Eu, zeita-scorpie

Voi, prietenii mei de pe blog, imi scrieti mereu cuvinte catifelate si ma descrieti in termeni care, adesea, ma fac sa ma fastacesc. Sunt pentru voi zeita si doamna, sunt prietena buna si femeie frumoasa pe care v-ati bucura sa o intalniti, iar si iar. Va cred cu masura, va ascult cu incredere si va port recunostinta fara limite. Dar sunt tot mai sigura ca exagerati.

M-am intalnit, ieri, cu o fosta colega de la Tango care m-a intrebat, asa, intr-o doara, daca nu cumva, dupa ce m-am maritat cu un barbat care a lucrat pentru mine in anii din urma, n-am aflat cam cum ma priveau angajatii mei si cum ma descriau atunci cand nu eram de fata. Mi-a marturisit, de pe pozitii prietenesti, fiindca am ramas prietene bune, cat de mult ajunsese sa ma urasca ea insasi pentru ca eram atat de rigida cu deadline-urile, cu materialele, cu pretentiile, cu cerintele legate de revista. Mi-a dezvaluit cat de mult ma dispretuiau toti pentru ca eu castigam bani mai multi decat ei din firma unde se speteau pentru mine,  si cat de bine le pica macar sa incinga din cand in cand cate o barfa despre exploatatoarea nemernica, acra si ciudata care sunt. Ca sa se mai racoreasca.

Nu, Paul nu-mi vorbise niciodata despre asta. Asa ca mi s-au umplut ochii de lacrimi ascultand-o. Pentru ca am inteles cat de aburita este imaginea mea din oglinda. Cat de ridicola sunt in romantismul meu gogonat si cat de absurda, de nauca, de caraghioasa in credinta ca oamenii te respecta daca muncesti cot la cot cu ei si daca, pe deasupra, esti si, cu adevarat, cel mai bun dintre toti. Daca le acorzi toate drepturile si toate favorurile de care esti in stare si daca ii faci partasi la viata, la dragostea, la bucuriile si la necazurile tale. As!

Nu am avut niciodata masuri zdravene la cap legate de drepturile si cheltuielile celor angajati. Ca sa dau doar un singur exemplu pe seama caruia mi-am consumat recent un ghemotoc de neuroni, angajatii oricarui Patriciu, Vantu sau Voiculescu accepta fara cracnire ca, daca depasesc o limita a convorbirilor pe telefonul mobil, diferenta li se opreste din salariu. Cei care au lucrat pentru mine stiu gustul clabucilor la gura in conversatii purtate pe telefonul mobil, pentru ca niciodata nu s-a pus problema vreunei restrictii. Probabil ca, oricum, n-ar fi acceptat-o decat adaugand inca un polonic de sictir la castronul lor de nemultumire.

Sunt tentata sa insir aici toate argumentele mele, toate nepoliticoase, contra afirmatiei ca as fi o nemernica in postura mea de manager. Imi vine si mie sa ma racoresc si sa spun cate bartere, cate infrumusetari, cate chiuluri, cate distractii, cate piscine, cate excursii in strainatate, cate cadouri au primit, de-a lungul timpului, oamenii pe care aflu ca i-am oripilat cu arivismul meu. Ce salarii au incasat in ani de la mine si ce solde meschine primesc astazi de la moguli (cu exceptia celor pentru care am negociat eu insami, ca pentru mine insami), fara sa-i vorbeasca de rau, dimpotriva, admirandu-i cu teama, fiindca ei coboara din Bentley si nici nu-i privesc cand trec pe langa ei, ca si cum s-ar strecura printre gandaci, in timp ce eu le spun cuvinte de drag cand ma dau jos din Fordul meu stropit cu noroiul strazii neasfaltate pe care locuiesc. Dar stiu si ca sunt, inca, sub imperiul discutiei pe care am avut-o cu prietena mea si ca am nevoie de ceva timp ca sa iert, si sa uit, si s-o iau de la capat, inca o data, alaturi de alti oameni…

P.S. Am venit in redactie si am povestit, trista, nervoasa, sumbra, inlacrimata, revoltata, ce revelatii amare m-au lovit in moalele inimii in urma conversatiei avute cu fosta noastra coechipiera. Una dintre colege mi-a raspuns, temerara: “Despre asa ceva nu se discuta. Nu trebuia sa iti spuna niciodata”. I-am dat dreptate. In veci n-as fi vrut sa stiu.  Dar daca tot am luat la cunostinta, eu, zeita-scorpie, ma gandesc ca poate izbutesc sa schimb ceva, sa salvez altceva…

Noaptea mea cu Craciunei

Am petrecut ajunul Craciunului pe patul de spital. N-aveam nici brad, si nici globuri. Si nici daruri pregatite pe furis, unul pentru celalalt, nu aveam. Fusese o zi cu griji multe si cu o mie de intrebari. Cu regrete tardive legate de alegerea medicului ecografist caruia i-am dat dreptul sa imi masoare si sa-mi cantareasca pruncul din pantec inainte de nastere, fara sa tin seama de avertismentul celuilalt medic, genial, doctorul Adrian Pop, de a carui atentionare mi-a fost mai la indemana sa uit. Pentru ca si gandul nostru alege cel mai adesea calea usoara. Pentru ca mintea se lasa, adesea, pe tanjala, si prefera sa alunge ingrijorarile uitand ca, uneori, o ingrijorare venita la timp poate schimba in bine cursul destinelor, curgerea vietilor.

Spre seara incepusera sa curga sms-urile. Felicitari de sarbatoare, venite de la cei care imprastie ganduri de bine tuturor celor al caror nume a poposit in agenda lor telefonica. La miezul noptii, telefonul pacanea, incins, de parca cineva ar fi turnat in el o punga de porumb pentru floricele. Dar noaptea noastra nu avea zorzoane, nici dor de restul lumii. Si nu-mi amintesc daca ne-am facut urari de sarbatoare, inainte sa adormim, imbratisati, pe unul dintre paturile din rezerva noastra. M-am trezit brusc, peste noapte, si i-am vazut pe amandoi zambindu-mi langa pat. Iubitul meu tinea in brate un pui de zeita – fetita noastra imbracata in costum de craciunita,  si amandoi imi spuneau, cumva, fiecare in felul lui, La multi ani. Si nu visam.

Dupa ce m-am dezmeticit din emotie si buimaceala, dupa ce mi-am amintit pana-n sange ca e zi mare, noapte sfanta, si ca Sfanta Fecioara a zamislit si pentru mine, din nou, un miracol – asa cum a facut si alte dati-, dupa ce mi-am alaptat fetita, am pornit sa vad minunea cu ochii mei.

In sala pruncilor abia nascuti din Maternitatea Regina Maria, in noaptea de ajun, peretii erau plini de luminite, iar patuturile erau toate locuite de cate-o vietate mica, in costum cu alb si rosu. Si, fara sa fi ajuns in paradis, am dat acolo peste niste doamne bune si blande, imbracate in halate albe,  care, ca niste ingeri mari, vegheau somnul copiilor si ne spuneau, zambind, “Craciun fericit!”. Noua, mamicilor cu ochii plini de lacrimi, care ne minunam de atata noroc, de atata lumina, de asa sarbatoare fara seaman pe lume.