Alice Nastase Buciuta

Am decretat in casa stare de gratie pentru orice manifestare digestiva zgomotoasa. Am abrogat – temporar, desigur, macar pana implineste Izuta un an, doi, trei – interdictia care fusese absolut nemiloasa pana acum. De fapt, nu numai ca nu mai e interzis, dar ne bucuram din tot sufletul cand auzim cate-o ragaiala, cate-un partz, si-i aducem elogii legate de intensitate, de profunzime. “Oh, ce ragulet mare si frumos!”, spunem. “Ce partz minunat!”, ne extaziem, onest, convinsi fiind ca mult bine va face plecarea dusmanului din burtica adorata.

O batem pe Iza pe spate dupa fiecare masa si nu o culcam si, implicit, nu ne culcam inainte sa scoata aerul din stomacel. “Hai, scumpa noastra, fa un ragulet!”, o imploram noi cu glas sfarsit de oboseala, si dupa masa de la 9 seara, si dupa cea de la 12, si dupa cea de la 3, si dupa aceea de la 6, cand mijesc zorii, iar noi avem ochii si mintile mijite de somn, de nesomn. Ca sa inlesnim iesirea cocolosului de aer, ne plimbam prin casa cu pasi apasati sau urcam si coboram scarile, cu copilul asezat cu capsorul pe umar. Iar cateodata, cand raguletul tot n-a venit si noi nu ne mai tinem pe picioare, lesinam pe cate un colt de canapea, avand, insa, grija, sa nu cumva sa stricam pozitia prielnica eructatiei.

Dupa ce mult chemata garaiala se produce, somnul bebelusei e intrerupt din sfert in sfert de ora de cate o ravaseala a burticii ei minuscule. Iar noi invocam cate un partz izbavitor, care sa aduca somnul binecuvantat, care sa ne ingaduie si noua sa cadem unul in bratele celuilalt si, in aceeasi fractiune de secunda, intr-un somn adanc, devastator, de 10 minute.

Ne crestem copiii cerandu-le sa elibereze cat mai galagios cu putinta orice tensiune a burtii lor mici, apoi ne petrecem urmatorii ani interzicandu-le strict sa faca ceea ce i-am rugat cu atata foc. Ii invatam apoi sa mearga si sa vorbeasca si dupa aceea ii punem sa stea locului si sa taca. Dar asta au constatat-o altii, inaintea mea. Pentru ca toti cei care avem copii ne-am lovit de aceleasi obstacole, de aceleasi miracole.

Cand imi trezesc copiii cu sarutari, cand ii duc in brate pana pe canapeaua din living, ca sa mai fure macar un minut de somn in plus, cand ma reped sa le asez papucii in picioare si sa le pregatesc ce-am eu mai bun de mancare, cand le indes labutele-n sosete, numai dupa ce le-am sarutat talpile cu emotie, cand stau in genunchi sa le-mpletesc sireturile, cand ii duc in brate pana la masina sa nu le fie frig, cand le asez pe bancheta cate-o surpriza, ca sa-i bucur, cand cant cu ei tot drumul Santa Claus is coming to town, ca sa le fac pe plac…

Cand iubitul meu se trezeste din somn si-mi spune sa nu-mi mai fie teama, cand prietenele mele ma tin de mana cand plang, cand colegii mei ma roaga sa merg acasa, fiindca sunt obosita, si ei raman toata noaptea ca sa trimita la timp revista in tipar…

Cand primesc un semn de iubire de la un om pe care nu-l cunosc, cand imi imaginez cum zambesc ochii barbatului meu care-mi priveste poza, cand gandul meu naste nume de alint, cand dragele mele nestiute cauta pentru mine cea mai frumoasa poezie, cand ridic ochii spre icoane si simt ca rugaciunea mea a fost ascultata, cand ma fac mai mult suflet decat trup…

Atunci ma gandesc ca Raiul e aici langa noi. Raiul pe care il daruim copiilor nostri si celor pe care-i iubim. Raiul pe care il construiesc pentru noi oamenii buni, care ne vegheaza cu inima lor.