Au trecut in zadar?

“Vorbesc din perspectiva unei femei care s-a intalnit tarziu cu dragostea (cu iubirea impartasita, simpla, corecta, fireasca) si nu are puterea sa nu ii para rau pentru atata amar de ani care au trecut in zadar…” scria ieri Monica V. intr-un comentariu pe blog, iar cuvintele ei m-au obligat sa ma privesc in oglinda sufletului cu mai multa atentie. Cu mai multa luciditate.

Poate pentru ca m-am regasit intocmai in descrierea ei, mi-am amintit ca, la inceputurile iubirii mele de azi, eu insami am suferit enorm de neputinta de a intoarce timpul inapoi. M-au durut toti anii in care m-am risipit traind langa barbati care nu m-au iubit pe de-a-ntregul sau pe care nu i-am iubit decat in izbucnirile mele de orgoliu, de ambitie, de spaima de singuratate. Si m-au facut sa sufar amintirile si marturisirile venite din anii in care el, barbatul meu adorat, descoperit abia acum de mine in intreaga lui splendoare, a trait langa femei care l-au mintit sau l-au inselat, pentru ca nu-l iubeau indeajuns. Sau nu-l iubeau, pur si simplu. M-am revoltat gandindu-ma de cate ori am trecut unul pe langa altul si mi-am imaginat ce simpla, ce frumoasa, ce lina ar fi fost viata noastra daca ne-am fi intalnit la timp, inainte sa ne umplem sufletul cu cicatrici. Si m-am rastignit singura intre intrebari fara raspuns…

Pe masura ce iubirea mea s-a asezat mai lin, mai cuminte, mai firesc in matca eternitatii sale, am inceput sa inteleg ca fiecare experienta traita inainte a avut un rost. Ca fiecare greseala din trecut ne-a adus catre marea izbanda a inimilor noastre intregite de azi. Ca fiecare relatie esuata, mintita, tradata n-a facut altceva decat sa ne pregateasca pentru minunea de azi.

Au trecut in zadar anii nostri fara marea dragoste? Da! In clipele ametite de tandretea adanca de dupa imbratisarea trupurilor si a sufletelor, raspunsul se naste de la sine si ne doare cumplit. Cum am putut sa traim fara ceea ce ne intregeste si ne lumineaza? E ca si cum ne-am fi irosit viata in rataciri fara tinta…

Insa mai tarziu, cand gandul isi regaseste luciditatea, raspunsul se rastoarna iremediabil.

Nimic nu a fost fara rost. Daca nu am fi intalnit mai inainte oameni mincinosi, nu ne-am fi cautat, nu ne-am fi gasit, nu ne-am fi iubit noi, cei care nu ne vom minti niciodata. Daca nu am fi trait langa parteneri care ni s-au ridicat adesea din asternuturi pentru a porni catre amantlacuri ferecate sub o mie de explicatii fictive, indecent de bine ticluite, nu ne-am fi putut gasi linistea in iubirea noastra de azi in care stim sigur ca nu e loc de tradari si de impreunari nemarturisite, asa cum nu e loc de lasitate, de necredinta, de blazare. Daca nu am fi trait printre semeni manati inspre noi de interese, de nimicnicii, de curiozitati, de ambitii, nu ne-am fi invrednicit azi sa fim impreuna mereu, unul al celuilalt. Trup si suflet. Viata si moarte.

Anii nostri de mai inainte s-au risipit fara mila. Dar nu fara rost. Si tot cu inteles si lumina vor trece si cei care vor veni de acum inainte. Si pentru cei care si-au gasit dragostea, si pentru cei care mai au inca de ispasit inaintea miracolului.

Ding-dang, numai inima

Pentru noi, Craciunul vine odata cu petrecerea aniversara a Izei, fiindca sarbatorile noastre si-au asezat altfel datele in calendar de cand s-a nascut fetita noastra cea mica. Pentru noi, Craciunul vine, ca-n fiecare an, dupa o stradanie nebuneasca de-a randui toate treburile Tangoului, in asa fel, incat revista sa fie gata la timp, iar noi sa putem pleca pe la casele si pe la brazii nostri, multumiti ca, desi e tot mai greu de indurat realitatea din lumea noastra de hartie, revista va iesi pe piata festiva, desteapta, plina de culoare si de suflet, asa cum numai noi stim s-o facem.

Pentru noi, Craciunul vine cu lumina in suflet si cu mare dragoste. Cu urari de drag de la prieteni si cu multumiri din adancul inimii catre aceia care ne citesc. Cu bucuria intalnirii, reintalnirii cu prietenii nostri Madalina si Vincentiu, cel din urma aniversat si el in aceeasi zi cu Iza noastra draga, dar si cu speranta ca vom reusi, in zilele de vacanta, de bucurie si huzur, sa ii vedem, sa ii felicitam pe toti cei care fac parte din viata si din inima noastra.

Pentru noi Craciunul vine cu smerenie si cu recunostinta pentru viata frumoasa care ne-a fost data. Cu dorinta de a saruta mainile celor care ne-au scris dupa ce ne-au rasfoit cuvintele.

Craciunul vine cu poezie inalta si splendida. Cu aniversarea lui Emil Brumaru. Cu indrazneala de a reasculta cantecul meu si al surorii mele Oana, cantat demult, pe vremea cand ne numeam Ionescu si indrazneam sa asezam pe portativ versurile lui Nichita Stanescu.

Ding-dang, numai inima, ding-dang numai ea
bate la mesele voastre,
in noaptea aceasta e-o singura stea
si-o nenumarare de ceruri albastre.

.

Cat ne costa dragostea? O reintalnire la Constanta

Ne costa renuntarea la raul din noi, la minciuna sau la neputinta. Ne costa lacrimile celor pe care, pentru a ne implini iubirea adevarata, trebuie sa ii parasim. Ne costa remuscarile noastre, nascute din gandul ca ar fi trebuit, poate, sa ne sacrificam, nu sa ne urmam calea fericirii. Ne costa tristetea copiilor care nu inteleg de ce mama nu il mai iubeste pe tata, ci e pregatita sa plece in lume pentru a-si cauta marea dragoste. Ne costa abdicarea de la ambitii nemasurate sau de la pofta de a merge la infinit intr-o cariera acaparatoare. Ne costa banii pe care ii lasam fostului partener, la partaj. (Am vazut de curand o comedie in care, atunci cand unul dintre personajele masculine anunta ca s-a hotarat sa se insoare, cineva ii raspundea: de ce sa te insori? Mai bine gaseste o femeie pe care o s-o urasti peste cinci ani si da-i de pe acum casa ta). Ne costa indepartarea de parinti. Ne costa…

Dragostea costa intotdeauna. Insa e singurul pret pe care, intr-o lume a valorilor incorecte, merita sa-l platim cu inima deschisa.

Astfel au curs discutiile noastre de la Constanta, conversatii oneste, pline de miez si de curajul marturisirii. Si intrerupte superb, din cand in cand, de glasul Ilenei Sipoteanu care a pregatit special pentru intalnirea noastra un cantec pe versuri de Carmen Aldea Vlad, dar ne-a cantat si piese mai vechi din repertoriul sau plin de slagare iubite de noi toti.

A fost o intalnire pe care le-o datoram sponsorilor nostri, Catena, Triumph, Gliss, Taft, Syoss, Hotel Ibiss, Hotel Yaki.

Alaturi de noi, doi domni minunati au luat cuvantul, vorbind despre pretul iubirii din perspectiva lor inteleapta si romantica. Cel dintai, domnul Constantin Lambru, tatal prietenei noastre, scriitoarea si traducatoarea Angelica Lambru, iar cel de-al doilea, prietenul nostru drag, artistul talentat si luminat de frumusetea muzei sale, Doru Roman. Pe toti ne puteti  vedea in fotografiile frumoase ale celui de-al treilea barbat al intalnirii si cel dintai, intotdeauna, in inima mea: Paul Buciuta.

P.S. Pentru ca am plecat la drum la inceput de week-end, mi-au fost alaturi toti trei copiii, adoratii mei Ilona, Victor si Iza.

Oameni si caini

Omul este cel mai bun prieten al cainelui. Am mai scris deja ca este replica mea preferata dintr-un film. Am extras-o din Doamna si vagabondul si imi place pentru inocenta ei, pentru umor, pentru speranta pe care mi-o da. Speranta nobila ca, intr-o zi, vom invata cu totii sa iubim animalele si sa le rasplatim pentru dragostea pe care ne-o ofera fara sa ne ceara in schimb nici macar un blid cu mancare.

Iar astazi e o zi in care iarasi nadajduiesc ca omul poate fi cel mai bun prieten al cainelui.

A aparut Tangoul de noiembrie si, de dimineata incoace, primesc in nestire e-mailuri si mesaje de felicitare pentru editorialul meu dedicat iubirii pentru caini. “Port cu mine prin lume o taina a carei dezvaluire m-ar azvarli automat in centrifuga oprobriului public. Iubesc atat de mult cainii, incat sunt tot mai convinsa ca multi dintre ei sunt mai oameni decat noi. Dar stiu ca nu se cuvine sa zic asa ceva cu voce tare… Drept care, ma prefac a fi in randul lumii. La restaurant, dupa ce am cinat in compania unor fapturi de stirpe si mondenitate aleasa, atunci cand il rog pe chelner sa-mi puna restul de mancare pentru acasa, obisnuiesc sa ma scuz spunand ca nu-mi pot reprima pofta de-a mai gusta cate ceva peste noapte, cand ma trezesc dupa cate un vis nelinistitor. Si nu se mira nimeni. Dar, in mod obisnuit, pe toti cei care dorm in pat cu cate-o vietate blanoasa pe care-o ridica la rang de ruda sau pe toti aceia, ca mine, care aduna catei vagabonzi in curte si plang cu hohote cand mor animalele, oropsite de boli sau otravite de vecinii dusmanosi, cei din jur ii dispretuiesc ca pe niste ciudati. Pe cei care strabat lumea tinand alaturi un patruped intelept sau care plimba pe bancheta din spate cate un maidanez pe care-l duc la sterilizat, asa cum fac eu din doua-n doua luni, oamenii din jur ii sfatuiesc, condescendent, sa-si indrepte, mai bine, grija si atentia catre propria sanatate mintala, catre copiii orfani sau catre casele de batrani, fiindca asa e mai crestineste.

Mi s-a intamplat de mai multe ori ca, in timp ce-mi arunca in nas un valatuc de fum cancerigen din tigara lui prelunga si eleganta, sa-mi explice cate un sfatos ce multi microbi au animalele si cat de periculos ar fi sa luam purici sau capuse de la ele. Dar pentru mine e prea tarziu sa ma schimb. Asa cum stiu sigur ca n-am sa mai fumez niciodata, asa cum stiu ca n-am sa-mi mai insel partenerul de viata, tot la fel de clar inteleg ca n-am sa mai renunt nicicand la prietenia mea pentru animalele cu patru labute. Si asta pentru ca, intre timp, am cunoscut toate adevarurile iubirii. Iar pe vremea cand eram singura si caram, aproape seara de seara, in brate, doi copii adormiti de la masina pana in casa, a venit la mine un caine frumos si negru care mi-a spus, cu un marait grav si tandru, ca de-acum si pentru totdeauna va avea el grija de mine.

Pe cainele acela venit de nicaieri l-am botezat Negrutu. Si, desi i-am multumit frumos chiar atunci, pe loc, o vreme n-am avut prea multa incredere in el. M-a convins, insa, incet-incet, ca ma pot baza pe promisiunea facuta. Ca nu-si ia nici dragostea, nici grija inapoi si ca va fi acolo, in fiecare zi sau in fiecare noapte in care ma voi intoarce acasa. Mi-a facut curte cu blandete, mormaindu-mi vorbe de drag si lipindu-si botul de coapsa mea ca un amant indragostit. Iar eu am ajuns sa il consider cel mai drag, cel mai apropiat, cel mai de nadejde prieten al meu. Si, pret de cativa ani, l-am gasit acolo, pe pragul dragostei, al casei si al inimii mele, la fiecare intoarcere acasa.

L-am pierdut, insa, intr-o zi, in care niste oameni bogati dintr-o casa vecina au otravit toti cainii din zona. Iar de atunci incoace, ii caut fratii si puii prin lume si-i ocrotesc, chiar daca banuiesc ca, totusi, nu-s ai lui. Si pentru ca tot nu reusesc sa-mi vindec dorul, de multe ori lacrimez in taina, pentru ca stiu ca el m-a iubit cum nu m-a iubit nicicand un om pe pamant. Dar asta e o poveste pe care nu am curaj sa o spun decat celor care iubesc animalele cu adevarat. Ceilalti – aceia care, de fapt, nu se iubesc decat pe ei insisi – imi vor explica, doct, ca ar fi mai frumos sa-mi pastrez lacrimile pentru cauze mai nobile, mai profunde sau mai durabile.”

Tot azi, in ziua inlacrimarilor noastre de dor, intr-unul dintre mesajele pe care le-am primit am aflat un link care un text al lui Tudor Arghezi, aflat pe site-ul caini-pisici.ro:

“Pentru moralul omului, prietenul lui de la use si din odaie e o mangaiere, un sprijin, un aliat. Zadarnic asteptati dintre semenii perversi, uneltitori, veninosi, tradatori. Cainele este permanent cu tine, langa tine, pana la moarte, singurul tovaras care moare odata cu tine, culcat pe mormantul tau. Te uiti in ochii lui: te intelege si tu nu cauti sa-l intelegi. Inima lui ti-e daruita fara conditii si peste imprejurari: cainele-i o prelungire a fiintei tale sufletesti, si tu il chinuiesti, il bati, il prinzi cu latul si-l ucizi. Primarii…ii starpesc cu otrava, stapanii ii gonesc, se ridica impozite pe caini, oamenii stiintifici si docenti vor sa-ti ia catelul din brate si cainele din lant ca sa te ocroteasca de o prostie din capul lor sterp.

S-a nascocit, pentru flatarea simtului de conservare a omului de prisos, primejdia turbarii, principiul municipal, aproape dogma de Stat.

De ce e cainele impur chiar pentru Charles Baudelaire, unul din cei mai impuri dintre oameni? Nu pute omul? Nu-i pute gura, stomacul, intestinul? Picioarele nu-i put? Si ce constiinta poate fi mai spurcata decat a omului, degradat si infect cu atat mai mult cu cat se-nalta mai sus, ministru, presedinte, barbat de Stat, potentat si javra, si cu cat isi stropeste starvul imbaiat, cu parfumele filosofilor si vaporii distilati ai violetei…

Da laba-ncoa, Grivei, voiniceste : laba ta ma cinsteste.”

Si, citindu-l pe Arghezi, si, citind mesajele cititorilor mei, mi-am permis sa cred mai mult, sa sper mai profund. Cainii sunt mai oameni decat noi, dar, intr-o zi, ii vom ajunge din urma.

Venim la Brasov!

Mi se intampla aproape de fiecare data. La o zi, doua, dupa ce am avut un eveniment mare, mediatizat si anuntat, intr-un anumit oras al tarii, imi scrie cate o cititoare, mai mult sau mai putin disperata, sa ma intrebe cand o sa mai vin in acelasi oras. “N-am reusit sa aflu la timp sau n-am putut sa-mi schimb programul, dar mai vino o data!” – imi spune, iar eu marturisesc ca ridic din umeri, descumpanita. Si recunosc si ca ma simt putin iritata, pentru ca ma gandesc ca n-a aflat la timp pentru ca ma citeste doar din joi pana mai apoi sau ca n-a putut veni fiindca, totusi, intalnirea noastra nu s-a asezat chiar in motul listei sale de prioritati. Probabil ca nici eu nu am dreptate. Dar nici cei care, indata ce-am plecat din orasul lor ma intreaba cand mai vin data viitoare, ca sa poata ajunge si ei…

Asa ca, de data asta, va anunt din timp: joi, pe 13 octombrie, va invit la o intalnire in stil si ritm de Tango, intr-unul dintre cluburile frumoase ale Brasovului. Va anunt din vreme tocmai ca sa va puteti organiza programul in asa fel, incat, daca doriti intr-adevar sa ne vedem, sa nu lipsiti de la intalnirea noastra.

Vin, desigur, impreuna cu Simona Catrina si Paul Buciuta (si cu Iza noastra), iar acolo mi-au confirmat deja prezenta colega mea Marilena Guduleasa, scriitoare minunata a unui blog gazduit pe site-ul nostru de Marea Dragoste, si prietenele Dorina Sabau, Cristina Bizu si Dana Anghelescu. Astept cu drag si alte confirmari, si va imbratisez, deocamdata, cu brate de cuvinte.