Nu credeam in Dragobete

* N-am pus niciodata pret pe sarbatorile indragostitilor, poate pentru ca nu m-a invitat niciodata nimeni sa le serbez cu fast. Nu am primit niciodata daruri de pret in numele vreunei iubiri, si nu-mi amintesc sa-mi fi aterizat candva in cutia postala intrebarea dulce, misterioasa, ametitoare: “Would you be my Valentine?”. Si nici nu am indraznit sa cant cuiva, vreodata, cantecul Ofeliei nebune de iubire: “Maine-i Sfantul Valentin,/ Dis de dimineata,/ La fereastra, iata,-ti vin/ Ca sa-ti fiu mireasa”…

* Sarbatoarea de sfantul Valentin mi-a devenit foarte antipatica acum ceva vreme, cand am aflat ca iubitul meu de odinioara, pe care incercam de zor sa il dau pe brazda in ale amorului cinstit, ma insela – imi vine sa zic pe furis, dar el o facea aproape pe fata- cu o duduie intitulata dupa numele sfantului indragostit. Asa ca, de ziua iubirii eterne si a amantei noastre perpetue, eram mereu imbufnata.

* Despre Dragobete, ca sa fiu cinstita, n-am stiut nicicand mare lucru. Nici macar data lui nu mi-am amintit-o niciodata exact, fiindu-mi de ajuns sa-l localizez undeva pe la sfarsitul lunii cu Valentinul. Pentru ca, desigur, daca imi puneam toate sperantele in cui inca de pe 14 februarie, nu aveam niciodata energie destula sa le dau jos si sa le fac respiratie gura la gura inainte de 1 Martie. Abia atunci, o data cu vestea primaverii, ma mai pricopseam cu cate un martisor si-un buchetel de iluzii. Si puteam s-o iau de la capat cu asteptarea.

* Am aflat de curand ca Dragobetele e pe 24 februarie si, nu stiu de ce, nu am mai uitat.

* Eu am sperat si am scris mereu, nadajduind sa mi se indeplineasca profetia, ca dragostea pogoara din cer ca un fulger. Am asteptat o noapte inalta, neasezata in calendare, in care sa se deschida cerurile si sa se pravaleasca asupra mea iubirea aceea mare si vesnica din care sa renasc si sa ma reinventez. Si, intr-o noapte aurita de luna, pe tarmuri imbratisate de ape, pentru mine dragostea a pogorat din cer ca un fulger. Am descoperit langa umarul meu un barbat pe care il cunosteam dintotdeauna, dar nu-l vazusem – si nu ma vazuse – cu ochii iubirii noastre posibile. Imposibile. Posibile. Inevitabile.

*Ceea ce s-a intamplat dincolo de noaptea aceea tine deja de istoria marii mele iubiri si gangureste intr-un patut de bebelus. Are ochii mei si zambetul lui. Si sangele nostru impletit, clocotit, razvratit.

*”Cand am fost la Venetia?”, l-am intrebat de curand. Nici el, nici eu nu am stiut sa alegem o data din memoria noastra indragostita. Pentru ca am trait de atunci o viata de om. “La sfarsitul lui februarie” a fost un raspuns care mi-a fost de ajuns pana azi.

* Am gasit astazi in buzunarul hainutei rosii pe care am purtat-o in noaptea fulgerata de luna si revelatii ale absolutului, biletul de avion al intoarcerii mele din ziua urmatoare.  Scria pe el We, 25 Feb 2009. Si a fost prima data in viata cand mi-a parut rau ca nu am crezut in Dragobete si in puterea lui de-a-i face pe indragostiti sa nu se mai desparta niciodata. De-acum cred. De-acum stiu. Chiar si pentru cei care nu pun pret pe sarbatorile indragostitilor, iubirea din februarie dureaza dincolo de anotimpuri, rastoarna inertii, sterge revolte.

* Probabil ca am sa cant, in curand, “Maine-i sfantul Valentin… la fereastra, iata,-ti vin…” Si pentru ca Dragobetele saruta fetele, am sa imi iau fetita in brate si-o sa purcedem la sarut. Si la aniversarea de un an a revelatiei dintai, si a iubirii de pe urma.

* Voi credeti in Dragobete?