Tara de balada: Valea cu Prosti, patru stele

Ne-am intors din Maramures, la sfarsit de august, pe un drum pe care nu ma mai incumetasem de mult. Iar Transfagarasanul, vazut pentru prima data din aceeasi masina cu barbatul iubit, mi s-a aratat mai frumos, mai mandru, mai ametitor decat in toate amintirile mele de tinerete. Insa, ca de obicei atunci cand se aduna prea multa frumusete in inima mea, simt nevoia sa revin la locul miracolului insotita de toti copiii mei. Fiindca altfel, nu mi-e bucuria intreaga si durabila.

Asa se face ca, dupa ce am trudit constiincios cateva zile la revista de octombrie, m-am incumetat sa-mi iau alte trei zile de concediu. Vazusem chiar pe Transfagarasan, pe malul lacului Vidraru, ca s-a inaltat un hotel falnic, cu patru stele pe epoleti si o priveliste feerica: Valea cu Pesti. Si, dupa ce m-am documentat printr-o navigare indrazneata pe internet si am aflat ca mandretea de lacas renovat si modernizat cu fonduri europene detine piscina interioara, bowling, biliard si camere cu balcon spre lac, am pus mana pe telefon si am facut o rezervare.

Am intrebat inca o data daca e real pretul afisat pe site. Daca un apartament cu doua odai – cum ar zice fratii nostri de peste Prut – costa doar 250 de lei si, intr-adevar, copiii sub 12 ani sunt cazati gratuit. Mi s-a spus ca da, da, sigur, va asteptam cu drag. Am intrebat si daca apa din piscina e calda si pot intra cu copiii si am aflat ca bineinteles, doamna, veniti, ca va asteptam. Drept care, dupa ce am impachetat iar ce abia despachetasem, si mai mult decat atat, am pornit la drum catre un loc pe care l-am descris drept un fel de Mare Canion al Carpatilor. “Privelistea seamana cu aceea din Cars”, le-am explicat copiilor, ca sa vorbesc pre limba si pre mintea lor. Iar ei mi-au raspuns cu traditionalul, neaosul “Wow!”. Si fiindca au vorbit in acelasi timp, au adaugat: “Jinx!” si-au batut palma.

Am strabatut intr-un suflet cei 200 de kilometri care despart casa noastra din Popesti Leordeni, construita cu fonduri ipotecare tot mai greu de restituit – intrucat francul elvetian si-a iesit din pepeni-  si aceea din motul muntelui Fagaras, modernizata cu fonduri structurale pasamite nerambursabile. Dar ce-mi pasa mie, cine de unde are bani?!! Noua ne era dor nebun sa inotam impreuna ca in zilele de miez de vacanta, si planuiseram sa ne bucuram in tihna de toate splendorile locului, intr-un ultim dezmat familial inainte de inceperea scolilor.

Hotelul era mare si nu prea populat, iar operatiunea de cazare s-a desfasurat plina de amabilitati. Ba chiar domnul de la receptie ne-a invitat, dupa ce ne lasam bagajele, sa coboram si sa ne insoteasca intr-un tur al zonei de agrement, lucru pe care l-am facut, curiosi, de indata ce am descalecat din apartamentul nostru despre care am constatat ca, totusi, nu avea balcon. Am aflat ca un singur apartament detine balcon, dar ca acela este ocupat, asa ca am inghitit in sec si-am pornit, voiosi, catre zona de distractii. De indata ce am pasit pe taramul fagaduintei, ne-a lovit un val de frig patrunzator si domnul cel amabil ne-a sfatuit ca, daca vrem sa folosim subsolul cu comedii, sa ne imbracam gros. “Si pentru piscina?”, am intrebat eu cu glas ragusit, dar domnul nu m-a auzit fiindca, in acelasi timp cu mine (dar fara sa-mi spuna Jinx sau sa bata palma), incepuse sa recite tarifele pentru fiecare amuzament in parte.

“La piscina tariful este de 20 de lei pe ora pentru fiecare persoana”, ne-a spus, iar eu am intrebat, palida, daca se poate sa stam doar jumate de ora. Am aflat ca nu, nu se poate. Am primit insa favorul de a nu achita pentru cei trei copii ai mei decat o singura taxa, operatiunea scaldatului intr-o ora ajungand doar la 60 de lei. La bowling, intrucat copiii voiau sa manuiasca singuri bilele, nu se puteau face reduceri. Tariful era de 15 lei de persoana pe partida – deci, printr-un calcul nemilos alti 60 de lei pentru o partida de aproximativ jumatate de ora. La biliard si la ping-pong, alti 15 lei pe ora pentru fiecare manuitor de tac sau de paleta – si de aici incolo nu am mai calculit, n-am mai calculot, n-am mai socotit… Fiindca mi se facuse prea frig la gandul ca visul nostru de a petrece cateva zile de nostim dezmat si sprinten inot trebuia amanat pentru hoteluri mai bune.

Am facut iute un cosiliu de familie si am decis sa mergem, totusi, la piscina, macar in prima zi, ca prea facuseram planuri de balaceala si scufundari. In apartament nu aveam halate, asa ca am coborat imbracati cu ce aveam pe noi, incalcand prevederea anuntului care avertiza ca nu avem acces la piscina decat in halate. Am cerut macar prosoape de piscina, si acelasi domn bun la toate ne-a dat, parcimonios, trei prosoape curate, spunandu-ne, cu glas amabil, ca aveam prosoape si in baie, puteam sa le luam pe acelea. Am inghitit in sec si am impartit la cinci cele trei prosoape galbene ca entuziasmul nostru recent. Si, dupa ce am facut dus, ne-am azvarlit in piscina cu apa limpede ca cristalul si rece ca Ozana cea curgatoare, incercand sa ne oprim clantaneala dintilor cu miscari repezi si disperate. Ne-am refugiat imediat in jacuzzi – catarandu-ne pe o scara de lemn precum cele care urca in podul bunicii, cu sapte fustei alunecosi ca naiba, o scara prinsa cu doua felii de tabla de marginea cazii in care tasneau cateva jeturi mototoale, puse acolo mai mult pentru atmosfera decat pentru masaj. Dar, pentru ca in cada cu bulbuci palizi ne-am plictisit, am strans din dinti si ne-am azvarlit din nou in piscina rece ca moartea, ca tradarea, ca dispretul.

Domnul cu glas amabil si comportament dusmanos ne-a verificat din sfert in sfert de ora, intrebandu-ne daca suntem siguri ca ne incadram in cele 60 de minute arvunite pentru 60 de lei, sau dorim sa platim pentru doua ore. Noi am promis cu glas cand rece, cand fierbinte, ca iesim la timp. Si bine am facut ca ne-am tinut promisiunea, fiindca la usa piscinei ne astepta, cu ochii pe ceas, prietenul nostru de la receptie, de la bagaje, de la prosoape si de la jacuzzi.

Am ajuns la micul dejun la ora 9.58. Fuseseram anuntati ca breakfastul e intre 8 si 10, deci ne-am imaginat ca mai apucam noi sa ne punem cate ceva in farfurii. Dar n-a fost asa. Micul dejun nu era pe baza de bufet, ci oamenii stateau la mese si asteptau, docili, pomana chelnerilor. La 10 si 14 minute, dupa ce m-am ridicat de pe scaun si am insistat sa vina cineva si la noi, un domn scarbos ne-a luat comanda si, dupa ce si-a notat constiincios in carnet fiecare doleanta a noastra ne-a anuntat ca va trebui sa platim tot ce am comandat, fiindca e inclus in pretul camerei doar pana in ora 10, iar noi am venit prea tarziu. “De ce nu m-ati anuntat cand am intrat pe usa? De ce nu mi-ati spus ca micul dejun s-a inchis, iar de acum mananc contra cost? Poate decideam sa mananc in alta parte!”, m-am enervat eu in zadar, pentru ca celor mici le era foame si am sfarsit prin a renunta la proteste rugandu-ma sa nu-mi scuipe in omleta sau in cafea.

Am primit nota si mi s-a cerut sa o achit cash. Eu am pretins sa-mi fie inclusa in pretul camerei, iar chelnerul mi-a declarat ferm si arogant: imposibil. Si mi-a explicat ca nu poate sa imi emita bon fiscal pe produsele de la micul dejun, fiindca micul dejun e inclus in pretul camerei, pana la ora 10. Dupa 10, el nu are cum sa imi dea bon pe ceva ce ar fi trebuit sa fie gratis.

Stiu ca va imaginati ca situatia s-a rezolvat cumva in favoarea clientului, adica a mea. Dar va inselati amarnic. Am platit – cu cardul – si am anuntat ca plecam din hotel si toti au ridicat din umeri. Noi am eliberat camera si am cerut sa ni se faca factura fiscala. Receptionerul – bell-boy-ul, prosopistul si posesorul tuturor celorlalte functii detinute prin cumul in hotelul de 4 stele-  a venit de pe terasa unde dadea, efectiv cu sapa, imbracat in pantaloni de trening, tricou transpirat si papuci de plastic. S-a asezat pe scaunul receptiei si mi-a emis factura fiscala pe costul apartamentului si al orei petrecute in piscina rece ca gheata- dar nu si pe micul dejun platit. Seful restaurantului – si al smenarelilor- mi-a propus sa-mi dea un bon pentru niste ciorbe, daca vreau neaparat bon fiscal. Eu am racnit ca nu le dau bani negri. Sotul meu i-a facut nesimtiti. Recepionerul- gradinar- prosopist si-a cerut mii de scuze si a dat zece telefoane incercand sa remedieze situatia.

Am stat 50 de minute in fata receptiei, incercand sa primesc nu doar scuzele individului, ci si bonul fiscal. Si stiti ce-am facut pana la urma? Am plecat fara bon. Prapaditul in papuci a venit dupa mine si mi-a promis ca rezolva el cumva si-mi trimite prin posta bonul, daca il capata vreodata. Eu i-am zis sa-si gaseasca un job, ca hotelul lor dusmanos si friguros, care ar fi trebuit sa se numeasca Valea cu Prosti, va da faliment.

Nu cred ca va da. Stiu ca mai sunt si alti prosti ca mine, resemnati ca traiesc in tara noastra de balada. Scriu acum, cu obida, doar cu mana dreapta, in timp ce cu stanga imi ung ceafa intepenita de la scaldatul in apa ca gheata. Intind pe piele niste maglavaisuri urat mirositoare, care sper sa ma scape de durere. Si de rusine. Si de parere de rau ca avem o tara atat de frumoasa si atat de degeaba…

Masina mea decapotabila

Cu siguranta, pare o frivolitate. E ca si cum m-as lauda ca mi-as fi luat si eu poseta Vuitton. Ca si cum as spune, asa, intr-o doara, ca am sandale Dior. Sau poseta Chanel. Dar eu nu ma laud niciodata cu ispravi materiale, ci, atunci cand povestesc ca, in Rhodos, mi-am petrecut o zi jumate din viata conducand o masina decapotabila, doar marturisesc, cu uimire, cu sfiala, cu stanjeneala, ca a fost unul dintre cele mai profunde, mai memorabile rasfaturi ale vietii mele.

In ziua in care am ales masina pe care sa o inchiriem, mi-am dat seama ca, in cei 42 de ani ai mei nu am urcat niciodata intr-o masina decapotabila. Ca nu am simtit rasfatul vantului si al soarelui, ca nu am zburat, conducand, asa cum trebuie sa fi simtit toti cei care au calatorit in vehicule decoltate. Si ca merit, pe insula iubirii si a splendorilor, sa imi fac un dar.

Masina noastra alba si mandra ne-a dus pe tarmuri prelungi si binecuvantate de singuratate si valuri, pe plaje pe care ne-am oprit ca sa inotam si sa ne ingaduim sa comparam desfatarea Egeei cu a Mediteranei. Ne-a purtat, pe drumuri insingurate si trufase, catre castelele si cetatile venetiene uitate din alte ere.

La Monolithos, locul in care s-a filmat Tunurile din Navarone, am prins si unul dintre cele mai tulburatoare, mai profunde, mai ametitoare apusuri de soare. Un apus pe care am incercat sa il pastram in palme, in inima, in imagini.

O fereastra deschisa catre Chisinau

Mi-am asezat mereu dorul de fratii mei de peste Prut sub versurile splendide ale lui Nicolae Dabija: “Dor imi e de Dumneavoastra/ Ca unui zid de-o fereastra”. Iar atunci cand am pornit, pentru a doua oara in viata, catre taramul fermecat al viselor mele de patriot posesor de inima neimplinita, m-am simtit pregatita sa zbor, sa evadez, din iubire, prin geamul rupt in zidul dintre noi.

Am mai fost la Chisinau, candva, parca in alta viata. In urma cu mai bine de cinci ani m-am trezit cu un telefon din partea unei fete cu glas bland si suflet de poveste: Valentina Luchian. Nu ma intalnise niciodata, dar ma poftea la o ceremonie unde aveam sa primesc un premiu, fara sa fi facut nimic deosebit. Ma premia pentru felul meu de-a fi, de-a scrie, de-a marturisi. Si am fost onorata, fericita, grabita sa alerg atunci la intalnirea cu o lume intreaga de care-mi fusese dor intreaga viata. Dar, dupa aceea, iarasi s-au asternut uitarile. Fereastra din zid s-a astupat.

Anul acesta, in luna mai, nu am primit un telefon, ci o scrisoare. Una electronica, asa cum se poarta astazi, cand iubirile au devenit virtuale, iar sufletele se intalnesc online. Alte doua femei, la fel de frumoase si de curajoase, ne rugau, pe mine si pe Simona Catrina, sa venim si sa vorbim femeilor din Clubul Nostru despre dragoste, despre tradare, despre sex, despre speranta, despre desteptare… Ne-au asteptat la aeroport gazdele noastre: Viorica Nagacevschi si Doina Cernavca. Una tinea in mana doua buchete de flori. Cealalta un urs enorm, in bratele caruia sa doarma Izuta noastra nelipsita. Si, alaturi de ele, prietenul nostru drag, marele fotograf Mihai Potarniche, camarad din vieti trecute al lui Paul Buciuta, barbatul cu care m-am insotit, din mare dragoste, pentru toate vietile viitoare.

Am intrat impreuna intr-un oras verde si primitor in care, inainte de toate, am cerut ingaduinta de a ne prezenta omagiile poetului Arcadie Suceveanu, pe care l-am gasit la Uniunea Scriitorilor. Apoi ne-am lasat conduse la o alta intalnire pretioasa, unde am dat peste Nata Albot, moderatoare a unor emisiuni de mare succes, de adanc adevar.

Celebra jurnalista a moldovenilor, frumoasa Nata Albot, ale carei invitate am fost si in emisiunea de la radio Aquarelle, si la Jurnal TV, ne-a ispitit in atmosfera discutiilor oneste, pregatindu-ne pentru intalnirea programata pentru seara. Ne-a provocat sa povestim despre noi si despre cautarile noastre, intr-un studio de radio in care aerul vibra de emotie. Apoi, la televiziunea unde ea si Andrei Bolocan realizeaza emisiunea Sare si Piper, cei doi s-au oprit din gatit, ca sa mai povestim putin, ca sa ne mai pregatim inca un pas pentru marea intalnire.

Si s-a pravalit apoi peste noi o seara miraculoasa, in care ne-am infrant teama si noi, si ele. O seara in care discutiile au pornit sovaielnic, dar au terminat fulminant. O intalnire in care, oricat de timide ne-ar fi fost la inceput glasurile, adevarurile s-au aratat indraznete, remarcabile. N-a fost loc pentru platitudini. Nu si-a gasit nimeni ragaz pentru banalitati. Nu au vorbit decat cei care au avut ceva de spus, cu adevarat. Ipocrizia s-a autoexilat, spasita.

“Parca nu v-am vazut niciodata asa de frumoase, asa de in verva”, ne-a complimentat Paul, sotul meu, care ne-a privit si ne-a fotografiat dintr-un colt de Sala de Aur. “Parca n-am fost niciodata atat de libere, atat de acasa”, i-am raspuns noi, promitandu-ne noua si prietenilor nostri de la Chisinau sa nu mai inchidem, niciodata, fereastra.

P.S. Voi reveni, in saptamanile urmatoare, cu interviurile de la care nu m-am putut abtine. Deja, pe siteul nostru am publicat conversatia pe care am avut-o nu de mult cu marea lor creatoare de moda, Valentina Vidrascu.Valentina Vidrascu: O fata poate fi manechin fara sa faca prostitutie

Urmeaza Arcadie Suceveanu, Mihai Potarniche, nadajduiesc ca si Nata Albot. Si nu ma voi opri aici…

Timisoara unei mari iubiri

Ma leaga de Timisoara o poveste de dragoste. Una senina, durabila, implinita. Iubirea mea de azi, care mi-a schimbat rostul si numele.

Ma leaga amintirea unui drum din primavara abia inceputa a lui 2009, drum insotit de batai de inima si saruturi nesfarsite, in care descopeream ca nu putem respira unul fara celalalt, chiar daca legile lumii ne porunceau dusmanos sa stam departe unul de altul. Ma leaga si descoperirea uimita facuta cateva saptamani mai tarziu, cand intelegeam ca, de-a lungul drumului inspre si dinspre Timisoara iubirii noastre tainuite, insa nu mintite, s-a asezat o minune in pantecul meu, confirmandu-mi ca ceea ce simt, ceea ce traiesc e pentru totdeauna.

Ma leaga povestea nuntii noastre nepregatite si nemasluite, din primavara lui 2010, o nunta cuminte si curata, cu juraminte sfinte rostite intr-o biserica in care sub dezlegarea si binecuvantarea preotului ne asezam doar noi, sfintii si ingerii. O nunta cu nasi abia intalniti, dar alesi in numele traditiei, cu haine simple, cumparate in graba, dar impodobite cu lumina din inima. Cu domnisoare de onoare cu ganduri si trupuri proaspete ca florile, cu slujba vibrand de emotie, de credinta.

Si, de-acum, ma leaga si reintalnirea noastra plina de emotii, dintr-un inceput de vara a anului 2011, cand am descoperit alti oameni frumosi, si mi-am revazut nasii, domnisoarele de onoare, prietenele recunoscute mai intai prin cuvant, pentru cuvant.

La Eve Fashion Lounge, in miez de Timisoara a intalnirilor cu suflet, am vorbit despre dragoste si despre frumusete cu cititoarele revistei noastre de citit si iubit. Iar apoi, in Parcul Rozelor, ne-am reinnoit juramintele de dragoste, noi doi, noi toate, noi toti cei care credem in vesniciile iubirii.

Casatoria ucide dragostea?

Casatoria ucide dragostea? O imbacseste cu damful blazarii, o pangareste cu sentimentul apartenentei si al posesiunii, preschimba omul de langa noi intr-un obiect de recuzita pe care il detinem cu acte in regula, iar certificatele de garantie arata, cel mai adesea, ca niste certificate de nastere? Sau, de fapt, dragostea se asaza mai tihnit odata ce primeste binecuvantarea lumii si a lui Dumnezeu, verighetele sfintite apara mainile de chemarea ispitelor, iar semenii pe care i-am chemat sa ne fie martori si nuntasi se vor aseza ca un zid viu intre dragostea noastra si rautatea lumii?

Unii spun ca dilema e doar o gaselnita a celor care fug de casatorie din alte motive decat acelea pe care le recunosc cu voce tare. Altii sustin ca e o ingrijorare de care s-ar cuveni sa tinem seama in fiecare zi si in fiecare noapte in care nu mai avem chef sau vlaga sa facem dragoste.

Eu insami am trait o casnicie in care am distrus totul din prea multa tinerete, nu din prea multe rigditate a regulilor. Dar poate ca tot casatoria a fost de vina, iar daca am fi asteptat sa ne inteleptim indeajuns si abia apoi sa ne luam, nu am fi deraiat pana la divortul dincolo de care am impartit casele, visele si copiii – pentru ca nici nu am fi ajuns sa avem toate astea vreodata.

Apoi am traversat o iubire in care partenerul meu s-a scuturat, ingrozit, auzind ca vreau sa ne casatorim. Am aflat cu putin timp inainte sa ne despartim unul dintre motivele care-l determinasera sa nu pretuiasca deloc casatoriile: fiindca, in timp ce concubina cu mine, traia si cu o femeie maritata bocna, care isi insela barbatul cu voluptate. (Mi-a luat ceva timp s-o iert pentru vizitele pe care le facea barbatului meu cand eu eram plecata de acasa, iar pe el nu l-am iertat niciodata pe de-a-ntregul.) Si, ca sa fiu cinstita, intre timp, am strabatut si o poveste de dragoste cu gust salciu, in care eu am refuzat cu obstinatie sa ma casatoresc, declarand raspicat si mincinos ca nu vreau sa fac copii fiindca ma tem sa nu-mi stric silueta.

Abia tarziu, la varsta la care alte femei isi trimit copiii la facultate in Anglia, mi-am gasit dragostea in care nu m-am mai temut nici de casatorie si nici de rusinea ca lumea ne va barfi daca nu ne vom lua cu acte si pirostrii in regula, nici macar dupa ce ni s-a nascut pruncul. Dragostea mare in care am stiut ca totul va fi asa cum trebuie sa fie, dragostea care a pogorat din cer ca un fulger mi-a luminat sufletul. Dragostea pe care o traiesc si azi, dragostea mea pentru totdeauna mi-a adus alt raspuns, cel mai drag, cel mai de pret.

Poate ca, uneori, daca nu stim sa o aparam cu toata duiosia de care suntem in stare, dragostea noastra se va sufoca sub conventii. Sau poate ca, totusi, adevarata dragoste nu izbuteste sa se adaposteasca de risipa decat intre peretii unui camin binecuvantat de Dumnezeu.

La intrebarea care te obliga sa alegi intre casatorie si dragoste, raspunsurile au venit in viata mea pe rand, fara sa semene unul cu altul. Astazi, sunt gata sa jur ca nu exista dragoste fara casatorie, asa cum stiu sigur ca nu ar trebui sa existe casatorii fara iubire. Dar poate ca gresesc. Poate ca voi aveti alte raspunsuri.

P.S. Despre toate aceste convulsii ale iubirii oropsite sau inaltate de casatorie am vorbit la intalnirea noastra cu cititoarele din Craiova. La Famous Fashion Lounge, centru al elegantei nemasluite, patronat de o doamna delicata si desavarsit de frumoasa, Bianca Dumitrascu, secondate de Olguta Lia Vasilescu si imbiate la vorba de catre Natasa Raab, craiovencele iubitoare de Tango si visatoare de mare dragoste si-au povestit experientele de viata, si-au impartasit nedumeririle, revoltele, parerile, credintele.