Dragoste fara limite

Va invit incepand de astazi sa povestim impreuna intamplari adevarate in care, prin si din iubire, ne-am depasit propriile limite. In care ne-am azvarlit invingandu-ne lasitatile si temerile, sau in care am avut curajul sa ne cufundam dureros, pana la granita dincolo de care nimic nu va mai fi la fel ca inainte. Va promit ca voi scrie, de-a lungul saptamanilor ce vor urma, povesti despre limitele mele incalcate din prea multa, sau prea putina iubire,  despre barierele pe care am reusit sa le rup, despre nemarginirile de frumusete sau de indrazneala sau de tristete pe care mi le-am ingaduit intr-o viata de om. Si va invit sa faceti la fel. Trimiteti-mi povestile voastre, mai lungi sau mai scurte, mai vesele sau mai triste, dar neaparat adevarate. Si pe aceea pe care o vom decreta impreuna a fi cea mai frumoasa poveste o voi premia publicand-o – cu poza autorului! – in numarul de noiembrie al revistei Tango si intr-o sectiune speciala pe site-ul nostru, iar autorul ei va primi si un premiu minunat oferit de LG: o cina pentru doua persoane, intr-un loc romantic, bun pentru construit amintiri fara limite.

Alaturi de povestea castigatoare vom publica si lucrarea premiata in concursul Arta fara limite, organizat de LG Electronics Romania,  prin care elevii de la Liceul de Arte Plastice N. Tonitza din Bucuresti sunt invitati sa realizeze picturi digitale sau traditionale. Te poti implica in sustinerea elevilor si in cadrul concursului special LG, desfasurat pe www.concurslg.ro .

Regulamentul oficial al concursului nostru poate fi accesat la sectiunea Concurs, pe www.revistatango.ro si pe www.lge.ro

Imbratisare si zbor

Am fost, o viata intreaga, banuitoare si geloasa. Am stat cu ochii atintiti asupra barbatului iubit si, ori de cate ori mi s-a parut ca povestea noastra scartaie, m-am dat de trei mii de ori peste cap ca sa o fac sa mearga din nou, ca sa-l schimb pe el, sa-l fac bun si indragostit ca la inceput.

Ca sa aflu cum sa procedez mai eficient in actiunea de renovare, i-am scotocit in buzunare si in telefon. I-am sters numerele care-mi pareau a ascunde printre cifre ispite periculoase pentru mine si, pentru orice privire nelalocul ei, i-am facut scandal, morala sau macar mutre acre. Am invatat pe de rost scheme tampite din reviste – zece trucuri ca sa-l faci sa fie dependent de tine, sapte tertipuri sexuale care nu dau gres, douasprezece minciuni care fac bine relatiei. M-am purtat mereu ca si cum el ar fi in posesia mea nu doar cu numele, ci si cu sangele, cu gandurile si cu impulsurile lui- pe care sufeream ca nu i le pot tine in lesa, pe care sufeream ca el nu si le tinea deloc sub stapanire. Credeam ca, daca il tin sub control, daca il apar de inconstanta, de infidelitatea lui intrata in oase, e ca si cum mi-as apara dragostea de risipa. Dar nu a fost asa. Rolul pe care-l jucam zi de zi incepuse sa ma oboseasca cumplit. Mai intai mi-am dat seama cat de nefericita sunt eu, si abia apoi am inteles ca, atata timp cat sunt nesigura, nenaturala si complet lipsita de bucurie in relatia noastra, nu-l voi putea face nici pe el fericit.

Mi-a fost greu acum, cand mi-am regasit dragostea, sa renunt la vechile temeri. Mi-am reinvatat cu truda sufletul sa fie liber, somnul sa-mi aduca odihna, gandul sa nu-mi mai stea la panda. Barbatului de care m-am indragostit si pe care-l port in suflet si in sange, nu-i pun conditii si nu ma mai port ca si cum l-as avea pe inventar. Nu-l intreb ce gandeste si cu cine s-a intalnit cand n-am fost impreuna. Nu-i intorc buzunarele pe dos, nici atunci cand ii pun hainele la spalat. Iar cu telefonul lui, pe care eu i l-am daruit, nici nu stiu sa umblu si nici nu vreau sa invat.

Pentru prima data in viata, iubesc un barbat atat de mult, incat ma simt libera, si il vreau liber. Nu emit drepturi cu aere oficiale, ci doar ii incredintez, clipa de clipa, dragostea mea. Daca va vrea sa plece, n-am sa-i atarn de glezna. Doar am sa-l astept, iubindu-l cu voie, fara voie, pentru totdeauna. Dar eu simt arzand in noi o iubire pe care am asteptat-o toata viata. Si stiu ca, asa cum se intampla celor norocosi si neingraditi de conventii, atunci cand intindem unul spre altul bratele pentru imbratisare, e ca si cum am intinde aripile pentru zbor.

Nu avem rabdare

Lucrez la un proiect care ma obliga sa ma intalnesc cu multi oameni si sa discutam, cat mai onest, despre povestile lor de viata. Si despre povestile lor de iubire.

Stiam asta de mai  multa vreme. O aflasem din propria mea viata, din propriile mele experiente. Dar acum mi se confirma, dureros de clar, ca nu avem rabdare sa ne asteptam dragostea.

Crestem cu setea nebuna de a ne indragosti. Ne visam mirese inca de cand rasfoim primele carti de povesti, in care nu exista niciun final fara nunta mare si fara “si-au trait fericiti pana la adanci batranete”. Si-apoi ne indragostim orbeste, din dor nebun de dragoste, chiar daca uneori alegem la intamplare omul langa care sa ramanem.

Gasesc in povestile altora, si in povestile mele, tot felul de motive pentru care oamenii s-au casatorit.  Unii au facut-o pentru ca rostogolirea varstelor le dadea fiori. “Aveam 30 de ani, era timpul  sa ma insor”, imi spune cineva. “Trebuia sa ma marit, nu voiam sa raman fata batrana”, aud in multe locuri.

Multi s-au casatorit pentru ca au cedat insistentelor celor de langa ei. “M-a cerut de sotie, a venit la parinti si ei s-au bucurat ca o sa ma asez la casa mea”, imi povesteste una dintre femeile cu care stau da vorba. “Isi dorea sa se marite, insista de cativa ani si, pana la urma am cedat”, isi aminteste un domn de momentul deciziei de a se insura. Altii s-au recules dupa primele deceptii.  ”Ma inselase, imi doream doar pe cineva fidel, ca sa nu mai sufar niciodata”, spune un barbat cu care vorbesc. “Parea un om bun, intelectual, m-am gandit ca nu poate sa iasa rau”, se justifica o doamna cand isi aminteste de motivele pentru care s-a casatorit. “Imi doream o casa, o familie, o situatie”…

Nu am auzit prea multi care sa-mi spuna ca s-au casatorit pentru ca nu mai puteau trai unul fara celalat. Am intalnit foarte putini oameni care sa declare, intr-o marturisire absolut onesta, ca s-au casatorit pentru ca simteau ca sunt una si aceeasi fiinta cu omul iubit. Pentru ca nu mai puteau de dorinta si de patima. Pentru ca orice despartire ii durea ca o pedeapsa nemeritata.

Stim ca trebuie sa vina dragostea, dar nu avem puterea s-o asteptam pe cea adevarata. In anii de singuratate ne incoltesc banuielile cum ca nici n-ar exista marile iubiri. Sintagma “nimeni nu-i perfect” ne oblojeste compromisurile si ni le face suportabile, in vreme ce “oricum nu gasesti pe altcineva mai bun” ne justifica inertiile. Si-atunci ne cautam cu tot dinadinsul un surogat de iubire. Ne multumim cu relatii caldute, pe care le consideram mai bune ca nimic, desi in adancul inimii stim ca am facut rabat de la multe sperante. Vin apoi copiii, iar scuza ca ramanem blocati intr-o viata amortita si searbada de dragul copiilor ne fereste de pacostea de a ne cere dreptul la fericire. Si, oricat de mult ne-am visa ca, daca e sa vina peste noi o mare iubire vine ea oricum, fara sa se sperie de verighete sau conventii, de obicei nu se intampla asa. Oamenii casatoriti care se intalnesc cu alti oameni pe furis nu traiesc mari iubiri, ci amantlacuri dureroase pentru ei si pentru cei din jur.

In fiecare zi incerc sa le spun copiilor mei sa nu se grabeasca in niciuna dintre alegerile lor, sperand ca, astfel, cand va fi sa ia marile decizii, sa nu-si aseze iubirile sub imperiul urgentei. In fiecare noapte as vrea sa inventez pentru prietenele mele, pe care le cunosc sau pe care nu le-am intalnit, cel mai convingator mesaj, prin care sa le implor sa astepte in tihna, sa nu se amageasca, sa nu se multumeasca cu putin.

Stau cu barbatul pe care il iubesc mai presus de orice indoiala si ne povestim vietile, si ne minunam de cate ori am alunecat unul pe langa celalalt fara sa ne cunoastem, apoi fara sa ne recunoastem. Ani la rand am trecut in fuga pe culoarele facultatii lui, dar n-am ridicat niciodata ochii din pamant. Eram prea grabita sa alerg dupa o himera, dupa o iubire inventata, pentru un baiat care, mai mult ca sigur, nici nu-si aminteste de mine. Alti ani am petrecut locuind in blocuri vecine, plimband in acelasi parc carucioare cu copii facuti nu din dorinta nebuna de a-l vedea pe cel de langa noi multiplicat intr-o mie de suflete mici, ci pentru ca testele de sarcina nu se sinchisesc de certitudinile inimii.

Imi pare rau de toti anii in care am facut compromisuri. Mi-e ciuda de toate risipirile mele de pana acum. As fi vrut sa fi avut rabdare. Dar pentru ca nu mai pot schimba nimic, ii rog ,pe cei care pot, sa nu-si franga aripile in vieti mintite. Sa astepte zborul cel mai inalt. Pentru ca norocul ii ajuta numai pe cei curajosi. Pentru ca dragostea vine cu adevarat doar la cei care au puterea s-o astepte.