fbpx
„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Generații

de

Din când în când, izbucnește din noi, fără să înțelegem din ce străfund de memorie a evadat, o formulă care adună în ea un soi de invidie față de generația copiilor noștri: Da’ noi cum am putut fără?… E ceea ce am auzit de la părinții și de la bunicii noștri și ceea ce au auzit și ei, la rândul lor, de la predecesorii lor. Pe rând, am simțit nevoia să ne împăunăm cu lipsurile pe care le-am îndurat și cu felul în care am izbutit, până la urmă, să le depășim.

Noi cum am putut, fără să avem atâtea jucării, atâtea haine, atâtea mofturi, atâtea pretenții, atâtea așteptări de la părinții noștri, și, uită-ne aici, că tot am reușit?!

Apoi, lecția de morală imorală continuă: Tata m-ar fi snopit în bătaie dacă aș fi făcut ca tine. Mama nu mi-ar fi dat voie să mai ies două săptămâni din casă dacă m-ar fi văzut îmbrăcată așa. Bunica m-ar fi pedepsit pe viață dacă i-aș fi vorbit pe tonul pe care îmi vorbești tu.

Ne legitimăm prin ceea ce, în mod nedrept, n-am avut, și încercăm să justificăm, în propriii ochi și, mai rău, în ochii copiilor noștri, ceea ce e de nejustificat. E o modalitate de supraviețuire și de evadare din închisoarea propriilor neînțelesuri pe care, fără să vrem, o aruncăm, prin câte-o vorbă proastă, ca o pedeapsă, peste generația următoare. Și, totuși, vine și clipa revelației în care înțelegem că, indiferent ce poveri am aduce din urmă, copiii noștri cresc mai înalți și mai frumoși decât noi, mai puternici și mai luminoși. Viața își desenează drumurile pentru ei cu o limpezime care nu mai are nicio legătură cu a avea sau a nu avea jucării, haine, mofturi sau pretenții, ci cu a avea un destin vibrant, care crește din însăși frumusețea și puritatea esenței lor.

Mă uit către copiii noștri și desfid toate formulele care proslăveau trecutul de aur și măreția generațiilor de mai înainte. Pruncii pe care i-am aruncat, fără voia lor, în lumea asta ieșită din matcă, au în curățenia inimii lor atâta noblețe, atâta bunătate, atâta libertate, încât, de fapt, lumea se salvează prin ei, iar și iar, indiferent de formulele absurde ale reproșurilor care țâșnesc din noi către ei, cel mai adesea spuse cu glasul părinților sau al bunicilor noștri care și-au așezat în noi mai întâi toate defectele, și abia apoi o parte dintre virtuți.

Nostalgiile mele cele mai de preț nu au legătură cu trecutul, ci cu viitorul. Mi-e dor de toți anii în care copiii noștri și copiii lor vor preschimba lumea într-un tărâm al miracolelor. Și nu vreau să le las drept moștenire niciunul dintre reproșurile care au hărțuit toate generațiile de mai înainte, ci doar nesfârșite declarații de iubire și de recunoștință pentru salvarea care ne vine, prin ei, dinspre viitor.

 

Categorii:
Confesiuni · Copii · Editoriale

Comentarii

  • Ce frumos gândești și câtă dreptate ai! ♡

    Violeta 2 octombrie 2019 6:31 Răspunde
  • Bună Alice!Îmi place ce și cum ai scris. Zâmbesc. .Și încerc sa mi aduc aminte ce le spuneam eu copiilor mei.
    Ei sunt adulți acum și dacă mă gandesc bine, chiar dacă le spuneam ceva îmi găseau argumente și mi demonstrau ca ei au dreptate..Și ..în final eram de acord cu ei..Mereu mi am propus sa nu mă gândesc la trecut. .Pe alocuri e cu multa tristețe. .Și la fel vreau sa gândească și ei..

    Adriana 2 octombrie 2019 15:48 Răspunde
    • Adriana, nu există trecut, există doar prezentul etern al iubirilor noastre… Iar în cee ce privește iubirea pentru copiii noștri, chiar nu ne putem îndoi…

      Alice Năstase Buciuta 4 octombrie 2019 9:57 Răspunde
  • Dragă Alice, îți spun așa fiindcă te simt ca pe o prietenă.
    Te știu, fără să ne fi cunoscut, de când Ilona era mică și fetele mele erau mici…V-am citit, pe tine și pe Simona (Dumnezeu să o odihnească. Noi nu o vom uita, ceea ce o va păstra în categoria ”morților vii” cum îi numea Nietzsche) de când cu Revista Tabu. Am trăit alături de voi dramele și bucuriile voastre. Suntem cam de o varstă, deci v-am înțeles atât de bine.
    Apoi a venit Revista Tango, o gură de aer proaspăt… atâția oameni frumoși. Numai tu puteai să-i aduni. Nu vreau să-ți răpesc prea mult din timpul pe care oricum cu atâta dărnicie îl oferi tuturor, dar am citit articolul tău și m-am gândit că poate mă vei înțelege .
    Fiica mea are 16 ani De când era mică adora să citească și acum doi ani a începu și să scrie, mici poezii și chiar un roman. Pe mine personal romanul m-a frapat. Este o ficțiune cu o eroină prinsă între două lumi Imaginația și Realitatea. Dar mai mult decât atât este o alegori despre lupta pe care adolescenții o dau în timpul fascinantului act al maturizării, cum ajung într-o perioada în care au ieșit din copilărie și încă nu au intrat în maturitate, prinși între două lumi. Bineînțeles este o carte scrisă de un copil/adolescent, are stângacii dar cred că este ceva acolo .
    Tot ce doresc, ca mama, este ca cineva să aprecieze ceea ce a scris copilul meu și să-mi spună ce am de făcut, dacă este ceva de făcut.
    Suntem dintr-un mic orășel de provincie și fiica mea, din păcate, nu a găsit sprijin la profesoarele de română pe care le-a avut până acum (uneia i-a dat manuscrisul acum un an și cealalată este atât de ocupată încât și lucrările de control le aduce după două săptămâni..) și nu știu cui să mă adresez.
    Nici nu știu decă ceea ce am scris este un comentariu…dar, oricum eu aștept răspunsul tău.
    Cu prietenie și admirație,
    Cristina

    Cristina 1 noiembrie 2019 19:21 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title