Cu Iza pe Valea Izei

Probabil ca unul dintre rosturile nuntilor este sa intalnesti toate rudele sotului sau ale soatei, stiind ca, din clipa aceea au devenit si rudele tale. Probabil ca logodnele sunt facute nu doar ca sa faci cel dintai pas in iubire, ci si ca sa ai sansa sa afli din timp in ce neam te bagi, sa intrevezi cam cum va arata barbatul tau peste 20 sau 30 de ani, sa urmaresti, cu coada ochiului indragostit, felul in care alesul, aleasa se poarta cu ai lui, cu ai ei.

Noi nu am facut logodna. Doar ne-am luat de mana si, infruntand privirile chiondorase ale lumii, am hotarat ca nu ne vom mai desparti niciodata. Destul de multa vreme, familia sotului meu n-a vrut sa stie de mine, convinsa ca am stricat eu ceea ce, de fapt, tot stricau altii. Iar cand, in sfarsit, ne-am casatorit, am fost departe de familii, departe de case, iar nunta noastra n-a avut fastul marilor intalniri cu familiile reunite. A avut, insa, emotie veritabila, binecuvantarea catorva prieteni adevarati si iertarea si harul Domnului, pogorate asupra noastra prin glasul unui preot respectat si iubit. Apoi, inca o vreme, n-am gasit vreme pentru intalniri, pentru ca stateam sa nasc. Apoi a mai trecut o vreme, pentru ca aveam pruncul cu noi mereu si nu eram pregatiti pentru reuniuni ample. Si asa s-a facut ca abia acum, la doi ani si jumatate de cand eu si iubitul meu suntem impreuna, sa ii cunosc aproape intreaga familie. Abia acum l-am intalnit pe fratele lui mai mare, abia acum i-am vazut verii alaturi de care a crescut. Abia acum am intalnit vreo 20 de purtatori ai numelui Buciuta, numele meu, pe care aici, la Bucuresti, mai toata lumea mi-l evita sau mi-l pronunta gresit.

Iar daca pentru intalnirea noastra maramuresana am facut mai bine de 1000 de kilometri, indesandu-ne intr-un vagon de dormit zambetele si ostenelile de dupa o saptamana de munca grea, daca, dupa marea intalnire de familie de la Surdesti, de langa Baia Mare, am mai facut cateva sute de kilometri ca sa vizitam parintii, in gospodaria lor luminoasa din Poienile de sub Munte, rasplata a fost mai mare, mai pretioasa decat as fi banuit-o vreodata. Pentru ca am asezat o amintire nobila, cu suflete de oameni buni, in calendarul familiei mele, si o mie de peisaje dumnezeiesti, vazute intr-un drum de poveste. Am strabatut impreuna Valea Izei, pe care eu n-o vazusem niciodata, iar sotului meu nu-i paruse nicicand atat de frumoasa cum i s-a aratat acum, cand noi am trecut-o tinandu-ne de mana, in timp ce Iza dormea langa noi, cu genele ei lungi, ca petalele de floarea soarelui, lasate peste un vis curat si cuminte.

Budapesta

Budapesta cea splendida, Budapesta care, odinioara, era a mea si a Simonei, Budapesta tuturor iubirilor mele visate pana acum si, in sfarsit, iata, nascute, crescute, sarutate, botezate…

Numele meu suna a dragoste

Ningea ca-n miez de iarna in ziua in care ne-am casatorit. Ne-au spus ca e semn de belsug. Ca vom avea bani multi. Sau copii multi. Iar noi am ras, privind catre ferestrele acoperite de miscatoare perdele de zapada. Si am spus ca e mult mai probabil sa avem multi copii. Si mai multi. Pentru ca avem deja, daca e sa socotim bine, exact cinci. Doi ai lui, doi ai mei, unul al nostru.

Faceam de ceva vreme planuri sa ne casatorim in aprilie. Sa facem atunci botezul Izutei si nunta noastra si, tot atunci, sa anuntam lumii ca ne-am casatorit. Dar nu stiu de ce, intr-o dimineata ca toate diminetile, ne-am hotarat sa ne cununam macar la primarie. Ne-am strans toate actele (dupa o sumara documentare pe internet), am rezolvat cumva cu analizele – nu, sigur nu aveam sifilis – si am cerut o dispensa de la primarie, ca sa nu asteptam cele zece zile regulamentare.

Ne-am casatorit sambata, pe 6 martie, iar cei cativa prieteni foarte apropiati pe care i-am chemat au aflat abia cu doua zile inainte. Ne-am cumparat cate un rand de haine noi chiar in dimineata casatoriei. Iar localul in care sa ne invitam cei cativa oaspeti l-am ales cu doar o zi inainte.

La ceremonie n-au putut ajunge dintre rude decat parintii mei si fratele mai mic al lui Paul. Dar au fost acolo copiii nostri. Unii cam imbufnati, altii cam nedumeriti, si unul, desigur, cel mai mic, mereu adormit… Iza a dormit pe masa ofiterului starii civile, asezata in gentuta ei gri cu roz, in care o purtam pretutindeni. Si a iesit pe sub arcada de flori, o data cu noi, visand probabil ca mama si tata se casatoresc.

In ziua in care am depus actele, iubitul meu m-a lasat pe mine sa completez cererea tipizata pe care ne-au asezat-o sub nas functionarii primariei. Am scris numele noastre, adresele – inca diferite in buletine, desi locuim impreuna de aproape un an-, si coordonatele in cifre ale vietii noastre. Iar la rubrica numelor pe care le vom purta dupa casatorie am completat eu -cu mana ezitanta, recunosc- numele lui. Nu mi-a fost usor. Dar mi-a fost imposibil sa fac altfel, din mai multe motive. Pentru ca Nastase este numele primului meu sot, si nu numele meu de fata. Pentru ca am acceptat deja ca Iza sa poarte numele lui, doar al lui. Si pentru ca il iubesc pe Paul atat de mult, incat, pentru el, sunt gata sa renunt la orice ambitii si glorii. Pentru el vreau sa fiu femeie ca toate femeile lumii si sa imi asez inima in umbra numelui sau. Pentru ca vreau sa fim impreuna familia aceea perfecta pe care am visat-o mereu. Si pentru ca atunci cand m-am indragostit de el, cu o primavara in urma, inainte sa indraznesc sa sper ca vom trai o asemenea dragoste mare, am semnat pe o foaie de hartie – in joaca, asa cum faceam in liceu cu numele prietenilor nostri mai mult visati- , cumva intr-o doara, sigur intr-o mare speranta, Alice Buciuta. Si am plans.

Inca nu stiu cum o sa-mi semnez editorialele si cartile. (Cu ambele nume??) Inca nu stiu daca o femeie emancipata, de cariera, ca mine, ar fi trebuit sa faca asta. Dar eu nu am putut face altfel. Ma lupt cu ezitarile de a-mi aseza “te iubesc-ul” in aceeasi propozitie cu  formula “sotul meu”. Imi va mai lua cativa ani. Pana atunci, am convenit sa ne spunem, pe mai departe, “iubitul meu”, “iubita mea”. Dar ma emotioneaza sa port numele lui, imi da senzatia dulce, ametitoare ca eu, cea mai singura fiinta de pe pamant, apartin, sunt a cuiva, si nu a oricui. Ci a celui pentru care as putea sa mor, insa vreau sa traiesc.

De sambata incoace, sunt, in mod oficial, aleasa lui, sunt familia lui, sunt sotia lui. Si ma cheama, cel putin in buletin si intre peretii dragostei noastre, Alice Buciuta. Numele meu suna a dragoste, nu-i asa?