Frumoasele straine – zambet, lacrima, lumina

Am ras mult, si am lacrimat pe alocuri. M-am regasit in cuvinte si in intamplari, m-am revoltat, m-am entuziasmat, m-am ironizat pe mine insami, urmand ritmul ironiei autorului.

Pe langa comentariile voastre, pe care le primesc cu recunostinta, imi sosesc destul de des si mesaje dusmanoase, pline de venin sau de invidie. Aceleasi femei pe care eu nici nu le cunosc si care nu ma cunosc deloc, dar care nu ma pot ierta pe mine pentru vinile lor de neiertat, imi posteaza pe blog diverse acuzatii, incercand, si, uneori, reusind, sa-mi strice cheful de a crede in oameni. Imi scria de curand o duduie frustrata ca e absurd cum, orice s-ar intampla pe lume, eu gasesc cate o paralela cu propria mea viata, incercand sa fur tot rostul planetei si sa-l transfer asupra mea. Dar nu despre asta e viata? Nu e nu doar dreptul, ci obligatia noastra sa filtram durerea si frumusetea lumii prin propriul nostru suflet? Nu despre asta e arta si truda si, pana la urma, trecerea noastra prin univers?!!

Traiesc ca sa ma oglindesc in ochii lumii si sa ma arat celor asemenea mie. Ma compar mereu cu tot ce vad, cu tot ce mi-e dat sa aud, ca sa ma pot aseza mai bine in propriul meu rost. Si cel mai drag exercitiu de regasire, cea mai fericita zabava a cautarilor mele imi e cetitul cartilor. Iar Frumoasele straine a lui Mircea Cartarescu este una dintre acele intalniri minunate, in care te bucuri sa te regasesti, esti mandru sa te recunosti, ti-e drag sa te descoperi, sa te redescoperi.

*”Sa ma ia naiba, daca era vorba de monstri l-as fi preferat pe Adi de Vito”

Am ras cu ochi tristi si, desigur, m-am simtit mai putin singura pe lumea asta de prosti in care romanii sunt cei dintai, citind fragmentul in care autorul reda cu umorul lui fara margini momentul aparitiei cantaretei aduse de romani la ceremonia de acordare a premiilor Giuseppe Acerbi.

“Pe o muzica de magnetofon cu benzi demagnetizate si-a facut aparitia in sala de bal ultraselecta o… mogaldeata, o fiinta asemenea banditilor din Star Wars, cei care voisera sa-l dea pe C3PO la fiare vechi: cocarjata, cu o imensa broboada pe ochi, cu un soi de straita-n spinare si opinci pentru care cuvantul “urias” e insuficient, barci mai curand. Portul popular era din cele autentice, de o hidosie greu de contrafacut: greu ca o cuirasa si mirosind a statut, cu arniciul mucegait pe la maneci. Aratarea salta pe muzica oarecum galvanizat, de parc-ar fi avut un mecanism interior, si cand a-nceput sa cante am recunoscut vocea groasa ca de baci la oi a unei cantarete arhaice de muzica populara. Asistenta incremenise in scaunele Secession. Cei pe langa care trecea se trageau inapoi inspaimantati. Era Muma-Padurii, Doamne iarta-ma, parasutata in salonul mantovan si proferand eresuri in grai dialectal. Prin fata ochilor ne salta culminarea a zeci si zeci de ani de politica culturala cu sarmalute si mamaliguta, cu tapureli si racnete de calusari, cu literatura cu tarani, pictura cu tarani, muzica taraneasca, metafizica taraneasca, stomatologie taraneasca, ginecologie taraneasca, dracu’ mai stie ce. Cu specificul nostru national de primitivi ai Europei. In orchestra popoarelor noi ne-am prezentat de-a pururi cu ocarina stramoseasca. Iar acum oficialii nostri, intre care insusi domnul ambasador, priveau jenati in podea. Sa ma ia naiba, daca era vorba de monstri l-as fi preferat pe Adi de Vito, macar si-a luat nume de italian. Si, oricum, mi se pare mai autentic in vitalitatea lui tembela decat tot “tezaurul folcloric” de duminica, de la zece dimineata, sa moara dusmanii mei…”

*”Culmea imbecilitatii” editoriale

Probabil ca ar fi trebuit sa-mi scotocesc prin strafunduri si sa mai scot ceva zacaminte de simt al umorului, dar la fragmentul cu pricina am ajuns intr-o zi in care plansesem mult de ciuda ca niste colegi de-ai mei carora le incredintasem bucuria si obligatia de a corecta o carte splendida, a unei autoare care va ramane pentru totdeauna in biblioteci si in istorii literare, trimisesera cartea la tipar plina de greseli, apoi se infoiau explicandu-mi ca ce atata tambalau, daca nu-mi convine, sa execut singura ce poftesc, ca ei au facut cum au stiut mai bine. Si, pe cuvant de onoare, ca nu atat de durerea banilor pierduti am plans atunci, ci de ciuda si de neputinta de-a gasi ca tovarasi oameni care sa-mi semene cu adevarat, care sa-mi fie camarazi de adevarata nadejde, pe care sa ma pot bizui ca pe mine insami, pentru totdeauna… Traim intr-o lume in care prea multi dintre noi sunt invatati ca au doar drepturi de neatins si salarii de neciopartit, insa obligatii care pot fi infaptuite doar procentual.

Cam asa am reflectat, amar si pagubos, citind pasajul cu  festivalul italian pentru care Cartarescu a scris o piesa de teatru pe care i-au publicat-o intr-un volum in care textul a aparut amestecat cu textul unui dramaturg sarb. “O replica eu, una el, incat textul a capatat o turnura de Ionesco pe care nici unul n-o intentionase. Si s-a si jucat asa, culmea imbecilitatii, in fata unui public care, la sfarsit, a aplaudat entuziast…”

*”M-am simtit ultimul om de pe lume”

N-am reusit sa zambesc deloc nici la episodul cu laptopul (“cand am vazut ca lucra la un laptop, ceva s-a strans in mine, m-am simtit ultimul om de pe lume. Eu nu-mi puteam inchipui pe atunci ca aveam sa-mi permit si eu unul vreodata”), pentru ca mi-am amintit cat de mult mi-am dorit si eu unul si cu ce eforturi cumplite am reusit sa-mi cumpar primul meu laptop, la mana a doua, in urma cu 9 ani. O nascusem deja pe Ilona si locuiam inca in garsoniera, iar pentru mine era vital sa fiu cat de cat mobila si sa pot lucra si in bucatarie. Unicul computer – il vad si acum in ochi, mare, galbejit, cumparat si el tot la mana a doua, trona in mijlocul odaii in care locuiam, scriam, dormeam, citeam si leganam copilul. Dupa ce mi-am cumparat laptopul, viata mea a devenit mai frumoasa, mai simpla, mai usor de indurat pentru o femeie sarantoaca, cu patru slujbe (cum aveam atunci cand scriam inca pentru Tabu, National, ProTV Magazin si Catavencu) si un copil adorat, cu patru tipete impletite intr-un singur glas.

*”Ia te uita, ce sa fie?/ Un om mort cu aia vie!”

Si am ras hohotit si fara decenta citind traducerile in limba franceza facute poezioarelor din folclorul copiilor pe care autorul le cuprinsese in volumul sau, Travesti.

“Una dintre ele suna cam asa: “Ia te uita, ce sa fie?/ Un om mort cu aia vie!/ Sa fereasca sfanta soarta/ De un viu cu aia moarta!” Traducatoarea mea vazuse aici un mesaj macabru, si tradusese in consecinta: “Oare ce se intampla?/ Cei morti ii bantuie pe cei vii!/ Destinul insa ii ocroteste:/ Cei vii le arata drumul spre moarte!” Mai multa bataie de cap ii dadusera versurile: “Sunt sarac, n-am nici caciula, /Am o namila de p…” Nu gasise ultimul cuvant in dictionarele romanesti, asa ca fusese nevoita sa improvizeze. Ii iesise cam asa: “Sunt sarac, imi lipseste palaria, /Duc in mana o punga mare…”

Unde ati ras? Unde ati plans? Cand v-ati bucurat, cand v-ati intristat citind Frumoasele straine a lui Mircea Cartarescu? V-ati regasit? V-ati ratacit? A meritat? Ati regretat?

Pentru mine, lectura ultimei carti, aparute la Humanitas, a lui Mircea Cartarescu a fost ragaz de reflectie si de rasfat. Am citit o carte despre lumea stramba si splendida in care traim si o carte despre mine insami, asa ciudata si frumoasa si straina cum sunt si eu. Cartea mi-a fost prilej de dor si de lumina. Pentru voi cum a fost?