu se adevereasca.Si-n vinerea aia m-a tras ata catre acea camera.In care am descoperit adevarul: totul se terminase. Eu nu mai avem loc în planurile lui. Era altcineva.
Zile intregi m-am tot intrebat unde gresisem. Nu gresisem. Asta era.S-a terminat ÅŸi trebuia sa ma obisnuiesc cu asta.
Şi totusi şi eu şi el am aminat pina miercuri sfirsitul. Fusesem la doctor. Acolo am aflat despre alt sfirsit. Nu sfirsitul unui capriciu, cu toate ca 15 ani nu fusese doar un capriciu. Fusese o viata cu bune şi rele, cu bucurii şi necazuri. Fusese viata noastra.Dar acum era vorba şi de sfirsitul unei vieti. Ale mele. Nici pentru asta nu puteam plinge. .Si nu puteam spune nimanui. La nimeni. Şi nici nu trebuie sa afle nimeni.La ce bun. Nu se mai putea face nimic. Şi nu se stie cind se va intimpla. Poate acum poate miine sau poate peste 10 ani. La ce bun sa stric viata altora cu ghinionul meu.Si am stat. Am stat şi mi-a trecut.Nu boala. Tristetea.Si supararea.Si neputinta de a schimba ceva în lumea asta.Si mizeria. Şi nedreptatea.Si nepasarea. Totul este prea mult.Si eu nu mai pot. Nu mai pot lupta.Am sa ma intind pe pat. Şi am sa astept sa mor. Nu mai pot amina.Am aminat prea mult doar doar o sa se intimple ceva bun în viata mea. Şi nu s-a intimplat. Au venit zilele una dupa alta, la fel , fara nici o schimbare.Fara nici o licarire, fara o scinteie. Fara o speranta. Nu mai pot amina. Nici nu mai are importanta dacă se intimpla azi sau miine sau peste 10 ani. Totul va fi la fel.Toate zilele vor fi identice, fara bucurii , fara sperante . Asa ca nu mai are rost sa amin.Astazi e o zi la fel de buna ca oricare alta.
Au trecut doi ani si sapte luni de cand am „lasat” aceasta scrisoare „de adio”. Si zilele s-au schimbat, una cate una, au aparut sperantele si bucuriile. Nu a disparut mizeria si nedreptatea, nepasarea si nesimtirea dar in fiecare zi incerc sa lupt cu toate astea pana cand o sa reusesc sa schimb ceva. Fiindca fiecare zi e la fel de buna ca oricare alta sa lupti pentru tine si pentru cei pe care-i iubesti.
Adina, „fiecare zi e la fel de buna ca oricare alta sa lupti pentru tine si pentru cei pe care-i iubesti”. Esti inteleapta si demna si nemasurat de puternica. Si te admir. Asa cum o admir pe Florentina Murgoci, doamna noastra din Ploiesti, care scrie minunat, minunat! Multumesc, Alina, trebuie s-o convingem pe Florentina sa ne scrie o poveste, fiindca sigur avem cu totii ce invata din ea. Te rog, ploiesteanca mea draga, scrie-ne!
Si tu, Alyce, esti binevenita printre tristetile noastre de azi, ca sa fii la tine acasa in fericirile de maine. Fiindca vor veni, negresit, trebuie! Simona Ioana, am vorbit cu puisorii mei, dar tot nebuna de dor sunt. De cand am nascut-o pe Ilona mi-am dorit sa fiu cangurita.
Alice,spune-mi si mie o vorba, te rog!
Simona, tocmai comentasem citatul tau atat de frumos, din Lucian Blaga… Dar iti spun din tot sufletul, tie, doar tie astazi, Noapte buna. Sa dormi, esti tot timpul cu simturile deschise, sa prinzi durerile altora, sa intelegi emotii, in generozitatea ta te irosesti pentru noi, ceilalti. Iti multumesc, si te imbratisez.
Si astept povestea ta, povestea ta in pasi de dans, sau alta, pe care o alegi tu. Noapte buna, Simona Radoi!
Cu sufletul, cu inima si cu palmele va multumesc, Rosanne, tuturor sufletelor dragi, eu slab fiind, am la rindu-mi nevoie de o vorba buna. Sunteti peste cuvine.
Voi merge dupa inel si vom ajunge la mare, dar alta data, pentru ca acum suntem singuri acasa.
Am asezat un mesaj alaturi si apoi in cel din acest subiect, dar ma roade rau si trebuie sa va mai spun ceva despre ea, doamna cu care m-am intilnit in orasul ocolit. Fiind internat in spital, in urma unei interventii chirurgicale am cunoscut-o. Mi-a povestit tirziu cum domnisoarele asistente discutau despre un baiat, la care venea prietena lui si care cu timpul a inceput sa stea mai putin, apoi sa vina cu un alt baiat, care raminea jos si cu care a inceput sa plece de mina. Chiar asa era, cea care hotarise sa ne casatorim, si-a amintit deodata ca eram un tip divortat si ca e mai bine sa ne limpezim sentimentele. A fost dureros. Ai mei nu erau in tara atunci, eram chiar singur. Au fost zile si nopti de amar. „Pentru ca si baietii pling, nu-i asa ?”, noptile erau foarte lungi. Cert este ca ea m-a ajutat si asa cum am spus, mi-a oferit un remediu potrivit si o vindecare mai rapida; m-a ajutat cind mi-a fost greu. La fel fac si eu, nu merg la petreceri, dar cind unui semen de-al meu ii e greu, nu il las sa fie al nimanui, pentru ca nimeni nu e singur. Imi amintesc cum imi scria „ai asta si asta le luat si de facut” si m-a facut bine. Apoi a inceput relatia noastra. Si asta ma doare cel mai mult, ca ii spuneam chiar in prima zi de scoala a celui mare, ca nu o las sa-i fie greu ca ii voi fi alaturi. Si dupa citeva luni, la presiunea socrilor, colegilor, plecam. Ea mi-a spus atunci cind a revenit la mine, ca i-a fost foarte greu dupa ce am plecat si de aceea m-a blestemat. Poate am gresit, dar nu am putut lupta cu niste copii, nu era drept sa ma asez pe mine intre ea si copii ei, care nu erau ai mei. Cum sa ma pun pe mine mai presus de ea si ei. Oare poti lupta cu niste copii (manipulati de bunici) sau poti tot din iubire sa lasi lucrurile asa, sa nu tulburi, sa nu strici, sa nu faci rau prin aparitia ta. Sunt macinat, dar tot cred ca am facut mai bine sa plec, pina nu apareau alte situatii ireversibile, care ar fi produs alte dureri si poate rupturi si cine mai stie. Am zis atunci sa ne sacrificam pe noi pentru ei.
Multumesc mult si eu!Mi-era dor si voiam sa te „aud”.Te imbratisez, cu mult drag!Esti a noastra,asa va fi mereu!
Si eu ca si tine, Alice, caut neincetat Tara minunilor. Acea tara unde pot sa ma intalnesc cu Iepurasil meu alb uitat in adancul povestii, sa pot sa gust neincetat din orice sticluta atunci cand lumea din jurul meu devine sufocanta si plina de ura, sa pot sa beau linistita ceaiul meu la aceeasi masa rotunda pe care am intalnit-o undeva pe la mijlocul povestirii, sa pot sa ma fac mica atunci cand simt ca imi este rusine si sa cresc mai inalta decat orice fiinta cand simt ca vreau sa ma fac auzita. Dar o caut disperata si incep sa cred ca nu exista cu adevarat, ca nu a existat vreodata, ci ca ea ramane doar prizoniera unor coperti frumos colorate si semnate de Lewis Carroll…
“Intr-una din zile, Alice ajunse la o raspantie si [nestiind incotro sa o ia] i se adresa unei pisici ce statea intr-un copac:
– Pe care drum sa o iau?
– Unde vrei sa ajungi? o intreba pisica
– Nu stiu raspunse Alice.
– Atunci, cata vreme nu stii unde vrei sa ajungi, nu conteaza, pentru ca orice drum te va duce acolo spuse pisica .
Noapte buna tuturor!
Valin, ai facut bine ce ai facut, si nimic nu mai poate fi schimbat, doar asumat. Ai facut bine, pentru ca tu ai decis sacrificandu-te pe tine. Trebuie sa te impaci si sa o ierti pentru ca a gresit judecandu-te. Si sa mergi mai departe, fara sa-ti tulburi sufletul.
Alyce, iepurele alb va veni pentru noi, pentru ca exista o karma inchisa in numele noastre, si drumurile noastre vor mai rataci o vreme, dar tot acolo ne vor duce. Cum ne-a spus pisica. Trebuie sa luam aminte.
Cristina Bizu, Cristina florilor, nu am putut, nu am vrut sa plec in vacanta copiilor mei. In primul rand pentru ca, atunci cand se faceau planurile de vacanta ale copiilor eu visam alte plecari, si eram convinsa ca nu as mai putea pleca impreuna cu fostul meu sot la niciun drum, ca sa limpezesc o data pentru totdeauna ceva ce altii nu puteau limpezi atat de simplu. Am regretat si eu, cand am ramas singura, si as fi putut sa ma razgandesc, dar… dar eu nu imi iau cuvantul inapoi. Trebuie sa mai ramana oameni pe pamant care sa-si tina cuvantul, si eu o fac, chiar si atunci cand ma doare. Nu vreau sa caut in neant. Dragostea va veni la mine. Sau iepurele alb va veni si ma va conduce la ea.
Rosanne, vin sa imi beau cafeaua cu tine, si cu Simona Ioana. Si cu Cristina. Si va spun buna dimineata tuturor, si Annei, si Simonei Radoi, si Inei B., si Ralucai, si Roxanei… Iar Amaliei dragi si de departe ii spun Somn usor, si-i spun ca o astept aici, acasa, macar cateva zile, sa ne ostoim dorul. Si Iana doarme, si-si viseaza fetita, asa cum si eu imi visez pruncii plecati in vacanta fara mine. Sa avem un week-end cu liniste in suflet, sa avem motive sa zambim.
Azi am ajuns mai tarziu aici dar cu un dor si mai mare. Planuiesc sa vin la voi, complotez, manevrez, calculez… Am o singura frica, una mare: cum o sa suport fericirea violenta de a fi acasa? Am recunoscut in sfarsit fata de mine si recunosc si fata de voi ca pot fi plecata cu lunile dar nu cu anii, cu anii nu mai pot, ce ma fac…, ce ma fac Doamne?
As vrea sa ajung in martie, sa va strang in brate si sa inaugurez timpul in care voi dormi cu cartea Tango sub perna… si as vrea sa scriu povestea noastra a tuturor, povestea indragostirii de Alice si de Tango, povestea mea… poate o scriu in noaptea asta, poate ma vindec cu ea de nesomn.
Va iubesc
definitiv
si irevocabil
Buna dimineata de sambata sa -aveti cu totii! Beau cafeaua, va citesc, va simt unicitatea sufletelor, va ascult melodiile…imi tremura glasul cuvintelor la auzul celor traite de voi.
Alice, ma simt aparata si ocrotita de toate tristetile duse in spinare de cand v-am intalnit , de cand picaturile de ceai vindecator curg pe ranile noastre necicatrizate, nebandajate.Ma simt imbratisata de povestile cu suflet ale celor sensibili.Si , intru si eu in ele, cu grija, sa nu imi fac simtita prezenta, sa nu stric nimic, doar sa ating cu genele , sa aud pulsatiile unor trairi adevarate si sa mangai pe crestet suferintele intepenite acolo, in suflet, pe veci.
â€Nessuno e perfetto… ma per migliorare noi stessi basta conoscere a fondo gli altriâ€
Nimeni nu e perfect… dar pentru a ne imbunatati pe noi insine este suficient sa-i cunoastem adanc pe ceilalti.
Valin si Costi voi sunteti…ingeri.
Alice, de ce nu mergi in vacanta asta impreuna cu copiii tai? Poate acolo vei intalni iubirea aceea visata, povestita.
Buna sa va fie ziua ! Inima stiu deja ca va este !
Va invit cu drag la o cafea.
Vin si eu la cafea cu voi! Buna-dimineata, suflete dragi!
Aici si ninge si ploua, e ca si in sufletul meu…
Buna dimineata voua suflete alese! Bine te-am gasit Alice! Hai sa ne bucuram de vacanta copiilor nostri ca si cand ar fi a noastra…meritam si noi o vacanta Alice,draga mea!
Si la mine a nins, e masina mea albita de nea. Si mi-e inima sura… ca in visul Corei. Buna dimineata. Am hotarat sa merg la film astazi, cu cateva prietene. Vreau sa vad Amurg, Twilight, am citit doar cronici minunate si comentarii entuziaste. E o poveste de dragoste si, daca tot e sa-mi traiesc viata doar in vis sau in imaginatie, macar sa vad filme cu mari iubiri. Ca sa nu uit… Si vacantele mi le traiesc tot virtual, cum spune Cora, si ma bucur de bucuriile altora, dar eu tanjesc sa le traiesc pe ale mele, vreau viata mea, care nu mai vine, ca si cum nu m-as fi nascut inca.
Rosanne, sa vii la cafea cu spuma de lapte, negresit, sa vii! Tu sa vii!
DA, Alice…DA, DA rostit cu increderea da-ului de la starea civila.Vin, negresit, fara preget, trecand toate obstacolele din cale, vant si ploi si ninsori, vin cu mainile neputincioase dar cu multe ganduri puternice, ca si inima mea cand iubeste oameni, locuri, intamplari…deloc intamplatoare.
Am adormit linistita pe perna mea de suspine si m-am trezit cu ochii ingropati in ea, inundandu-mi universul. Visasem ca m-a parasit….sau ca l-am parasit. Important era…ca nu mai era. Si asta ma sufoca. M-am intins spre telefon sa il sun, sa il implor sa se intoarca din drum si atunci ochii mei au parcurs „1 mesaj Marius „…Devenise agitata si nervoasa. Daca intr-adevar ma parasise cu adevarat??? Si fara sa vreau am apasat tasta din mijloc. „Buna dimineata, Aly. Te iubesc!” M-am desteptat atunci cu adevarat. Inca ma iubea, nu plecase nicaieri, era acolo , aici mereu pentru mine.
Sunt sigura, Alice draga, ca va veni, trebuie sa vina, nu are cum sa se intample altcumva. O zi cat mai placuta si plina de zambete tuturor…si tie Alice.
M-am oprit din treburile casnice de weekend si mi s-a facut dor nebun de mare verde, de cer senin si slapi.Ascult Taxi-Ai inchis marea in ochi…Si simt cum mi se zbat valurile inspumate in ochii plansi.Vreau nisip cald printre degete si bronz sanatos pe obrazul palid.Vreau sa admir rasaritul de pe marginea ferestrei de hotel.Vreau sa alerg in maluri , sa nu vorbesc, sa nu aud.Sa-mi simt pielea stransa de la racoarea diminetilor linistite .
La vara mergem la mare, da?!Sa povestim impreuna cu un suc proaspat de portocale in fata..
http://www.youtube.com/watch?v=QoppqvYT-d8
Rosanne, ochii tai verzi si plansi trebuie sa se bucure odata. Iubitul meu imi spunea ca ochii lui nu stiu sa zambeasca si eu ii promiteam ca ii voi invata, si eu mi-am tinut toate promisiunile, toate, mereu…
Am inchis marea in ochi. Tu ai pastrat culoarea, si sarea a ramas pentru mine.
http://www.youtube.com/watch?v=XK77JiPd4DY&feature=related
Am ajuns la Taxi, si iar m-am afundat in nebunia de-a crede ca toate cantecele lumii sunt despre dragostea mea.
draga Alice, planuiesc si eu cu speranta, desi e logistic greu, sa vin in curind, sa te cunosc pe tine si pe colegele mele de tara minunilor…doresc foarte mult asta.
simt ca e o treaba foarte serioasa ce se intimpla aici, aura ta de har,autenticitate si caldura miinii tale ajung aproape intacte pina la mine, ma leaga cu ceilalti uneori printre ginduri scrise.
tot asa de adevarat e ca mi-am pierdut somnul pe jumatate, banuiesc ca incepind sa scriu, am urnit zagazuri care incremenisera in ani de tacere interioara, de traduceri inexacte…acum scriu (in minte si pentru mine), curg, ma simt mai vie, e un fel de trezire, nu mai sunt chiar cum eram inainte sa te si va gasesc!
va string in brate, in gind deocamdata…
Da, Alice,iubirea e aici, in noi.Iar sarea ii da gustul…Noi putem s-o traim doar asa.Se va implini sigur.In viata asta.Sunt sigura de asta asa cum sunt sigura de culoarea verde a ochilor mei.
http://www.youtube.com/watch?v=2Dr_Lh6iOMc
Buna dimineata,
Da,Iana,avea alt nume salonul,acum sunt numai fete,dar sunt meseriase….
Va doresc ,fetelor,ca iubitii sa va cante si incante cu aceasta melodie….
Mi-am amintit de ea,azi,cand,iubitul meu,mi- a spus,”Anna mea,fetita mea,Anna mea,doamna mea”…
Rosanne,ma dezamagesti profund….Am fost convinsa ca ochii tai sunt albastri,ca marea mea,de la Vama Veche…..Nu ca nu ar fi interesanti verzi,dar,zau,colegii mei s-au indragostit de un ochi albastru,din povestile mele…..Ce ma fac acum ????
Vara asta,punem de-un foc de ….”tabara Tango”….la mine ,la Vama ????!!!!!
Antiprimavara – Vasile Seicaru
Stiu ca e trista, sa ma iertati, nu vreau sa va intristez…
http://www.youtube.com/watch?v=AliO166BzZI&feature=related
Cat de frumoasa e marea voastra. Iar briza ei se simte pana in camera mea. Stau si ma gandesc oare toate marile din lume ascund povesti despre iubiri neimplinite sau pierdute, despre adolescente care si-au gasit salvarea in valurile ei involburate, despre barbati care au vaslit in noptile senine in cautarea povestilor cu sirene???…Dar marea mea e aici in randurile voastre, in melodiile triste ale celor care isi plang trairile, in acele poze reci pe care le-am facut intr-o iarna geroasa si ingeteata de neiubire.
Draga Anna, tu stii cum imi sunt ochii…sinceri si senini, plansi si surazatori, verzi si albastri…Cum mi-e starea, asa mi-s si ochii.Chiar si caprui de-ar fi tot ar razbate speranta si iubirea.Colegii tai au vazut bine.Ochii mei se inverzesc si se albastresc de la lacrimi, de la mare, de la tulpinile subtiri ale ghioceilor tai.Si vreau sa si surada in valtoarea emotiilor venite dinspre iubirea…infinita.
Va imbratisez.
cum e simbata fete si baieti?
Alice, vin in perioada mai-iunie…cel mai tirziu… daca rezist sa nu vin pina atunci. Eu nu pot sa stau departe de Romania si vin o data sau de doua ori pe an. Ca si Simona Catrina, astept un semn, caut semne ca a venit vremea sa ma intorc acasa si le caut nu ma joc… Barbatul meu vrea si el in Romania, ca sa se faca cioban… deci va trebui sa venim…
in martie o sa fac rezervarile si va spun in ce perioada sint in Romania, sper sa stau macar 15 zile.
Anna n-am mai fost la Vama Veche de opt ani. Ma duceam in fiecare an…. ma cazam in Neptun sau Olimp si in Vama faceam plaja si imi petreceam noptile… mai e teresa lui Bibi acolo? si Salsa pe malul marii?
Va imbratisez pe toti, nu mai mult decit imi e permis.
Rosanne, poezia ta pentru care iti mai multumesc inca o data, mi-a adus starea dorita si m-a dus in alta, acolo unde o aud pe bunica mea spunind, asa, bunicului meu.
S-au casatorit de tineri, bunica i-a facut doi baieti, a plecat in armata, a stat trei ani, cind sa vina acasa, a inceput razboiul. A scapat din dezastrul din cotul Donului, unde armata romana a fost decimata. A ajuns cu frontul in sat si era sa moara linga casa lui, intr-o ambuscada germana, a dus razboiul pina in muntii Tatra. Bunica, tata si unchiul meu nu stiau nimic de el luni si luni, de multe ori se gindeau ca au primit carte ca e bine si poate el nu mai e. Au stat putin timp impreuna inca de la inceput. Imi povestea bunica cum se ascundeau femeile, cum ramineau fara nimic in case, cum nu aveau ce minca cu zilele, „Era razboi fatu-mieu si era greu, tare greu”. Ascultam cu bunicul meu, copil fiind, la radioul daruit de tata, Europa Libera si Vocea Americii, si eram tare mindru cind discutam asa noi doi; imi povestea cum intii nemtii ii bagau pe romini sa sparga frontul cu rusii si unde era mai greu si apoi veneau ei. Cu rusii era si mai rau, ca la fel ii bagau in fata nemtilor si daca nu inaintau, ii impuscau din spate, si foamete si lipsuri. Cind a venit acasa nu aveau nici de mincare, dar se incheiase razboiul si au venit alte amaraciuni peste ei. Povestea tata, cum bunica a crezut tot timpul ca omul ei se va intoarce la ea, ca nu o sa i-l ia, nici moartea, nici viata, asa m-a tulburat vorba asta. L-a asteptat cu doi copii de mina, si nu a putut sa-i spuna nici o vorba cind el a intrat pe poarta.
“Tu pentru mine erai totul.Veni razboiul si prapadul.Ai disparut, unde te-ai dus?Eu parca pe-alta lume is.” Cam asa imi povestea bunica, parca in alta lume a trait fara omul ei.
Om simplu bunicul meu, mi-a spus multe lucruri pe care le-am descoperit peste ani in carti noi si in biblioteci departate. Cum de le stia cu atitia ani inainte, cum stia ca raul va veni dar va si trece. Noi atit am putut face, nepoate, voi sa faceti mai mult. A apucat Revolutia din ’89, insa nu a mai primit nimic din ce i s-a luat.
Nu l-am uitat, cum nu i-am uitat nici pe altii, eu sunt si pentru ca el a trait, dar si pentru ca s-a intors, ca a venit de unde a plecat. Nu l-a luat nici moartea, nici viata.
Este doar o confidenta pe care v-am facut-o, suflete dragi, plecind tot de la tandretea voastra, de la binele vostru impartasit, pentru care va sunt recunoscator.
Intotdeauna am fost fascinata de ochii negri…adanci, profunzi, eminescieni….
Amalia, si care dintre voi locuiti in US… ati vazut 20/20 aseara? prima parte… cea despre cautarea sufletului pereche…
Foarte interesant ca cele mai durabile casatorii sint cele aranjate de familie… sint studii, stiti voi ca in US… modelul ar fi „intii te casatoresti si apoi te indragostesti”… oameni care s-au vazut prima data cu 10 zile inainte de nunta???? care s-au sarutat prima data dupa ceremonie???? nu mi-a venit sa cred… vorbeam de una singura. A venit si explicatia: potrivrile le fac rudele in functie de: educatia mirilor, pasiunile lor, background… adica, spun ei, exact acele lucruri care ramin la baza unirii dintre un barbat si o femeie dupa ce dispar focul, pasiunea arzatoare… Nu cred ca se aplica la civilizatia vestica, dar mi s-a parut interesant.
Dificultatea oamenilor din vest in gasirea omului potrivit (nu conteaza barbat sau femeie) zice ca ar fi fiindca undeva in capul nostru (nu in sufletul nostru) ne facem un target de cum vrem sa fie acel cineva si nu cum avem nevoie sa fie alesul nostru… Think about it Alice, Rosanne si toata lumea in cautarea marii iubiri…
Sa va aveti un week-end superb…
Valin, da, da, da… bunicul tinea poza regelui Carol in spatele icoanei…
Cind a venit revolutia bunicul nu mai era printre noi, dar era ea, bunica (suparata ca n-o chema bunicul la el). zicea : cind ma duc la bunica-tu ii zic asa: Ehheei Iacobe n-ai trait tu sa vezi pe Mihai regele intors in tara si sa vezi cum m-am dus la CPA si am luat paminturile noastre inapoi…
adica la CAP, dar scriu repede ca tre’ sa plec la munci, va mai citesc de acolo..
Valin, confidentele tale peste care sufli cu boare de poveste ma infioara frumos, ma inchipui fluturand batista pentru un tren iubit, ma vad in pragul usii cu cei doi copii ai mei mari si cu altii mici pe care ii vreau nascandu-se, ma doresc traind si dupa moarte cu barbatul sortit mie, acum, mai tarziu, peste ani sau vieti, voi fi aici, sa-l iubesc pentru eternitate.Iti multumesc pentru camerele cu oglinzi in care ma vad atat de frumoasa, mama, sotie, iubita, femeie… cu majuscule.Ne daruim si primim la randu-i, fara sa credem uneori in forta gandurilor noastre.
randu-ne, scz..
Buna ziua dragii mei. Bunica sotului meu avea si ea o poveste asemanatoare cu a bunicii lui Valin. Doar ca bunicul lui a murit la Cotul Donului. A fost grav ranit . A murit de fapt intr-un spital din Germania .Bunica l-a prins in viata . Lasase acasa 2 fete si plecase cu o bocceluta , fara bani dar cu speranta ca bunicul se va intoarce acasa. O ascultam cu drag vorbind despre rege, despre Regina Maria, pe care toti o iubeau , de la copii pina la batrini. A crescut doua fete singura, in anii ce au urmat razboiului.Nu s-a casatorit niciodata , chiar daca a ramas vaduva la 29 de ani. Era de o intelepciune rar intilnita . Era o istorie vie. A recuperat pamintul primit de la Rege , in memoria bunicului. A murit impacata ca pamintul s-a intors in familie. Doar ca sitemul defectuos din Romania comite erori, isi bate joc de batrinii nostri dragi .Soacra mea , pentru acelasi pamint de care va vorbeam sufera si ii e teama sa nu plece dintre noi fara ca lucrurile sa-si gaseasaca o rezolvare.
Va citesc si ma intristez. Stiu prin ce treceti , ma doare sufeltul ,pentru ca am avut si eu minunea mea departe. Sa aveti o seara linistita.
Adina,
da-mi voie sa ma plec in fata, Femeie!!!
sint bucati, auzi tu? si nu e usor lucru sa ma faca cineva sa fiu asa?
Anna,
te rog scrie in fiecare zi dupa ce incepi dieta sa fiu sigura ca esti OK si ca se poate trai – ete na… supravietui e mai corect macar prima saptamina… la o saptamina dupa tine incep si eu…
” Oriunde vei merge, orice vei vedea, eu voi fi intotdeauna cu tine…” Si chiar simt ca este si va fi intotdeauna cu mine… Si cand eu voi fi linistita, voi zambi si-l voi tine strans de mana. Si el
Am revazut Tristan & Isolde…
Si el va stii…pentru ca el m-a invatat sa-l tin strans de mana…
Adina, si eu ma alatur celorlalti ce au ajuns deja linga tine si daca imi permiti, sa-ti tin si eu mina.
Mai intreb si de Simona, care mi-a scris la „De unde vine dragostea”,( dupa ce plecasem de acolo), ce mai faci, cum iti mai este, draga noastra ?
Va sarut pe toti ,povestitorilor!Ce frumosi sunteti si ce frumos scrieti toti! La mine e o seara partial linistita cu unul din pui bolnavior,cu febra,medicamente si comprese cu apa si otet.Miroase toata casa a febra! Iana stiu ca esti la job acum si iti doresc spor la treaba.
Esti un exemplu de putere pentru mine Adina…eu nu stiu sa lupt pentru nimic .
Cora…
ca iepurashul: „sterg pusca si vorbesc prostii”… cum tu nu stii sa lupti? dar tu ce faci? cu casa, cu copii, cu inginerul mmm?
Pai tocmai Iana ca asta nu e lupta…e doar viata lasata sa curga lin si firesc.Asa simt,parca.Dar cine sa ne mai inteleaga si pe noi complicaciuni de femei ce suntem?
Sau poate ca lupt de fapt sa -i pastrez vietii cursul linistit.mai degraba asa.
Iana,draga mea,dieta mea e de fapt un moft,un rasfat….
Eu sunt haioasa,asa,grasa si frumoasa….
La masaj ma duc cu drag si placere,dieta,nu mi se pare grea acum,la prima saptamana…..
Dar ce ma fac la orez ?????!!!!!!
Mananc salate,fructe,legume,nimic dupa ora 18,vad eu…..
Nu stiu,nu cred ca am sa tin dieta asta…..mi se pare drastica rau…..cred ca-mi fac una proprie,mi-o adaptez pe asta dupa chipul si asemanarea mea……
Dar,merg la masaj,ca asta chiar ma relaxeaza cu adevarat….Si aici chiar se vad rezultatele….
Voua v-am spus-o pur si simplu,sa vedeti ce diete mai dau dr astia nutritionisti,zice-se…..
Va doresc o seara placuta,cu muzica frumoasa,de suflet,cu cei dragi langa voi….
Noapte buna.
Stau intepenita in carapacea mea dura si de nepatruns, ascunsa, la caldura…Sa nu ma vedeti..in seara asta ma simt bine in singuratate-mi, vorba poetului…Doar degetele astea s-au invatat sa cante la clapele negre ale tastaturii.Dar nu le aud, ascult doar zanganitul de chitare si vocile masculine, cantand despre …nunti, esarfe, fete verzi si zburatori.Si incerc sa ma vindec, sa ma fac bine, sa scap de propriile fantasme, sa-mi pierd urma in multime, sa mutesc si sa orbesc, sa nu mai sufar.Adorm in lanul meu unduit.Noapte buna si voua!Alice, te-am luat cu mine…
Pana azi am fost vizitatoare a comunitatii voastre. Acum ma apropii de voi cu … sfiala si cu o poveste.
Am asteptat iubirea… si ea nu a venit…
Si am plecat sa o caut…
Si-am intalnit un descendent de Fat Frumos. Si am visat sa merg cu el la tarm de mare…
Dar el nu m-a vazut…
Arse, petale de vis au cazut in inima mea. Si ma durea flacara lor. Si-am incremenit intr-o tacere lunga…
Alte priviri m-au invaluit cu fior tanar dar eu nu pe ele le asteptam…
Si a venit o clipa cand zambetul lui alunecos s-a oprit in ochii mei. Popas de Zburator.
Dar ochii mei l-au privit cu liniste de asfintit…
Si a mai venit o clipa cu scanteieri astrale si am deliberat:
Dor ratacitor ai ajuns la margine de lume !
Trezeste-te copila si grabeste-te !
Ai intalnire cu Viata !
exista un termen limita pentru a trimite povestea?
Buna, Iana, buna seara tuturor.
Seara nu am aprins lumina, numai 2 lumanari. Poate stiti filmul Oblio si muzica lui nemasurata. Suntem singuri si numai noi. Acum o privesc cum doarme, cum are inca miinile intinse dupa mine. Miinile care ma topesc. Inainte sa o acopar i-am sarutat talpile fine, fericit si speriat ca e a mea. Pentru noi de ce nu trece timpul, de ce ramine atit de tinara si frumoasa. Merg sa ma asez in locul meu.
E sambata Iana si celelalte zile ale vietii, vin una dupa alta, sa le implinesc pe fiecare in parte. Noapte buna. E inca sambata.
anna draga…tu si dietele tale….de maine vor fi si ale mele….
stii, pt noi femeile , cura incepe intotdeauna maine…dar cand o fi sa vie maine asta nu stiu…l-am tot cautat in calendar , dar nu mi-l gasesc…
romeo al meu, zice ca ma iubeste si asa, dar tare mai zambeste la fotografiile in care atarnam usor la cantar…
Am sa incerc cura ta anna, sa vedem daca-mi iese…
Adina, m-a cutremurat povestea ta, ca pe toti cei de aici…nu stiu sa-ti spun mai mult, decat sa te aiba in grija Doamne-Doamne si nadajduiesc ca asa va fi….
cora, iana dragele mele va port in gandurile mele , si uneori cand mi-e greu (si voi stiti !), astept sa primesc palmele voastre in care sa plang pentru ca apoi sa-mi adun lacrimile….nu vi le las sunt amare….
Simona Ioana, de o saptamana caut in toate magazinele ceaiul tau de mar copt cu scortisoara , dar nu-i chip sa-l gasesc…da-mi detalii te rog….Iubesc aroma asta , imi aminteste de bunici….si mi-e atat de dor de ei…..
Rosanne nu stiu unde a inceput tristetea ta, dar stiu unde o sa sfarseasca…
alice, vise frumoase si somn linistit…
Buna seara oameni minunati. Voi si povestile voastre imi umpleti nu doar serile ci si sufletul.
Adina, te admir pentru demnitatea ta. Aveai tot dreptul sa plangi, sa implori, sa cersesti. Sa-ti dea Dumnezeu sanatate si putere.
Valin, ce poveste… am recitit diferitele bucati. Sa iubesti si totusi sa pleci – numai un suflet mare si intreg poate veni cu o asemenea jertfa.
Rosanne, ma cuibaresc si eu in lanul tau. Mi-l imaginez in minte si mi s-a facut deodata un dor cumplit de culori: azi totul era alb si negru si gri. Mi s-a facut dor de verde si de bunica si de brandusele care cresteau primavara in gradina ei.
Monica, tocmai am citit postarea ta, am langa mine a cana de ceai cu mar copt si scortisoara… nu pot sa cred, asta e telepatie ( in forma embrionara evident). L-am primit dar uite, pe punga scrie Demmers Teehaus – Baked apple – 502. M-as bucura sa il gasesti, miroase dumnezeieste si are un gust absolut special. Iar asta o spun eu, nebautoare in mod traditional de ceai. Da-mi de stire daca l-ai gasit, daca nu iti trimit eu unul.
Va invit pe toti la un ceai aici, departe de capitala, intr-o lume inca mai linistita si usor patriarhala.
Citindu-va imi dau seama de paradoxurile vietii. Voi, profundele, capabile sa retraiti toata arheologia marilor povesti de iubire alaturi de barbatul vostru, va indragostiti, cel mai adesea de insi care nu va inteleg fervoarea sentimentala. Noi, „profunzii” pe de alta parte, facem pasiuni pt „mondene”, superficiale-delicioase fara doar si poate-dar, pana la urma, doar superficiale.. Care chiar daca inteleg iubirea ca sentiment si nu ca moneda de schimb, privesc relatiile usor standardizat, printr-un sablon devenit a doua natura. Eh, probabil ca o relatie de reciprocitate profund -profunda ar duce la anulare de sine. Vechiul adagiu, cu contrastele care se atrag, se confirma.
buna seara lume a mea draga, aroma ceaiului tau, simona ioana m-a atras si pe mine la computer…suntem impreuna, va simt pe aici, ca si ecoul unor povesti de ieri, ce m-au zguduit si pe mine…dar sper sa fie totusi bine, mai e timp, mai sunt multe minuni gata sa devina fapt de zi…
Scumpa mea Alice, eu sunt una dintre cei care n-au mai venit de mult. Nu te-am uitat, „dar vezi, te-am ratacit prin ganduri”(glumesc). N-am mai avut timp sa scriu din cauza sesiunii, dar promit solemn ca voi reveni, poate chiar cu o poveste. Iubesc si nu plec, iubesc…
Mi se pare ca sunt singura si asta imi da serios de gandit asupra unui sistem de vectori liniari independenti, asupra unui operator liniar, asupra nucleului si imaginii lui. Si ma mai gandesc la acel rezultat ‘’puternic’’, dupa cum il numea profesorul de algebra din facultate, si anume acela ca det(AD)=det A * detD. Si iti dai seama ca am apucat-o pe calea aceea descendenta a sinuciderii prin matematicca si poate ca exista cineva care se bucura pentru nenorocirea prin care trec, dar cu sigurnata nu eu sunt aceea. “Puternic†poate semnifica faptul ca era o vreme cand eu eram puternica, cand imi placea tot ceea ce faceam si ceea ce spuneam sa fie indiguit de principiile logicii. Det(AD) produsul a doi determinanti; produsul sau intalnirea a doua caractere total opuse, a doua lumi aflate la extremele realitatii: lumea mea si lumea lui. Aceasta intalnire s-a petrecut sub parantezele realitatii, sub cupola cerului marginit inferior de Pamant. El a venit din cealalta lume pentru a-mi fi alaturi. Imi amintesc si acum chiar si aici ziua aceea de martie in care ningea apoteotic. Ma astepta intr-un apartament sufocat de prea multa vecinatate pe o strada cu nume desuet de balada. Ar fi trebuit sa vorbim mult in ziua aceea, sa ne spunem cuvinte memorabile…ne-am apropiat, neputand sa ne spunem decat prin incordarea bratelor prinse in imbratisare ca este ceva de spus, ca mai multe nu se pot spune, nici atunci, nici altadata, ca acesta a fost singurul lucru important de transmis, lung, nesfarsit de odihnitor si de greu si de neasteptat de cald.
Si-au mai trecut si alte ninsori la rand..si am sperat si am reusit sa il mai strang in brate, al meu, ca si cum timpul mi-ar fi fost complice, ce-a fost frumos o vreme s-a intors. Imi tinea capul in palme si se uita la mine si era bine.
Sunt cateva ganduri dintr-o scrisoare ce i-am trimis-o barbatului pe care-l iubesc nesfarsit de vreo 7 ani. Ganduri scrise pe vremea cand eram studenta. Ne-am scris ca alta data scrisori..unele le-am pastrat. Acum din dragoste pentru el, pentru noi, am parasit orasul. Nu e singur. Sunt a doua femeie in viata lui. Inca nu stiu ce sunt sau ce nu sunt pentru el, cert este ca distanta ne-a apropiat mai mult.. desi am plecat cu gandul ca departarea isi va spune cuvantul, ca timpul aseaza praf peste noi, peste aminitiri..traiesc cu dureroasa bucurie un sentiment de dragoste ce vine de dincolo de mine…Nu mai am nopti in care sa ma intreb la nesfarsit de ce nu il uit, de ce nu trag oblonul si plec, de ce e asa si nu e altfel…Am invatat sa iubesc in taina. Invat si am invatat de o vreme sa accept ceea ce traim noi in toate particularitatile, asumat si reponsabil pana la sange, pana la prasele. Desi ma asteptam ca sa uite vorbele ce ni le-am spus, clipele traite, lucrurile marunte atat de dragi mie, nu a facut-o. ba dimpotriva sunt zile in care imi sterge praf de pe amintiri pe care eu le-am lasat sa cada…Nu stiu ce va fi, ce nu va fi, dar sper sa fim pregatiti sa o traim in continuare asa cum ne este data….Pentru mine, el este momentul meu de liniste. Pasesc mult mai apasat stiind ca undeva pe lumea asta exista un barbat care ma adora.
Nu ma pricep la cuvinte…Va impartasesc si voua acest sentiment ce imi umple sufletul pana la refuz, si va doresc sa il traiti si voi.
Alice, te salut cu drag si am citit de la primul numar revista ta cu mare drag. Am deschis de mai multe ori blog-ul tau. Am citit. Nu am indraznit sa scriu. Pana acum.
Anais, te imbratisez, te invidiez pentru iubirea ta care te tine de atatia ani, si iti doresc sa te tina pana la moarte, si sa fie fericita… Ma bucur ca ai scris, pentru ca scrii cu sufletul. Dincolo, pe pagina de alaturi, la De ce ador filmele cu vampiri, tocmai am ajuns cu discutia la iubirile triste, tainuite, in vieti in care exista mai multi intr-o singura iubire…
Buna dimineata,
Va multumesc cu drag ca v-ati adus aminte de bunici, de povestile si mangaierile lor. Va multumesc ca ati vazut seninatatea si frumusetea lor si nu tristetea si ridurile vremurilor. Pentru mine sunt cel mai pretios cadou pe care mi l-a facut mama, constructori de amintiri dragi, de suflet, de om. Multumesc!
Ma bucur mult ca ma cititi. E ca si cum mi-as strecura o particica de inima in palma cuiva care stie s-o protejeze. Asta pentru ca, Alice, nu sunt filolog. Sunt inginer.. absolvent de UPB, Electronica si Telecomunicatii, de meserie programator software. Ceea ce scriu eu e trimis la executie, judecat logic si in termeni de eficienta. Dar tot sper ca pe langa scriitura asta, mai e loc in mine si pentru cea de suflet, pentru cea care se citeste si care uneori trimite o emotie. Si mai sper ca intr-o zi munca mea va fi si eficienta si inspirata si cu ceva suflet 🙂
O zi cu soare va doresc!
alice tu stii ca eu scriu cand nu mai pot…cand prea multa disperare sau prea multa bucurie nu mai incap intr-un singur suflet.si povestea mea de dragoste parca nu as vrea s-o spun la nimeni, nu in intregime. poate ma crezi egoista,dar o parte din ea vreau s-o pastrez pentru mine.
m-am uitat ieri la un film minunat PS:I Love You. si acum plang cand imi aduc aminte de el. prea mult plang alice..prea mult. cate doruri si cate tristeti mai sunt inca ascunse in mine de nu mai reusesc sa le spal?
As vrea sa scriu despre povestile mele de dragoste…dar cu tristete spun ca le-am uitat sau poate n-am stiut niciodata sa le traiesc.
Mi-e rusine sa vin aici, in fata vostra, a sufletelor capabile de iubiri vesnice, de emotii tremurande, de daruire totala. Insa nu pot sa-mi opresc strigatul neimplinirii.
Nu sunt de piatra. Iubesc, de multe ori probabil chiar frumos, crestineste si uman, rareori patimas si carnal. Dar niciodata pe de-a-ntregul.
Si-n cartile, ca si pe blogurile Tango, de multe ori barbatul e cel care ocupa locul (din perspectiva mea ingrat) al incapabilului sentimental, al actorului grabit spre un alt rol. Insa uite-ma-s eu, cu toate tulburarile cognitive si emotionale specific feminine (astfel excluzand ca as fi vreun barbat in corp de femeie ïŠ), vesnic in pozitia celui care doreste mai mult, care nu mai poate da totul.
Nu reusesc sa-mi amintesc daca asa am fost mereu, insa cu cat constientizez neputinta mea de o iubire completa, cu cat ma simt mai paralizata emotional.
Sunt iubita…poate nu cum as vrea, cum am nevoie…Si cer nonverbal dovezi pe care oricum nu le-as accepta drept probe. Sotul meu e unul din putinele exemplare pure moral, a carui iubire insa mie nu mi-e suficienta…ascunzand defapt insuficienta mea iubire pentru el.
Cine a hotarat ca cel care care iubeste mai mult, sufera mai mult? Cine ne da acest minunat dar – capacitatea indragostirii vesnice? Cine cunoaste penitenta pacatului de a vrea mereu mai mult?
In general sunt sintetica in scris. Imi permit sa o citez in inchiere pe Alice cu pasajul in care m-am regasit dureros „AÅŸ vrea să doresc pe cineva nebuneÅŸte. Să-i regăsesc gustul în cafeaua de dimineaţă, iar mirosul lui aspru să-mi zgârie visele. Să zac bolnavă de lingoare, să delirez, să gem, să strig. Să nu mă aline decât scrâşnetul dulce al cheii în uÅŸa din spatele nostru. Să uit de tot că dragostea se cuvine să fie înÅ£eleaptă. Åži să nu-mi pese că poate veni o clipă în care să sufăr, atâta vreme cât fără dragoste pot să mor. Să nu mai am curajul să-l întreb pe Dumnezeu dacă e bine ce fac, ÅŸi atunci să nu-l întreb nimic…
Dar sunt o femeie de carieră, înÅ£eleaptă, lucidă, inacceptabil de trează. Åži cred că n-o să mai trec niciodată prin asta.â€
Lururile bune se intampla oamenilor buni…si oamenii buni ii cunosti in monentele grele, cand mai ai un pic si te prabusesti. Poate zborul acela spre adancuri are ceva magic in el si declanseaza undeva in univers minunea care te salveaza. De cate ori am cazut nu imi mai aduc aminte, dar stiu ca la sfarsit cand am ajuns in punctul acela minuscul de unde credeam ca mai jos de atat nu pot sa ajung am gasit un suflet gata sa ma ridice…si m-am ridicat cu aripi sporite de inger, m-am ridicat pana cand ochii m-au durut de atata lumina…
Prima data am iubit padurea bunicii si dealurile pline de flori, mirosul de fan proaspat, pamantul arat, vantul care alerga vesel prin parul meu blond, apusurile triste din spatele casei si apa rece.
Apoi am iubit un om care a plecat cu toate visele si sperantele mele de copil, care a calcat in picioare sufletul meu fragil care tremura la fiecare zambet , la fiecare mangaiere, la fiecare promisiune…si in momentul in care a plecat am jurat cu niciodata nici un barbat n-o sa mai treaca in lumea mea. Inca ma mai intreb uneori ce doare mai mult: sa moara sau sa plece?
Si apoi anii s-au scurs usor pe langa mine si m-am trezit intr-o zi in bratele unui barbat..fara sa vreau , fara sa cer asta. Si mi-am zis: e doar un joc! Dar jocul era nou pentru mine si nu am stiut sa-i respect regulile si intr-o zi am vazut ca nu mai pot respira fara el, ca minutele si orele cand nu sunt langa el sunt inutile. Si toata cautarile si toate nelinistile mele au avut un sfarsit si un inceput in aceeasi clipa.si as vrea sa-ti scriu alice despre dragostea asta care imi transforma sufletul in mii de alte suflete ce alearga vesele pe pamant si printre stele si in mii de alte lacrimi care curg siroaie in noptile cand raman singura…am sa scriu putin cate putin…si ai sa stii ca de fiecare data cand scriu plang caci sunt singura in casa, ca mi-e prea dor si prea frica…tare as vrea sa-l pot iubi in liniste, sa am un suflet atat de senin incat sa-l iubesc fara indoieli, fara nelinisti, fara cautari infrigurate.
Uneori ma intreb daca asta e dragoste alice? Asa trebuie sa doara dragostea? Asa trebuie sa te chinuie?
Iubesc articolele scrise de ALice , sunt atat de ” aproape ” de tot ceea ce inseamna suflet / inima , sentiment ca ma acapareaza de fiecare data cand citesc ceva nou . Mi-am permis si eu sa scriu ceva , acum , intr-o seara cand „cuvintele nu au fost de prisos „.Poate se regaseste cineva in ceea ce am „trait „….
Cuvinte , vieti , suflete efemere………………………
Ascult notele tanguitoare ale unui tango argentinian ; iubesc pasiunea aceea “interzisa†pe care o traiesc doi dansatori uniti printr-un “pacat sfruntat†contra fidelitatii proclamate de unii dintre noi ; iubesc atingerile acelea pagane si patimase …iubesc tangoul si dansul …IN DOI , si ma gandesc cat de trist , fad si rece e momentul de final , momentul in care unul sau celalalt spune in soapta , temandu-se de propriile ganduri ,†s-a terminat! †. Inghiti in sec , te retragi in acel “ colt†care iti ofera umbra fiintei tale si sprijin senzorial , preferi sa uiti de tot , sa iesi din lumea aceea atat de simpla care nu-ti ofera nici macar un moment de intimidate cu tine insuti si sa te adancesti in lectura sentimentelor , intr-o critica aspra la adresa ta si a lui , a voastra , asa ca la final . Il iei pe el , il acuzi , il minti , il jignesti , il desfiintezi , te iei pe tine , gasesti argumente , scuze , te regasesti in rolul de victima , te disculpi , TE MINTI si apoi tragi concluzii ….gresite , evident , din moment ce obiectivitatea ta este subminata de propriile-ti teorii . Nu ierti nimic in ceea ce-l priveste , nu uiti nimic din ce-ar fi putut sa fie , din ce-ar fi putut sa dea , din ce ar fi putut sa faca , si totusi , de ce atata timp pierdut alaturi de un om in care nu mai gasesti decat defecte si lipsuri , nemultumire , repros si ura …Ati avut atatea momente impreuna , unde sunt amintirile placute , zambetele fugare , atingerile stangace , iubirile razlete , si toata pleiada de dragalasenii ? Se uita totul atat de repede , sau gustul amar tainuie , fara a se trada , decat pe-nserat , in ascunzisul bine pazit pe care il pastram pentru clipele de autocompatimire ?Si totusi , sa termini o relatie , cere atata forta de caracter , atunci cand cateva batai de inima au distrus mecanismul de aparare si l-au lasat pe beneficiar fara drept de replica . Poti fi sincer atunci cand zici stop ( ?) , sau imaginatia o ia razna si inventezi scuze care suna frumos pentru “a indulciâ€momentul ? Dar de ce ti-ar mai pasa , daca totusi ai zis “pana aici “ ?Hotararea a fost luata , fraza de final a fost soptita si golul din suflet , totusi , cine il umple atunci si de aici inainte ?Esti multumit ca ai facut pasul decisiv , dar el , sufletul , dar ea , mintea , dar el gustul ….sunt decizii , sau mai degraba detalii pe care nu le-ai gandit atunci cand ai spus “it’s over “.Sterge , daca poti , tot ce candva insemna seara , dimineata , visul , savoarea , sensul a tot ceea ce ati fost voi . Pune punct , fara a-ti intoarce capul , fa primul pas inspre ceea ce ai dorit , si calca peste el / ea , peste scancete , gemete , hohote , off-uri , zile , nopti , ore , ani, du-te mai departe si uita ochi , maini , buze …uita tot , altfel risti sa cazi in delir , iar salvarea e doar pentru norocosi….Asculta-ti gandul surd , urmeaza pasul lin , alunga fantomele trecutului si frange-ti inima …Doar atunci , uitand de tine , de voi , mai ai o sansa , atunci cand ai ucis ceea ce candva iubeai , poti iesi din umbra.
salut pe toata lumea. alice, postez si eu o poveste a mea. nu prea recitita, fiindca nu mai am timp. azi am scris-o, azi o postez fiindca e deadline.
Mă uit în urmă ÅŸi greu îmi vine să cred că am putut trăi aÅŸa, ani, zeci de ani de-a rândul. N-am ÅŸtiut abc-ul iubirii niciodată, dar ÅŸtiam mereu că eu trăiesc pentru „o dragoste mareâ€. AÅŸa cum un analfabet ar ÅŸti că trăieÅŸte pentru o carte măreaţă, pe care o va scrie el. Perpetuam de la o zi la alta, de la un an la altul o nefericire neînÅ£eleasă, care mă copleÅŸea inevitabil în orice împrejurare, fiindcă ea era fundalul pe care se întâmpla viaÅ£a mea de fiecare zi, de fiecare moment. Credeam că numai o dragoste mare mă poate mântui, dar credeam totodată ÅŸi cu egală intensitate că aÅŸa ceva nu e pentru mine. Love is for the happy people, aÅŸa spunea un cântec dureros, ÅŸi eu ÅŸtiam că e aÅŸa, dar mai ÅŸtiam că numai iubirea mă va ferici, aÅŸadar cum aÅŸ fi putut vreodată fi fericită înainte de a fi iubită? TotuÅŸi, mergeam înainte cu mizeria mea sufletească ÅŸi cu aÅŸteptarea subminată constant de un tragism ca o fatalitate.
Am ales, într-un mare târziu, pe cel mai nefericit dintre oamenii pe care îi întâlnisem vreodată, bolnav parcă de aceeaşi neputinţă ca şi mine. Credeam că doar împreună cu altcineva asemenea mie voi putea creşte, fiindcă ne vom înţelege rănile unul altuia, şi ne vom iubi sufletele chinuite, şi ne vom ţine de mână în timp ce vom învăţa să mergem.
‚Împreună’. Cuvântul pe care s-a construit toată viaţa mea. ‚Noi doi’, sintagma vrăjită care avea să cheme lumina, să aducă firescul pe care nu-mi mai aminteam să-l fi cunoscut vreodată, să reunească toate piesele împrăştiate ale vieţii mele, recreând un univers ca o împărăţie a cerurilor. Iubirea era religia mea, ‚noi doi’ fusese dintotdeauna singura explicaţie pe care o puteam găsi unei vieţi altfel pe deplin absurdă şi ameţitor de zadarnică.
Inutil, poate, să mai spun că nu-mi imaginasem vreodată că iubirea poate veni după mai multe încercări. Aveam dreptul la o singură încercare, mai exact, la o unică încercare, fiindcă unicitatea era atributul a tot ce avea legătură, în mintea mea, cu iubirea. Aşadar, acea primă şi unică iubire era tot ce-mi era dat şi-mi rămânea să mă descurc cum puteam, punând la bătaie toate resursele mele, ca s-o fac înălţătoare.
A fost însă acea primă iubire o adevărată noapte neagră a sufletului, la capătul căreia n-am găsit zorii, nu, ci am înţeles că drumul ei se afunda în beznă tot mai mare, că nu avea sfârşit. Dar deşi vedeam asta, eu n-aş fi putut vreodată să-i pun capăt, fiindcă nu aveam înspre ce să plec. Să revin la singurătatea aceea stearpă şi la lipsa aceea, acută în fiecare clipă, din sufletul meu? Nu, nu mai puteam. Înţelegeam – aşa credeam eu, că înţeleg – că mai mult de-atât nu-mi va fi dat vreodată, aşa că rămâneam.
Despărţirea s-a produs singură, odată cu încheierea anilor de studenţie şi întoarcerea fiecăruia în oraşul său. Aceasta a fost prima din cele câteva despărţiri nehotărâte de mine, ci de cineva mai mare şi mai înţelept decât mine, pe care nu l-am cunoscut niciodată, deşi de-o vreme mi se pare că mă apropii tot mai mult.
Aşadar, ne-am despărţit. Întoarsă acasă, mă frângea uneori dorul de el, nostalgia după unele dintre nopţile anilor în care am fost împreună, rarele momente de oarece comunicare şi de puţină, atât de puţină afecţiune din partea lui – în vreme ce eu arsesem doar pentru el, după bunul meu obicei pe care aveam să-l statornicesc cu ceilalţi. Tânjeam câteodată după prezenţa lui, dar în cea mai mare parte a timpului constatam că mi-e mai bine aşa, era linişte acum, linişte.
N-a trecut mult şi am fost iarăşi doi. Ştiam, simţeam că m-am maturizat mult în relaţia de curând încheiată, ştiam că, în ciuda eşecului total al acelui ‚împreună’, eram acum mai bogată, mai femeie, iar suferinţa, de data aceasta din iubire, nu mai fusese una stearpă şi fără urmări, ci îmi dezvăluise noi adâncimi, şi noi orizonturi.
Am păşit, cu răni vii şi aparent cu aşteptări mai puţine, într-o nouă relaţie. Aveam acum alături un om mai luminos, mai bun, mai cald. Dar, încă o dată, un om care nu cunoştea nici el iubirea, cum nici eu, cum nici cel cu care fusesem înainte. Îmi ziceam, din nou, că vom învăţa împreună.
A fost aşa: într-o după-amiază am lăsat tot şi m-am urcat în tren, pentru o călătorie lungă, la celălalt capăt de ţară, unde aveam să împart cu el viaţa lui de student. Totul era nou pentru mine – el, oraşul, oamenii, camera de cămin. Era prin octombrie, la început. Eu terminasem facultatea în vară şi aflasem cu stupefacţie că trebuia să trăiesc viaţa de după facultate, viaţa oamenilor mari. Or eu nu ştiam să fac nimic din ceea ce făceau ei, ceilalţi, eram ca o tufă de mărăcini pe un pământ arat. Şi am văzut în chemarea lui calea de a amâna, de a trăi încă o vreme cu spatele întors acestei vieţi care mă aştepta ca o întindere plată şi nesfârşită, în care vor fi înghiţite elanul meu, boema mea, poezia şi prietenia. Insipidul vieţii celorlalţi avea să mă cuprindă şi pe mine. De aceea, m-am aruncat în acest al doilea împreună cu un fel de deznădejde, necunoscând altă scăpare.
Am trăit două luni – mi se pare mereu uluitor că au fost doar două luni – mai mari decât toate vieţile la un loc ale celor pe care-i vedeam, peste tot, urmând pas cu pas cărarea bătătorită. Două luni de zile şi de nopţi, de libertate şi de un soi de complicitate, de muzică şi prieteni – ai lui, apoi cu toţii ai mei. A fost atât de viu, de mult, a fost aşa că nu voiam să se sfârşească. Şi chiar dacă simţeam, uneori, o lipsă, o acopeream cu un gest înfricoşat şi căutam s-o uit. Chiar dacă, aşezată pe scările cantinei, sub un cer de pe care vântul gonise norii şi-l lăsase senin, dar pustiu, presimţeam că ceea ce trăiam nu era totul, că dincolo de risipa aceasta înşelător fericită în care trăiam, se profila mereu o tristeţe binecunoscută mie – chiar dacă erau toate acestea, nu aveam niciun gând să închei, să mă opresc ca să înţeleg, să las să se întâmple vreo schimbare. Rămâneam, în strat profund, tristă ca întotdeauna, dar acum, pentru prima dată, tristeţea mea cunoscuse fericirea şi erau amândouă aşa, ca într-un mariaj nedesluşit. Dacă ar fi să iau din viaţa mea doar cele două luni de-atunci, aş şti neîndoielnic că am trăit. Nopţile noastre într-o tavernă studenţească, în braţe şi împărtăşind oarecum aceeaşi viziune asupra lumii, asupra celorlalţi, asupra noastră, plimbările pe Copou, singură, cu el sau împreună cu cel mai bun prieten al nostru, jumătatea de pâine tăiată pe lungime şi umplută cu felii de parizer, pe care o mâncam amândoi aşezaţi pe bordură, vinul, muzica, paginile de carte, bucuria noastră că ne-am găsit, atât de asemănători, atât de singuri, râsetele noastre care-i molipseau şi pe ceilalţi, tristeţile noastre înţelese-neînţelese şi împărtăşite, toate au fost atât cât putea fi, atunci.
Într-o noapte de decembrie, bolnavă, cu febră, n-am mai putut merge împreună cu el în taverna noastră. Şi parcă nu mai era oricum la fel de-o vreme, nici pentru el, nici pentru mine. Era o oboseală în fiecare dintre noi, atingerea, privirea, cuvântul ne erau stinse parcă, abia mai pâlpâind, la răstimpuri. Dar tot mă agăţam de el, tot îl aşteptam să vină, tot nu ştiam să trăiesc altfel. Iar orele treceau, şi el nu venea. O panică nelămurită m-a cuprins cu totul, bolnavă şi slăbită cum eram, şi mereu temătoare să nu-l pierd pe ‚împreună’. Când noaptea a început să se risipească şi mi-a fost clar că nu va mai veni, am pornit cu deznădejde să îl caut. Nu pentru că aş fi crezut că am să-l găsesc, ci pentru că nu mă mai puteau cuprinde pereţii încăperii. Voiam să merg, să nu mă mai opresc, să mor sau să dispar. Totuşi l-am căutat, în locurile ştiute. Erau toate închise, şi peste toate începuseră să cadă primii fulgi ai acelei ierni. Eram doar eu pe străzi, în zori, mai singură ca niciodată, căci iată, fuseserăm doi, iar singurătatea mea era acum ca o ruptură, ca o smulgere, ca o jumătate fără rost. Nu mai ştiu când m-am întors, prăbuşită, zdrobită. Poate după câteva ore, în care nu mai ştiu cum a fost. M-am culcat, voind fierbinte şi deznădăjduit ca somnul să mă vindece, să mă trezesc întreagă şi fără durere. M-a trezit el, spre după-amiază poate. Dormise la o fată. Simţise că relaţia noastră îl îngustase, îi îngustase viaţa, şi voise să-şi recâştige libertatea. Nu ţinea să se întoarcă la ea, dar avusese nevoie de experienţa asta. Pentru mine, acesta era sfârşitul. Sfârşitul vieţii mele construite pe noi doi, pe împreună. Câteva zile şi nopţi am fost nebună. Toată disperarea unui suflet care vedea năruindu-se unica raţiune a vieţii. După asta nu mai putea urma nimic. După asta – nimic. Pentru mine, viaţa fusese îngropată. Voiam să-l omor, voiam să-i omor pe amândoi, apoi voiam să omor lumea, lumea asta în care nu găsisem niciodată iubirea. Lumea asta care continua să existe degeaba, nefăcând decât să năruiască vise şi căutări. Nu era nimic de găsit în ea. Ura mea ajungea la cer, şi voia să-l doboare şi pe el, voiam să redau totul nimicului, fiindcă oricum era totul fără rost, aici.
Ne-am despărţit. M-am întors acasă, plină de răni, cu toate drumurile închise, nemaiavând înspre ce să prinvesc în faţă. Noaptea, când mă aşezam pe pernă, îmi cuprindeam inima în mână şi o întrebam dacă ea mai vrea să trăiască, depozitară a atâtor şi atâtor dureri, de-o viaţă întreagă. Şi-i spuneam că nu va fi cu supărare dacă în dimineaţa următoare nu ne vom mai trezi. Mie îmi ajunsese, puteam să mă opresc aici. Dar ea, înţeleaptă ca cel mai mare decât mine, a mers mai departe, iar eu am învăţat s-o iubesc. Pentru prima dată începeam să întrezăresc iubirea. N-o ştiusem niciodată, nu mă iubise nimeni, niciodată, nu mă învăţase nimeni abecedarul. Tot ce am fost învăţată a fost limbajul orgoliului, urii, dominării, înstrăinării. Aşa cum spuneam la început, mă uit acum în urmă şi parcă nu pot să cred că am trăit atât de monstruos. Dar arunc apoi o privire în jur şi înţeleg, înţeleg fără doar şi poate: aşa trăiesc toţi ceilalţi, cu rare, foarte rare excepţii. Aşadar noaptea, după ce stingeam lumina, rămâneam doar eu şi inima mea. Oricum nimic altceva nu-mi mai rămăsese, gândul meu nu mai avea înspre ce să se îndrepte. O lua uneori către el, cel cu care fusesem până nu de mult şi îl vedeam atunci stingând lumina şi trăgând pătura peste ei doi (erau acum împreună, el şi ea) şi durerea era atât de ascuţită încât îmi retrăgeam îndată gândul de la ei. Şi reveneam la inima mea. Inima mea. N-o cunoscusem niciodată, n-o întrebasem niciodată ce o doare, ce o bucură, ce ar putea ea, dacă ar avea sprijinul şi încrederea mea. Mă cufundam în ea, şi aşa adormeam.
Au trecut ani de atunci. Mulţi ani. Între timp, am făcut paşi – şi potriviţi, şi greşiţi – tot mai mulţi înspre iubire. Deşi n-am mai putut să cred niciodată în ‚împreună’ în felul acela în care crezusem, deşi am rănit şi eu, la rândul meu, pe alţii care mai credeau, deşi mi-am mai dorit şi altă dată să mor, cu sufletul la fel de pustiit, deşi am trăit lucruri de-a valma, mereu încercând tot felul de drumuri, am ajuns acum la un liman al apelor tulburi. Paradoxal sau nu, acum nu mi-aş mai da viaţa în schimbul niciunei alteia – iar pe vremuri aş fi dat-o pe orice altă viaţă. Acum ştiu că toate cuvintele au două înţelesuri, şi că oamenii împărtăşesc un talent nativ de a alege sensul greşit. Împreună există din nou pentru mine, dar înseamnă altceva. Iar noi doi nu mai exclude restul, noi doi nu mai este un manifest şi o sfidare împotriva celorlalţi, şi nici nu mai înseamnă anularea fiecăruia dintre noi pentru a ne transforma în jumătăţi. Acum, unicitatea iubirii înseamnă altceva, în niciun caz o şansă unică, o posibilitate unică.
Mi se mai întâmplă să revăd cerul acela gol, părăsit, pe care-l priveam de pe treptele cantinei din Iaşi. Îl revăd uneori în mintea mea, alteori aievea, uşor diferit, dar acelaşi cer, în zile de primăvară sau de toamnă târzie. Dar acum cerul gol îmi e prieten, aşa cum prietenă îmi e şi tristeţea pe care o naşte în mine, fiindcă inima mea le cuprinde pe toate în ea, şi le iubeşte pe toate. Iar, iubite fiind, toate sunt transfigurate, otrava lentă şi ameninţarea de mai demult devin nectar al eternităţii. Şi e tare bine aşa.
Buna dimineata tuturor !
Ieri am facut un gest mai putin „ortodox ” , in sensul ca am ales un mod las de a spune unui barbat ceea ce gandesc despre asa-zisa noastra relatie amoroasa , adica am scris si nu i-am spus ce gandesc , desi intotdeauna am incurajat si aproape intotdeauna am spus ce gandesc . Probabil lipsa unei baze pe care sa se consolideze aceasta relatie a dus la „marturisirea” in scris , probabil momentele stanjenitoare de „liniste” au avut ca si efect o mica izbucnire menita sa destrame , sau sa consolideze experienta noastra , probabil atata diferenta va scoate la iveala putinul pe care il avem in comun , probabil …Consecintele au sa apara azi , maine , sau poate niciodata .
Traiesc ceea ce am urat intotdeauna : a doua sansa data unui „infractor „.Lucruri nespuse , sperante desarte , sicanari , asteptari , toate au reaparut la fel de sfidatoare ca si prima data .De data aceasta nu mai sunt sanse , de data aceasta , aleg eu finalul , fie ca doare sau nu , am obosit sa astept .
Felicitari celor care au postat ; aici , eu , personal am gasit „durerea ” si „extazul” unor povesti de viata !
Lorelei, draga mea, vino sa scrii la postul de alaturi, la filmele cu vampiri, fiindca acolo e adunata toata lumea! Asta e obiceiul, scriem cu toti pe cea mai recenta pagina, cand se schimba, ne mutam si noi. Te imbratisez. Si iti inteleg oboseala, o inteleg perfect. Cred ca ai facut foarte bine, sunt mandra de tine!
Sunt norocoasa!! De ce?Poate pentru ca imi pot inchide ochii si imi pot permite sa visez….Macar in vis tzine-ma de mana,strange-ma si voi stii ca esti langa mine.Atat.Ar trebui sa invatzam sa iubim cu adevarat,sa visam ca aceasta ni se poate intampla si noua .Sa iubim fara sa cerem ceva in schimbul acestei iubiri.Sa fim fericitzi ca ea se poate manifesta,deci exista.Pare greu,aproape de negasit aceasta iubire,dar daca tzi se intampla,n-o rata,nu lasa sa treaca pe langa tine….Sunt atat de rare clipele acestea!Dar pentru toate astea trebuie sa visezi,neaparat.Am sa inchid ochii,am sa-tzi soptesc :clipa asta nu va muri niciodata,am sa-mi asez capul pe umarul tau,am sa ma joc cu parul tau asa cum nimeni n-a facut-o,sarutul meu il vei simtzi lin si pur….
Un bun prieten de-al meu citind aceste randuri sunt singura ca ar exclama ironic:cliseu!!!
:)Catzi sunt insa aceia care ar recunoaste ca putzini sunt cei ce iubesc cu adevarat???Si catzi oare sunt cei ce admit ca cele mai ridicole greseli sunt cele savarsite din dragoste?!Urasc visele spulberate,voi nu?Dar cel mai groaznic si greu de suportat sunt cele care sfarsesc cu vointza noastra.Si cum se poate intampla asta?Atat de simplu….ai un vis,ai grija de el,il iubesti,o clipa de ratacire si s-a dus!
Asa incat…..daca avem un vis,sa il pastram cu grija,sa il iubim…e al nostru….nimeni nu ni-l poate fura!Si sa ne bucuram ca putem inca visa…..
Povestea de mai devreme , va vine sa credeti??E autentica, e asternuta pe hartie la http://www.cafeneaua.ro, in urma cu ceva ani, sa fie vreo2, exista si in inima mea,stiti e una din acele iubiri pe care nu ai vrea sa le uiti.Niciodata.atat
Era sa uit……… sa nu va mirati daca aceasta poveste o gasiti , undeva intr/un jurnal, parca Yannya, in fine, marturisesc ca mi/a fost mare surprinderea , uimirea, usor confuza , ma intrebam ce cauta iubirea mea acolo………..in fine, nu judec pe nimeni si nimic, nu aici, desi plagiatul imi repugna in toate formele ei, hai, sa inchei aici, as deveni uracioasa si nu meritati
” …Ploaia…Ploaia nevinovata ca un plans,
Ploaia….Ploaia e si-ntrebare, e si raspuns…
…Azi e prea tarziu sa cred cu patima,
Ca intre noi a fost doar un pariu pe o lacrima…”
Ce frumos „plange” Valeriu Sterian in picaturi de chitara clasica!
Aniversare in copac
Am scris aceasta poveste cu ocazia aniversarii a 13 ani. Si m-am imaginat sarbatorind-o urcându-ma intr-un copac. Un copac inalt si solitar, pierdut de padure si care a crescut pe un teren stâncos si ostil. Atât de inalt, incât sa imi dea oportunitatea imaginara de a sari si a ma rani serios sau care sa imi ofere o buna perspectiva asupra peisajului viu si colorat care este viata mea. Bazat pe emotiile pe care le traiesc, nu am nicio idee ce voi face. Ce ar avea sens sa fac sau cum consecintele actiunilor mele ar schimba ceva.
Subconstientul meu imi aduce cu brutalitate imaginea Lui in minte si doare ingrozitor. De multe ori simt ca merita fiindca este cel mai grozav om de pe fata pamântului. In realitate, nu a fost niciodata asa, dar pentru mine inca este cel mai apropiat exemplu pe care l-am cunoscut vreodata. Ne-am intâlnit in liceu si am fost doar simple cunostinte. Apoi, dupa câtiva ani, intr-un oras diferit, cu vieti diferite, am dat nas in nas pe strada. A doua zi, când am fugit dupa el, aproape ca era sa fiu lovita de o masina. De atunci am fost impreuna. Ne-am iubit enorm si cam atât. In anii petrecuti impreuna mi-a aratat cum o fiinta poate iubi, mai presus de orice, un alt suflet. Mi-a aratat ce inseamna sa fii devotat cuiva pâna la limita stupiditatii. A construit o carapace in jurul meu ca sa ma protejeze. Mi-a acoperit ochii si mi-a astupat urechile ca sa nu simt cât de aspra si grea poate fi viata. A facut eforturi supraomenesti ca eu sa fiu fericita. Iar eu m-am comportat mereu ca si cum as fi fost centrul universului. Am secatuit norocul pe care mi l-a dat viata. Iar EL, dupa 12 ani a obosit. A fost prea târziu când am realizat amândoi cât de distructive au fost grija excesiva si ignoranta mea. Asa am ajuns sa fiu copilul de 33 de ani care sunt acum.
As vrea sa pot sa cred ca exista lucruri care dureaza o vesnicie, dar nici chiar eu nu imi permit sa fiu atât de naiva. Cu totii avem perioade in viata când ne muncim in exces bietele inimi si ne lasam mintea sa construiasca scenarii care sa umple spatii goale lasate de ceea ce am pierdut sau a fost distrus. Si adaugam tot mai mult peste povara pe care deja o caram in spate zi de zi. Ne trezim deodata si vedem ca de fapt golurile nu sunt umplute cu nimic. Putem sa construim la infinit in jurul lor, sa le cunoastem locatia ii sa nu cadem din nou in ele.
Sunt obosita de scris si chiar acum alerg afara sa caut copacul perfect. Nu, acesta este prea fragil ca sa suporte greutatea gândurilor mele. Poate acela? Nu cred, este deja luat. Este amuzant cum aprope toti copacii au chiriasi. Sau este trist? Inchid ochii si merg, peste munti si dealuri, chiar imi ud pantofii traversind râuri, platesc o pasare sa ma duca mai repede in tarâmul cu mai putini locuitori nefericiti unde voi avea mai multe sanse sa gasesc copaci liberi de inchiriat. Ajung la sfârsitul lumii unde nu locuieste nimeni si vad un covor de lacrimi cristalizate ce acopera pamântul. Sunt fericita ca acest loc exista cu adevarat si voi râde in fata celor care ma contrazic. Imi aleg copacul, atrasa de crengile chinuite si distorsionate. Ma urc in el ca o scolarita, ma zgârii peste tot si chiar scap un pantof. Nu ma intorc sa il recuperez, poate daca il contemplu de acolo, o alta poveste se va naste in mintea mea.
Stau acum in vârful copacului de la sfârsitul lumii. Locatia perfecta pentru gândit serios. Sunt foarte trista. Vad cum lumina soarelui loveste covorul de cristal si ii cântaresc din ochi greutatea. Inca nu sunt sigura daca voi contribui si eu. Imi resuscitez emotiile si ma intorc in timp, la momentul când m-am indragostit de EL. Simt ca l-am cunoscut dintotdeauna. Chiar si când eram foarte tineri, m-a socat cu câta responsabilitate era dispus sa se incarce. Aproape ca si cum i-as fi cerut-o. La 20 de ani nu eram incarcati cu nicio povara emotionala. Asa am inceput. In timp ne-am incarcat cu viata si am cedat. Si o parte semnificativa din ce am avut s-a imprastiat in aer.
Plâng pentru vremurile trecute si cum lacrimile ating scoarta copacului, muguri apar din senin. Privesc in extaz cum cu cât plâng mai tare, cu atât ramurile se umplu de frunze si flori mov, ca florile liliacului pe care l-am primit de la EL in ziua in care a luat primul salariu. As vrea ca ele sa miroasa a ciocolata ca sa ma duca inapoi in ziua in care am mâncat prajitura impreuna. As fi vrut sa iau unul din muguri si sa fac din el un medalion ca acelea cu numele noastre gravate in minuscule boabe de orez. M-as descurca mai bine acum cu mahmurelile traite impreuna dupa petreceri nebune. As vrea sa simt din nou certitudinea ca dragostea si increderea dureaza o vesnicie. As vrea ca EL sa fie aici cu mine, tinându-ma de mâna chiar inainte de a decide sa ma arunc in gol. As vrea sa imi fie mai usor sa ii spun adio si sa il las sa traiasca fericit pâna la adânci batrâneti. Si as vrea sa pot sa fac ceva sa ii dezghet inima, dupa ce eu i-am pietrificat-o. Dar nu pot, si in momentul când realizez, inima imi scapa din piept. Cade din pom si incepe sa alerge ca nebuna. Sar de sus ca sa o prind. Dar nu ma ranesc fiindca sunt deja ne-vie. O urmaresc cum se indreapta spre oras. Orasul locuit unde nu gasesti copaci de inchiriat. Incep sa zâmbesc când o fetita imi ridica inima de jos in dorinta de a intelege ce se intâmpla. Are lumina in ochi, nu este speriata. Se indreapta spre mine si imi sopteste in ureche : “ Nu inca. “ Apoi incepe sa-i cânte inimii mele, cu o voce calda tinând-o cu ambele mâini ca pe cescuta fragila de portelan. Ii da drumul. Vad note muzicale plutind in aer, inconjurându-mi inima si aducând-o inapoi in pieptul meu, acolo unde apartine. Mi-a fost inapoiata, un pic sifonata si murdara, dar eu stiu ca am puterea sa o restaurez, sa o am din nou stralucitoare si curata. E doar o chestiune de timp.
Si mai stiti ceva? Acum imi plac mai mult florile albe decât orice liliac din lumea asta fiindca reflecta un nou inceput. Cât despre lacrimile cristalizate, ele continua sa se adune. Dar nu sunt ale mele. Exista o multime de oameni care-si doresc sa urce in copac, sa plânga si sa nu incerce sa inventeze o poveste care sa-i ajute sa nu sara. Pacat. Ar trebui sa se gândeasca cum oricare zi, buna sau rea, are numai 24 de ore si cel mai groaznic minut tot 60 de secunde dureaza.