Love of my life

Din cand in cand, intr-un exercitiu pe care ma incapatanez sa il consider firesc, imi adun inima iubind altfel, mai nebun, mai adanc sau mai festiv, doar unul dintre copiii mei. Probabil sunt zilele in care simt nevoia sa imi amintesc cum ne-am intalnit noi pe pamant. Zilele de mare dragoste si de mare emotie.
Astazi, fiul meu, Victor, implineste 8 ani. Au trecut 8 ani de cand, pentru el, pentru puiul meu drag, m-am luptat cu demonii neputintei si cu toate suferintele lumii. Si am invins. M-am chinuit o zi intreaga intr-un spital sordid, fara sa am pe nimeni alaturi, si am traversat, de una singura, toate haurile lasitatii si ale durerii. Nu sunt mandra de ziua aceea si de fricile mele. Imi amintesc cu ochii in lacrimi de panica mea in clipa in care am inteles ca voi naste fara anestezie, cum nasteau femeile pe camp odinioara, si apoi vin orele de dupa nastere, orele atat de oropsite de trauma, incat mintea mea a ales sa le stearga. Pret de ani de zile, nu mi-am mai putut aminti nimic. Apoi am pus unul langa altul cioburi de memorie si am reconstituit cumva prima mea intalnire cu Victor. Sau poate doar mi-am imaginat-o si am asezat-o acolo, pe raftul cu povestiri splendide despre viata noastra.
Viata lui Victor se asaza peste cea mai frumoasa bucata din viata mea. Imbratisarea lui ramane, dincolo de orice cuprindere de dragoste, cea mai tandra, cea mai pretioasa imbratisare de care am avut parte vreodata. Il iubesc cu nebunie de mama de baiat. Il asez, pe piedestalurile inimii mele, pe cel mai nobil loc. Si stiu ca fiul meu e un dar pe care l-am primit acum 8 ani si, de atunci, il primesc, iar si iar, in fiecare zi.
Pentru ca, intre timp am inteles ca Victor e fiul meu din toate vietile traite mai inainte si din toate cele pe care le voi mai trai.

Am castigat Cireasa!

Am vrut sa ma abtin. Sa nu ma laud. Sa nu topai chiar in vazul si-n auzul lumii. Sa fac pe modesta. Sa ridic gratios din umeri si sa zic “N-a fost mare scofala, normal ca am castigat…” Dar apoi mi-am dat seama ca, pur si simplu, nu mai pot sa tac. Ca sunt prea emotionata, prea bucuroasa, prea mandra ca sa nu spun: “Hei, auziti, auziti! Am castigat Cireasa de pe tort! Sunt o gazda buna si n-am facut asa multe greseli cat sa ma certe Horia! Oaspetii mei s-au bucurat sa vina la noi la cina, iar copiii mei adorati, talentati si cuminti, sotul meu bun si bland m-au ajutat sa pregatesc masa, sa anim seara vizitei, si sa castig!”…
Poate ca pare o chestiune frivola. Poate ca ar trebui sa ma prefac a fi o doamna atat de intelectuala, incat sa nu-mi pese de ale gurii, doar de ale mintii. Dar eu sunt

Ce simpla e dragostea!

Baietelul meu, Victor, mi-a explicat foarte clar ceva ce eu uitasem cu desavarsire: dragostea e simpla, simpla de tot. Si ti se arata de la bun inceput in toata splendoarea.

Mi-a povestit despre o fetita, fosta colega de-a lui – o sa-i spun Ingrid, dar nu acesta este numele ei -, care il place foarte mult. Insa el nu o place deloc, asa ca i-a spus fetitei: imi pare rau, eu zic sa iti vezi de scoala. In schimb, el e foarte amorezat – atat cat poate fi un baietel de nici 8 ani – de o alta fetita, sa-i zicem Dorina, care, insa, nu da semne ca l-ar placea. Dar il cam duce cu vorba si, uneori, e un pic afectuoasa, alteori ciufuta sau, si mai rau, indiferenta. Asa ca Victor si-a propus s-o intrebe, clar, ce are de gand. Fiindca, daca ea recunoaste ca nu-l place, crede ca e timpul sa isi vada de drumul lui.

Cat ne costa dragostea? O reintalnire la Constanta

Ne costa renuntarea la raul din noi, la minciuna sau la neputinta. Ne costa lacrimile celor pe care, pentru a ne implini iubirea adevarata, trebuie sa ii parasim. Ne costa remuscarile noastre, nascute din gandul ca ar fi trebuit, poate, sa ne sacrificam, nu sa ne urmam calea fericirii. Ne costa tristetea copiilor care nu inteleg de ce mama nu il mai iubeste pe tata, ci e pregatita sa plece in lume pentru a-si cauta marea dragoste. Ne costa abdicarea de la ambitii nemasurate sau de la pofta de a merge la infinit intr-o cariera acaparatoare. Ne costa banii pe care ii lasam fostului partener, la partaj. (Am vazut de curand o comedie in care, atunci cand unul dintre personajele masculine anunta ca s-a hotarat sa se insoare, cineva ii raspundea: de ce sa te insori? Mai bine gaseste o femeie pe care o s-o urasti peste cinci ani si da-i de pe acum casa ta). Ne costa indepartarea de parinti. Ne costa…

Dragostea costa intotdeauna. Insa e singurul pret pe care, intr-o lume a valorilor incorecte, merita sa-l platim cu inima deschisa.

Astfel au curs discutiile noastre de la Constanta, conversatii oneste, pline de miez si de curajul marturisirii. Si intrerupte superb, din cand in cand, de glasul Ilenei Sipoteanu care a pregatit special pentru intalnirea noastra un cantec pe versuri de Carmen Aldea Vlad, dar ne-a cantat si piese mai vechi din repertoriul sau plin de slagare iubite de noi toti.

A fost o intalnire pe care le-o datoram sponsorilor nostri, Catena, Triumph, Gliss, Taft, Syoss, Hotel Ibiss, Hotel Yaki.

Alaturi de noi, doi domni minunati au luat cuvantul, vorbind despre pretul iubirii din perspectiva lor inteleapta si romantica. Cel dintai, domnul Constantin Lambru, tatal prietenei noastre, scriitoarea si traducatoarea Angelica Lambru, iar cel de-al doilea, prietenul nostru drag, artistul talentat si luminat de frumusetea muzei sale, Doru Roman. Pe toti ne puteti  vedea in fotografiile frumoase ale celui de-al treilea barbat al intalnirii si cel dintai, intotdeauna, in inima mea: Paul Buciuta.

P.S. Pentru ca am plecat la drum la inceput de week-end, mi-au fost alaturi toti trei copiii, adoratii mei Ilona, Victor si Iza.

Cei mai rai copii ai nostri

Imi spun mereu ca trebuie sa ne tratam barbatii ca pe copiii nostri. Si nu ma refer la alint, nici la iubire, nici la ingaduinta. Ci la sentimentul apartenentei iremediabile pe care nu il avem decat pentru fapturile pe care le-am nascut.

In clipele de cumpana, in momentele de incercare, ma straduiesc sa imi aduc aminte ca am promis ca legatura noastra va fi pentru totdeauna. Si, ca sa imi amintesc parfumul lui “totdeauna”, ma gandesc la dragostea pentru copiii mei. Imi readuc in minte legatura de sange, suflet si nemurire care exista intre mine si ei, si ma lupt sa-mi reasez nemultumirile, temerile, ingrijorarile pe care le simt din pricina barbatului meu in aceeasi matca a iertarii neconditionate.

“Orice s-ar intampla pe pamant, eu voi ramane mama ta si te voi iubi fara masura”, spun oricarui copil al meu, chiar si atunci cand sunt suparata pe el. In schimb, pentru barbatul meu incapatanat, neatent sau mincinos, imi gasesc instinctiv o replica in care vine intotdeauna vorba despre finalul iubirii, despre ruperea unei legaturi care, uite, ne aduce mai mult rau decat bine, despre cat de efemere sunt juramintele pe care le incalcam, e limpede, in fiecare zi.

“In fiecare zi ne batem joc de pasari, de iubire si de mare”, recit fara vorbe, cu ochi inlacrimati. Si dupa ce imi linistesc plansul in perna, imi fac, in gand, exercitiile de dragoste. De mare dragoste. Imi spun, a mia oara, ca asa cum nu-mi las copiii la orfelinat nici atunci cand sunt mincinosi, neascultatori, incapatanati, ciudati sau nerecunoscatori, tot asa n-ar trebui sa vreau sa-mi las barbatul la caminul de soti abandonati, chiar si atunci cand e neiubitor si neatent, ciudat si nerecunoscator, mincinos si neloial iubirii noastre. Si, ca sa-mi fie mai usor, ca sa-mi fie mai greu, imi amintesc ca mi-am crescut singura pruncii si ca, daca ei gresesc, am eu insami partea mea de vina. Si-mi amintesc, ca sa-mi fie mai usor, ca sa-mi fie mai greu, ca barbatul mi-a crescut dupa regulile si dupa poftele altor femei, iar eu l-am recuperat tarziu, dedulcit la minciuna, resemnat la tradare, ostenit de neputinta. Si ca, oricat de mult m-as lupta, nu pot sa schimb trecutul. Poate doar viitorul.

Barbatii nostri sunt la fel de ai nostri cum ne sunt copiii. Pentru ca sunt, de fapt, tot un fel de copii. Cei mai rai copii ai nostri. Si, intr-un fel dureros si deznadajduit, cei mai doriti, cei mai iubiti, cei mai cautati. Si cel mai greu de pastrat.