O carte, un destin, o sansa

Care este cartea copilariei tale? Aceea care ti-a schimbat viata si ti-a colorat visele, care te-a ajutat sa iti gasesti rostul si sa intelegi cine esti, cine vrei sa fii?

Eu stiu sigur ca viata mea ar fi fost mai trista si mult mai lipsita de splendoare daca, intr-o zi norocoasa, nu m-as fi intalnit cu lumea feerica din “La Medeleni”. Ca as fi bajbait mult printre nedumeriri, ca as fi intarziat inca un anotimp (un an, un timp…), pana sa imi gasesc puterea si indrazneala de a intelege si de a defini frumusetea.

Din cartea lui Ionel Teodoreanu am invatat sa iubesc. Am invatat sa rad cu soare si sa plang viscolit, sa cresc frumos si sa cer mult de la viata. Sa nu ingadui nimanui sa imi franga nici aripile, nici zborul – asa cum a promis Danut. Si sa ma lupt mereu cu rutina, cu deznadejdea care te fac sa uiti cine esti si ce vrei – asa cum el nu a izbutit sa faca.

Ador zarzarii, pentru ca m-au nins petalele lor o data cu randurile superbe ale cartii. Traiesc pentru a-mi implini marea dragoste – nu iubiri de rand, nu iubiri fara noima- , pentru ca am avut norocul sa intalnesc, in cea mai frumoasa carte a copilariei mele, porunca de a fi fericita. Iar meseria sufletului meu mi-am ales-o tot pentru ca am citit “La Medeleni” si am inteles ca destinul unei fete romantice si visatoare ca mine are in el imperativul splendid de a studia Literele, si de a darui lumii literele cartilor, mai departe.

Citind “La Medeleni” am intalnit, atingand mai intai cu papilele gandului, sarbatoarea cataifului asezat pe masa, cu dezlantuirea lui de frisca si deliciu. Citind “La Medeleni”, am invatat sa-mi asez un trandafir galben la reverul taiorului albastru, cum facea Monica. Din cartea de capatai a copilariei mele am invatat sa imi astept iubirea la tarm de mare, cum l-a asteptat Olguta pe Vania, si sa-mi transform dragostea intr-o nemarginire…

Cartile pe care le citim in copilarie ne lumineaza destinul. Paginile care ne daruiesc intelepciunea si splendoarea lor ne transforma pentru totdeauna, facandu-ne mai buni, mai puternici, mai profunzi. Mai adevarati.

Imi curg prin vene cuvinte si imagini a caror intalnire, la varsta potrivita, m-a obligat sa traiesc mai mult si mai frumos decat cei care nu au avut parte de binecuvantarea lecturii. Si de aceea ma plec, cu respect, in fata gestului celor care fac in asa fel, incat copiii din bucatile de lume in care nu erau carti de ajuns, si nu erau nici sanse de ajuns, sa primeasca, in dar, dreptul de a creste frumos si de a ajunge oameni intre oameni.

Intra pe www.estedreptulmeu.ro si afla cum te poti alatura unei campanii nobile si curajoase, “Dreptul de a citi”. Iar eu, pentru ca vreau neaparat sa ducem cat mai departe solie de lectura si de inteles, pentru ca vreau sa ne dezmeticim la timp si sa le daruim nu doar copiilor nostri, ci si acelor copii care pareau condamnati la nesansa, predau stafeta scrisului catre doua prietene dragi si nespus de talentate, Corina Stoica si Amalia Nita, o data cu obligatia, cu rugamintea ca ele sa o dea mai departe, intr-un pay it forward superb, intr-un joc profund de-a binele si dreptatea, care va rostogoli, spre adevaratele rosturi, multe vieti de copii.

Corina, Amalia, va rog sa raspundeti si voi, pe blogul vostru, la intrebarea la care raspundem noi, aici: care este cartea care v-a bucurat copilaria si v-a transformat viata? Sub titlul si sub frumusetea carei carti va stau primii ani din viata? Si apoi, dati stafeta mai departe, catre alti prieteni ai vostri…

“Bate cineva la poarta? Nu-i nimeni, se scutura castanul…”

Abia incepusem ultimul an de liceu. Era septembrie tarziu, iar eu ma imbatam de splendoarea castanelor rostogolite pe asfalt si le mangaiam cu disperarea tandra a celor care simt ca va veni o mare schimbare in viata lor. Si ma durea gandul ca e ultima toamna pe care-o strabat avand uniforma de eleva, in Ploiestiul marilor mele vise.

Umblam bezmetica pe bulevardul cu castani si incercam sa indur ameteala gandului care nu-mi dadea pace. Daca n-am strabatut cum se cuvine anii de liceu? Daca am ratat lucrurile esentiale pe care-ar fi trebuit sa le traiesc in rastimpul acela de razvratire si spendoare? Si, intr-o zi in care chiuleam de la economie politica si hotarasem sa imi incarc sufletul cu emotie asezata in versuri – pentru ca nu uitasem, inainte sa fug de la liceu, sa iau cu imprumut de la biblioteca o antologie de versuri de dragoste – m-am asezat pe o banca de lemn si mi-am propus sa traiesc o minune. Am inchis ochii si am asteptat, bucurandu-ma de adierea toamnei calde si blande.

“Bate cineva la poarta?”, m-a trezit din visare un glas de baiat. Si parca fara sa fiu pe de-a-ntregul scuturata de vise, am raspuns ducand mai departe replica din romanul lui Ionel Teodoreanu. “Nu-i nimeni. Se scutura castanul”… Si abia apoi l-am privit. Si mi s-a parut cel mai frumos baiat din lume.

Am chiulit in ziua aceea si de la celelalte ore, pentru ca noi am vorbit despre literatura si despre munti, despre muzica si despre luna, despre castanii din orasul meu si teii din orasul lui. Mi-a promis ca va veni si peste o saptamana si ne-am dat intalnire sub acelasi castan, pe aceeasi banca. Iar inainte sa plece m-a sarutat, si timpul s-a oprit in loc. A fost primul meu sarut, sarutul meu de fecioara timida, speriata, uimita, fericita.

Nu a mai venit niciodata la o a doua intalnire, si nu am reusit sa ii mai dau vreodata de urma. Nici nu l-am cautat cu indarjirea pe care as fi pus-o in cautarile mele mai tarziu, cand am inteles ca dragostea nu vine decat rar, ca un miracol. Ca un fulger… Pe atunci inca mai credeam ca o fata trebuie sa astepte si atat. O vreme mi-am imaginat ca va aparea candva, cu acelasi zambet si cu o carte sub brat, si ca ma va intreba daca bate cineva la poarta. Dar nu a venit. Si de atunci – de o viata intreaga – recunosc ca, de cate ori aud castanele cazand, ma gandesc la el. Nu-mi mai amintesc chipul lui. Dar stiu ca ii datorez o iubire visata intr-o toamna, in ultimul meu an de liceu… Ca ii datorez felul meu deznadajduit si splendid in care iubesc si azi, temandu-ma ca nu va mai veni niciodata o clipa la fel de frumoasa ca aceea pe care-o impart, acum, cu omul langa care traiesc intr-o dragoste mare.

P.S. V-am povestit o amintire draga, dulce-amaruie, din anii mei de adolescenta. Daca vreti sa povestiti intamplarile voastre frumoase din liceu, va astept, cu drag, la Reuniunea de clasa.

http://www.coffeechat.ro/reuniunea-de-clasa/