Nu așa ar fi trebuit să trăim mereu?

Ne e greu să străbatem perioada marii schimbări de acum, dar, cu siguranță, ne-a fost dată tocmai pentru că trebuia să ne aducem aminte că așa ar trebui să trăim.

Unii dintre noi au mai trecut prin asta, dar numai la nivel personal.

Ne-am lăsat de fumat, de băut, de pierdut nopțile în muncă nebună sau distracții fără sfârșit, atunci când doctorul ne-a spus că, dacă vom continua cu excesele, vom muri. Am trecut la reguli de viață curată și senină doar când ni s-a spus că e ultima măsură salvatoare înainte de prăbușirea în boală. Ne-am trăit iubirile dându-le însemnătatea meritată abia când am fost pe punctul de a le pierde, după ce ne-am putut ridica din durerea unui divorț iminent sau a unei înțelese și iertate trădări. Așadar, frica ne-a mai mânat și altădată în limanuri salvatoare, acolo unde pacea și blândețea nu reușiseră să o facă.

Numai că, de data asta, trezirea e colectivă. Pământul întreg se scutură de noi și ne zgâlțâie pe toți, deopotrivă, bogați sau săraci, celebri sau anonimi, tineri sau bătrâni, elite sau vulg, ca să ne aducă aminte cum ar trebui să trăim de acum înainte.

Cum?

Trezindu-ne în fiece dimineață cu recunoștință în suflet pentru că ne-a mai fost dată o nouă zi de trăit, în care suntem, ce noroc!, ce minune!, sănătoși și bucuroși de viață.

Conștienți că depindem unii de alții, chiar dacă nu ne cunoaștem, și că suntem legați prin invizibile fire de suflet și de viață de la un capăt la altul al pământului. Din China până-n Italia, din Israel până-n Canada și în Australia.

Având mâinile curate, gesturile cu simț adânc de răspundere, cu grijă, respect, păsare și adevăr asumat față de toți cei ce ne înconjoară.

Pregătiți să ne retragem des și bucuros în sfinte răgazuri – de duminică, de vacanță, de șabat, de sărbătoare sau de carantină – răgazuri ale reculegerii, ale iubirii, ale meditației, ale jocului, ale rugăciunii sau ale lecturii, acasă, doar împreună cu cei care sunt suflet din sufletul nostru.

Lăsându-i să ne atingă și atingându-ne numai de cei care ne-au fost hărăziți prin legături divine sau pe care i-am ales noi în viața de acum, promițându-le, în marele miracol al iubirii consimțite, că le suntem aproape, devotați sufletește, pe viață sau până la moarte.

Avându-i ca parteneri de cuplu numai pe aceia pe care îi vrem și parteneri de eternitate. Pe cei pe care îi iubim atât de mult, încât nu ne-ar părea rău dacă din sărutul lor am putea muri.

Încrezându-ne în voia Creatorului și lăsând în seama Sa ceea ce, oricum, nu depinde de noi.

Cu prudență omenească.

Cu credință dumnezeiască.

Cu răbdare.

Cu neînfricare.

Până la urmă, nu așa ar fi trebuit să trăim mereu?!