„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Sunt un spirit bătrân

de

Mă flendur prin univers de vreo câteva vieți bune-nebune încoace și încerc să mă dumiresc unde trebuie să ajung.

Una dintre întrebările mele predilecte din interviuri – căci, în viața asta, sătulă de nedumeririle rămase fără răspuns în cele de mai înainte, mi-am găsit o profesie în care mi se dă dreptul să-i întreb exact ce mă frământă pe mine pe cei mai însemnați și mai luminați oameni pe care îi întâlnesc – este dacă ne înțelepțim odată cu vârsta. La întrebarea asta am primit răspunsuri legate de puterea noastră de a învăța din cărțile citite sau din întâmplările trăite. Mi s-a replicat, ferm, că ori te naști înțelept, ori mori prost. Mi s-a spus că înțelepciunea e un drum anevoios pentru care unii sunt mai antrenați sau mai dotați decât alții.

Dar, de fapt, eu am înțeles că ne înțelepțim nu odată cu vârsta, ci cu vârstele mai multor existențe.

Se înțelepțesc cei care au murit pentru asta de mai multe ori. Și-și trăiesc tinerețea sprințară, până la proxima moarte, moșuleți veseli și băbuțe șugubețe venite pentru întâia, hai, a doua oară pe pământ, spirite tinere care încă mai țopăie prin uimirile lor ca în cadranele unui șotron galactic.

Eu sunt o veterană a eternității. Ținându-mă de șale, pe măsură ce mă dezmeticesc și în viața asta, devin absurd de convinsă că nu mă pot abate de la Calea Lactee a singurelor credințe posibile: bunătatea, iubirea, toleranța, iertarea. Învățând de la alți bătrânei ca mine (mai toți țin cursuri, scriu cărți, dirijează orchestre ale spiritului), atunci când mi se pare că am avut o revelație, de fapt, mi se dă șansa unor aduceri aminte despre adevăruri de preț pe care le-am mai găsit cândva și, după ce le-am pierdut, m-am simțit datoare să pornesc iarăși în căutarea lor, făcându-mă de râs în splendide frânturi de tinerețe fugară.

Abia atunci când am să-mi amintesc totul, am să-mi îngădui luxul de a întineri în altă dimensiune. Și-mi voi trăi prima eternitate voioasă, și apoi pe a doua, pe-a noua, înțelepțindu-mă din nou până la adevărata, miraculoasa, atât de râvnita și bătrâna uitare ce strălucește în praful de stele, în dâra de foc a cometelor, în clipocitul nebuloaselor îndepărtate.

Sunt un spirit bătrân. Mă flendur prin univers de vreo câteva vieți bune-nebune încoace și singura busolă care alege drumul corect nu mi se pare a fi cea cu vârful arătând către nord, ci aceea, ținută în palmă, ce-ntoarce vârful inimii spre inima care are mai multă nevoie de iubire.

Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Superb!

    Lăcrămioara Sălăjan 14 iunie 2016 7:01 Răspunde
  • Ne inteleptim, cu fiecare zi, tot mai mult… Sau, poate, ramanem la fel de naivi intreaga viata si murim cu ultima nadejde ca, sub alta forma in Univers, altfel fiind, vom descoperi ce n-am aflat traind acum.

    Luminita 14 iunie 2016 11:34 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title