Love of my life

Din cand in cand, intr-un exercitiu pe care ma incapatanez sa il consider firesc, imi adun inima iubind altfel, mai nebun, mai adanc sau mai festiv, doar unul dintre copiii mei. Probabil sunt zilele in care simt nevoia sa imi amintesc cum ne-am intalnit noi pe pamant. Zilele de mare dragoste si de mare emotie.
Astazi, fiul meu, Victor, implineste 8 ani. Au trecut 8 ani de cand, pentru el, pentru puiul meu drag, m-am luptat cu demonii neputintei si cu toate suferintele lumii. Si am invins. M-am chinuit o zi intreaga intr-un spital sordid, fara sa am pe nimeni alaturi, si am traversat, de una singura, toate haurile lasitatii si ale durerii. Nu sunt mandra de ziua aceea si de fricile mele. Imi amintesc cu ochii in lacrimi de panica mea in clipa in care am inteles ca voi naste fara anestezie, cum nasteau femeile pe camp odinioara, si apoi vin orele de dupa nastere, orele atat de oropsite de trauma, incat mintea mea a ales sa le stearga. Pret de ani de zile, nu mi-am mai putut aminti nimic. Apoi am pus unul langa altul cioburi de memorie si am reconstituit cumva prima mea intalnire cu Victor. Sau poate doar mi-am imaginat-o si am asezat-o acolo, pe raftul cu povestiri splendide despre viata noastra.
Viata lui Victor se asaza peste cea mai frumoasa bucata din viata mea. Imbratisarea lui ramane, dincolo de orice cuprindere de dragoste, cea mai tandra, cea mai pretioasa imbratisare de care am avut parte vreodata. Il iubesc cu nebunie de mama de baiat. Il asez, pe piedestalurile inimii mele, pe cel mai nobil loc. Si stiu ca fiul meu e un dar pe care l-am primit acum 8 ani si, de atunci, il primesc, iar si iar, in fiecare zi.
Pentru ca, intre timp am inteles ca Victor e fiul meu din toate vietile traite mai inainte si din toate cele pe care le voi mai trai.

Femeia de zapada

Am inaltat om de zapada in curtea casei noastre din Popesti. Rostogolind bulgarii prin pulbere de nea, am rostogolit inapoi anii, catre noi, cei care am fost candva, lipsiti de pacate. Cat ne-am jucat noi de-a copilaria, Izuta a dormit si ea afara, infofolita in paturi blanoase si-n privirile noastre grijulii.

Uite ce snowball mare a facut Paul! – a zis Victor, iar noi am ras, nestiind daca sa ne bucuram pentru firescul in care si-a insusit limba engleza sau sa ne ingrijoram pentru limbajul lui de balta. Iar mai tarziu, pentru ca ne-am pomenit impopotonand faptura alba cu accesorii femeiesti, ne-am amintit de vechea vorba din popor “treceau pe drum un om si o femeie” si, hohotind, am hotarat ca nu e om de nea, ci femeie. Femeie de zapada.

Are gene false de la Sephora, din acelea mov cu sclipici, pentru petrecere. Are teasta infasurata intr-o mesa de par blond, din colectia de brizbizuri a Ilonei, iar gurita e data cu gloss veritabil, de la Avon. Fularul nu este Burberry original, e doar o imitatie, insa e de lana si eu cred ca adauga o nuanta de clasa “outfit-ului”, daca pot sa ma exprim asa de pompos si uitati-va ca pot. Tichia e culeasa de pe la vechituri, dar recunoasteti ca nuanta ei cruda subliniaza si mai bine movul clipirii. Are cercei de bilute si, pe cele doua burti, nasturi in forma de oscior, comestibile, alese dintre boabele pe care le cumparam drept hrana patrupedelor dragi.

Tropotind pe langa doamna noastra din curte, avem si noi picioare inghetate si suflet plin de iubire. Avem maini reci si inimi fierbinti. Si, mai presus de toate, avem o familie binecuvantata, asa cum ne-am dorit mereu, dar nu ne-a fost dat decat dupa ce am platit pretul. Dupa sperante si iubiri risipite, dupa caderi si  dupa tradari, dupa iluzii, dupa deziluzii, dupa dureri, dupa divorturi, dupa deznadejdi. Dupa miracolul ca ne-am gasit si ne-am recunoscut.

10 ani, la multi ani!

Ziua in care ne-am bucurat ca proiectul “Reversul Medaliei” prinde viata a fost, de fapt, o dubla aniversare. Pe 8 decembrie, Matei, baiatul cel mic al lui Paul (si, cum ar veni, cel mijlociu al familiei noastre in versiune extinsa) a implinit 10 ani, iar noi am serbat in locul pe care el l-a ales ca fiind liman de garantata distractie: Lasermaxx. Fara sa am tinuta potrivita, mi-am facut, totusi, de joaca, de nazbatii, de mare iubire alaturi de cei mici.

Avem, macar din cand in cand, cinci copii si, pentru totdeauna, o nemarginire de lucruri splendide de construit si de invatat impreuna. Noi, Iza, Victor, Ilona, Matei, David, Paul si Alice Nastase Buciuta.

Victor, dragostea mea

E baiatul meu cuminte si bun, care ma face mereu sa zambesc atunci cand sunt suparata. E cel care mi-a spus mai demult, cand plangeam, ca de-acum va avea el grija de mine si ca nu ma va mai lasa niciodata sa plang. E barbatul mic care ma face sa ma simt frumoasa si sigura pe mine. E baiatul meu preferat, care a implinit 6 ani, iar noi l-am serbat acasa cu tort de biscuiti – specialitatea casei – , si la gradinita cu tort de ciocolata ornat cu poza lui Mario, personajul lui favorit.

Victor ma face sa imi doresc sa fiu o mama mai buna, pentru ca e totdeauna intelegator si bland cu greselile mele. Ilona ma cearta cateodata, iar eu o ascult, spasita, si n-o contrazic pentru ca o ador, apoi fug in bratele lui Victor, ca sa ma mangaie si sa ma impace.

Victor, cu spontaneitatea lui, ma face sa inteleg cat de greu e sa fii parinte intr-o lume in care copiii au ajuns sa fie atat de destepti si de profunzi, incat nu mai poti crede in intelepciunea batranilor. Si tot el cu generozitatea lui, ma obliga sa vad cat de ai nimanui sunt oamenii care nu au copii.

Scriam mai demult, intr-o zi aniversara a Ilonei mele minunate, despre cei sapte ani de dragoste pe care i-am strabatut de la nasterea ei. Au mai trecut cativa de atunci. Si, peste ei, langa ei, pot sa adun, intr-un exercitiu de aritmetica sublima, inca sase ani de lumina adusi de fiul meu in vietile noastre.

Va multumesc tuturor pentru urari. Faceti parte din toate sarbatorile mele si va multumesc.

Sapte ani de dragoste

A trecut de mult de miezul noptii. Scriu, ca de obicei, pe marginea mea ingusta de pat. Ilona doarme lipita de mine, si fetisoara ei de inger blond se imbufneaza in somn daca incerc sa ma dezlipesc, fie si macar o secunda, de ea. Victor sta rastignit pe-o directie ale carei coordonate geografice ar fi greu de deslusit pana si marilor specialisti. Dinspre Sud-Est spre Nord, cu o manuta azvarlita spre Vest si alta spre Steaua Polara.

Tot ce am mai de pret pe pamant se afla acum, aici, cu mine, intr-o bucata de pat. Copiii mei si cuvintele mele. Si, peste toate, emotia aniversarii. 

Au trecut sapte ani de cand viata mea s-a rasturnat spre sensurile cele mai adanci ale dragostei. Au trecut sapte ani de cand am fost condamnata la viata. Au trecut sapte ani de cand am devenit nemuritoare. Pentru ca in urma cu sapte ani o nasteam – in chinuri si in lacrimi, ah, marile izbanzi isi cer pretul lor- pe Ilona. Si viata mea se rupea in doua, iremediabil. Viata inainte si dupa Ilona.

Sunt si voi ramane mereu in era ce poarta numele fetitei mele. In epoca marii iubiri s-a nascut si Victor si, daca Dumnezeu va fi bun cu mine, cu noi, si ne va darui iarasi dragostea, poate se vor naste si alti prunci care sa populeze planeta care -acum stiu!- se invarte dupa Soare numai ca sa faca pe plac copiilor mei.  E ziua Ilonei. Si plang pentru ca toti anii acestia de lumina si dragoste s-au preschimbat in lacrima, in dor. Si pentru ca ma tulbura faptul ca fetita mea e mai frumoasa si mai buna si mai inteleapta decat indraznisera s-o contureze cele mai curajoase reverii ale mele. Si pentru ca mi-e dor absurd si razvratit de ea cand era bebelus, si-o tineam cu o singura mana, lipita de sufletul meu. Si pentru ca nu vreau sa treaca murdar timpul peste inima ei neintinata. Si pentru ca nu stiu cum s-o apar de lumea asta cumplita si rea, de dragostea fara noroc, de neincredere, de minciuna, de teama…

E ziua Ilonei. Au trecut sapte ani de dragoste. Ingenunchez si multumesc si ma retrag in vis, ca sa-mi visez din nou iubirea din care s-a nascut cel mai frumos, si cel mai drag, si cel mai binecuvantat copil de pe pamant:fetita mea, lumina mea.