Cum s-a facut de n-am ajuns la Oscar

In timp ce toata planeta se zgaia la rochiile actritelor prezente la ceremonia decernarii premiilor Oscar, noaptea trecuta, eu, aflata in miezul unei insomnii chinuitoare, al unei indigestii si al unei crize metafizice, mi-am dat seama ca viata noastra e rezultatul unui sir intreg de alegeri sau intamplari care ne-au obligat sa cotim la stanga sau la dreapta, intr-un anumit moment al vietii.

In urma cu un deceniu jumate, pe cand eram redactor truditor pe paginile unui cotidian national, imi doream mai mult decat orice pe lume sa ma apropii, cat mai mult, de lumea filmelor. As fi ucis ca sa pot participa, in calitate de corespondent, la festivitatea americana a decernarii Oscarurilor, asa cum reuseau multi jurnalisti din tara, pe care marturisesc ca nu-i consideram mai buni sau mai talentati decat mine. Eram atat de pasionata de filme, incat, desi nu era rubrica mea, scriam mereu cate o cronica in care puneam atata suflet si atata stradanie, imaginandu-mi ca, intr-o zi, redactorul-sef va face mai mult decat sa o citeasca, sa ridice din umeri si s-o arunce la cos, pentru ca apoi s-o publice pe cealalta, cea modesta, fara emotie si zvacnet, a colegei mele care detinea, cu acte, blazare si titulatura in regula, dreptul de-a comenta evenimentele cu iz cultural. Eu fusesem exilata pe zona cu ifose, scuipati si sclipici si nicio tentativa a mea de a-mi depasi teritoriul din proprie initiativa nu era ingaduita. In schimb, cand interesele ziarului o cereau, eram trimisa sa fac reportaje politice (am stat toata noaptea in sediul de partid al lui Vadim Tudor, la alegerile din ’98) sau sociale (multe zile mi-am petrecut prin piete sau manifestatii)… Am vazut meciuri pe stadion, am scris pana si un articol documentat despre o afacere cu tipari deschisa recent in Delta si, la ordin, am scris despre furuncule, masini, sex, vreme, horoscoape sau afaceri cu medicamente, intr-un mercenariat de care acum ma rusinez, dar care, recunosc, m-a antrenat atat de amarnic si de temeinic, incat cu greu ar mai putea sa-mi apara in cale vreun subiect pe care sa nu stiu sa-l abordez.

Insa atunci, in anii aceia, nu-mi doream nimic mai mult decat sa scriu despre filme. Cand mi-a fost respinsa cronica la Meet Joe Black, am plans cu sughituri, iar pe aceea scrisa cu maini tremurande dupa ce-am vazut Contact, filmul superb cu Jodie Foster trecand dintr-o galaxie in alta, o pastrez si acum, pentru ca m-am gandit ca macar eu s-o mai vad, din cand in cand, chiar daca cititorii ziarului pe care-l slujeam ca o apucata n-au avut sansa s-o zareasca vreodata.

Iar intr-un an, dupa ce ma sfatuisem cu tot felul de ziaristi mai experimentati, am mers la redactorul sef adjunct, cel care randuia plecarile in strainatate la mari festivitati sau festivaluri, si l-am intrebat daca m-ar lasa sa plec la Oscaruri, desigur, pe banii unui sponsor pe care sa mi-l gasesc singura. In timp ce ma privea lung si distant, balanganind chipul sau prelung, incadrat de barba si plete, eu ii explicam cat de multe materiale as putea sa scriu. Cate pagini de ziar as putea umple cu corespondentele mele fierbinti si cum si apoi, dupa intoarcere, as putea aduce nenumarate subiecte pe care sa continuu sa le dezvolt, in asa fel, incat sa nu regrete niciodata ca mi-a ingaduit o asemenea favoare. M-a ascultat pana la capat, apoi mi-a spus ferm: Nu. Si a mai precizat faptul ca de subiectele externe se ocupa altcineva.

Abia in zilele urmatoare, istovita de tristete si de atatea incercari ratate de a-mi depasi conditia de jurnalist-mercenar, am iscodit in stanga si-n dreapta si am aflat ca toata redactia stia deja ca, in anul acela, urma sa plece la Oscaruri Mona, fata aceea frumoasa si tacuta pe care el, seful adjunct o adusese in redactie si care ii era iubita. De fapt, amanta, fara perspective sa devina mai mult de atat vreodata, intrucat el era insurat si devotat nevestei pe care doar o insela, nu voia s-o lase, chiar daca era indragostit pana peste urechi si orgolii. Pentru Mona gasise sponsor chiar el si tot el ii facuse acreditarea. Ba chiar, am aflat mai tarziu, ii aranjase la o casa de moda cunoscuta sa-si faca in barter o rochie de seara, sa nu se duca, saraca, jerpelita la Oscaruri.

Mona a plecat in America si si-a transmis constiincios corespondentele fade. Eu am plans pe fiecare cuvant al ei, gandindu-ma cu obida ca as fi putut scrie de o mie de ori mai frumos, mai atent, mai captivant, dar n-am avut noroc. Dar mai tarziu, peste cateva zile, mi-a trecut, totusi, prin minte, gandul ca poate ca asa trebuia sa se intample, pentru ca toti cei implicati sa invatam ceva.

Mona nu s-a mai intors din America. Desi povestea pare neverosimila si seamana a scenariu de telenovela, n-as fi indraznit s-o inventez, intrucat mai sunt destui colegi de-ai mei din presa care-si amintesc de episodul cu Mona si Oscarurile. De lacrimile mele cu siguranta nu-si mai aminteste nimeni, poate doar Simona, singura de care nu reuseam sa ma feresc chiar tot timpul. Si probabil ca, la atatia ani de la intamplare, nici macar Mona nu-si mai aduce aminte how it happened, pentru ca e imbuibata cu fericire americaneasca si-si traieste cu entuziasm prelungit peste ani mariajul cu regizorul tanar si bogat pe care l-a cunoscut acolo, la ceremonia la care o trimisese amantul ei, seful nostru. Poate doar el sa-si mai aminteasca ceva. Iar seara cand isi asaza capul pletos si, de-acum, carunt pe umarul nevestei pe care n-a parasit-o nici pentru urmatoarea colega care a plecat la Oscaruri, sa-si spuna ca a fost un manager bun, care-a dat sansa multor jurnalisti tineri sa invete de la el.

Eu n-am ajuns niciodata la Oscaruri.  Dar sunt prietena buna de tot cu Tudor Caranfil, iar povestile lui fabuloase despre filme ma fac, adesea, sa ma simt ca si cum as fi ajuns.

Cei care tradeaza si cei care iarta

La Brasov, am dezbatut un subiect greu de abordat, o tema controversata si dureroasa, legata de tradari si iertari. Am vorbit noi – Simona Catrina si eu -  si voi, invitatele noastre, prietenele noastre, despre tradarile mici si cele care devasteaza totul in cale, despre iertarile temporare, faptuite din teama de ziua de maine si despre acelea generoase, definitive, care aduc adevarata liniste. Despre cei care tradeaza si despre cei care iarta. Si am desprins singura concluzie posibila: ca nu exista reguli. Ca fiecare iubeste atat de fidel pe cat ii sta in puteri sau in planuri, ca accepta ratacirile partenerului – mici, mari sau imposibil de cantarit – dupa cat de mare ii e puterea sau iubirea. Si ca nu exista concluzii limpezi. In iubirile noastre suntem unici si singuri pe pamant.

Am povestit. Am ras. Am zambit. Ne-am intristat. Si am zambit din nou.

Am provocat-o pe Marilena Guduleasa , colega de scris si de intelesuri ale iubirii, la una dintre polemicile noastre cordiale, si ne-am contrazis frumos, cu emotie, cu dragoste. Cu mare dragoste. Apoi le-am rugat pe Dorina Sabau, pe Liliana Popa, pe Daniela Radoi, pe Mariana Sebeni, pe profesorul Ion Topolog sa duca tema noastra cat mai aproape de miezul autentic al adevarului.

Da, ne-am ingaduit in final un exercitiu de lux, imaginandu-ne daca iertarile pot fi cumparate. “Cati barbati vin in magazinul vostru de blanuri si incearca sa-si impace sotiile tradate cumparandu-le o haina superba?” am intrebat-o pe draga noastra Cristina Bizu, una dintre patroanele magazinului Gimas din hotelul Piatra Mare din Poiana Brasov. Iar ea a zambit, discreta, lasand frumusetea hainelor sa spuna povesti despre ispite si despre impacari.

Gazda ne-a fost clubul Kasho, iar partenerii carora le multumesc sunt  Vavian Pharma, House of Art, Catena, Tonica, Gimas. Dar ultimele si cele mai emotionte multumiri le-am pastrat pentru muzicienii talentati de la Devas, care ne-au alinat multe dintre intrebarile inimii cu muzica lor divina.

La Ploiesti, adica acasa

Mi-a fost greu la Ploiesti. Mi-a fost bine. Mi-a batut inima cu deznadejde, de teama sa nu gresesc ceva, sa nu uit altceva, sa nu supar pe cineva. Pentru ca acolo, acasa, nimic nu-mi poate fi indiferent. Fiindca sunt acolo prietenii mei, repere ale devenirii mele. Sunt martorii frumusetii inimii mele de adolescenta, sunt cei care stiu ca, dintotdeauna, am avut aripi si am vrut sa zbor.

Am avut emotii, am avut sperante, am avut asteptari, am avut revelatii. In intalnirea cu cititoarele mele din Ploiesti, intre parintii si copiii mei, intre prietenele mele regasite peste ani si prietenele mele de azi, mi-a fost greu. Mi-a fost bine. Mi-a fost dor de cea care am fost candva si dor de cea care vreau sa devin, de acum inainte.

Trei festivaluri si o taina

Au fost trei mari festivaluri in acelasi week-end bucurestean. Bucharest Music Film Festival, asezat chiar in miezul orasului, la Ateneu. Bestfest, situat in Pipera-Tunari, ca un camping imens al celor indragostiti de rockul marilor trupe din tara si din lume. Si Rock the City, in Piata Constitutiei, un periplu fabulos al trupelor care ne-au luminat anii tineri.

Am ales cu greu si cu parere de rau. Mi s-a parut nedrept sa fim obligati sa optam intre Skunk Anansie si Prodigy, intre Mike and the Mechanics si Mika, intre Pendulum si Whitesnake sau Judas Priest, cand, de fapt, sansa de a-i vedea pe unii sau pe ceilalti ne apare, cel putin noua, romanilor, ca una intr-o viata. Dar eu am ales cu inima si demersul meu a fost mai usor.  M-am minunat de ampla desfasurare de forte de la Bestfest si am fost recunoscatoare celor de la Coca Cola, care ne-au poftit la distractie. Dar, pana la urma, am simtit ca nu mi-as ierta niciodata daca i-as lasa pe Mike and the Mechanics sa cante fara sa-i aud, fara sa-i aplaud, fara sa le strig numele.

Intemeietorul trupei, Mike Rutherford, este unul dintre zeii de la Genesis. A cantat alaturi de Peter Gabriel al meu, alaturi de Phil Collins al nostru, a compus marile hituri care mi-au alinat setea de dragoste si de vis (Another Cup of Coffee, Beggar on a Beach of Gold, Living Years). Iar sambata seara, cand am facut o mie de acrobatii ca sa pot lasa copiii in siguranta si ca sa fac rost de bilete (multumesc Ursus, multumesc Diana Klusch!), Mike Rutherford a cantat pentru mine, numai pentru mine, Follow you, Follow me, hitul care mi-a schimbat viata.

Am povestit intr-unul dintre capitolele din Andiamo, ultima mea carte scrisa impreuna cu Simona Catrina, despre cantecul pe care l-am auzit in adolescenta, difuzat la o emisiune nobila si curajoasa, despre compozitia dupa care mi-am proiectat apoi rostul, iubirea.

S-a difuzat intr-o zi de joi a anului 1985, la emisiunea radiofonica realizata de Adrian Paunescu, o piesa care mi l-a daruit pe Peter Gabriel pentru totdeauna. Follow you, follow me. Peter fusese, pana cu un deceniu in urma, solist al trupei Genesis, iar eu aveam doar 15 ani. De vocea lui adanca si ametitoare, de mesajul lui scris anume pentru mine m-am indragostit fara sansa de scapare. Si l-am iubit mereu pe Peter, fara indoieli, fara ezitari, fara ticneli. Ca pe un sfant. Ca pe cel mai bun prieten din lume.

Stay with me,
My love, I hope you’ll always be
Right here by my side if ever I need you
Oh, my love,
In your arms
I feel so safe and so secure,
Everyday is such a perfect day to spend
Alone with you.

I will follow you, will you follow me
All the days and nights that we know will be
I will stay with you, will you stay with me
Just one single tear in each passing year… Barbatii vietii mele: Peter si Paul

Am aflat in week-endul celor trei festivaluri bucurestene, la aproape trei decenii de cand am auzit cantecul pentru prima oara, ca Follow you, Follow me este compozitia lui Mike Rutherford. Am aflat, probabil, cu tulburarea cu care Catul Bogdan a descoperit ca scrisorile lui Lorelei sunt ale lui Luli,- daca mi-e ingaduit sa fac o asemenea comparatie peste timp, peste arte, peste vieti…

Follow you, Follow me este asezat pe note si ritmuri miraculoase de catre Mike Rutherford impreuna cu Tony Banks si Phil Collins, iar versurile, din care eu am citat de atatea ori, atribuindu-le in sufletul meu lui Peter Gabriel, sunt scrise integral de Mike Rutherford. Mike cel ce a cantat intr-unul dintre festivalurile aceluiasi week-end care, din fericire, din pacate, a vrut sa lumineze Bucurestiul mai mult decat putea el duce. Am aflat cu recunostinta, cu emotie, cu lacrimi in ochi, cu iubire mare in suflet. Cu uimirea ca, iata, mi-a fost dat sa ascult live Mike and the Mechanics, prietenii mei dintotdeauna, si sa descopar chiar o taina a mea. O taina pentru care, probabil, nu fusesem pregatita pana acum.

O fereastra deschisa catre Chisinau

Mi-am asezat mereu dorul de fratii mei de peste Prut sub versurile splendide ale lui Nicolae Dabija: “Dor imi e de Dumneavoastra/ Ca unui zid de-o fereastra”. Iar atunci cand am pornit, pentru a doua oara in viata, catre taramul fermecat al viselor mele de patriot posesor de inima neimplinita, m-am simtit pregatita sa zbor, sa evadez, din iubire, prin geamul rupt in zidul dintre noi.

Am mai fost la Chisinau, candva, parca in alta viata. In urma cu mai bine de cinci ani m-am trezit cu un telefon din partea unei fete cu glas bland si suflet de poveste: Valentina Luchian. Nu ma intalnise niciodata, dar ma poftea la o ceremonie unde aveam sa primesc un premiu, fara sa fi facut nimic deosebit. Ma premia pentru felul meu de-a fi, de-a scrie, de-a marturisi. Si am fost onorata, fericita, grabita sa alerg atunci la intalnirea cu o lume intreaga de care-mi fusese dor intreaga viata. Dar, dupa aceea, iarasi s-au asternut uitarile. Fereastra din zid s-a astupat.

Anul acesta, in luna mai, nu am primit un telefon, ci o scrisoare. Una electronica, asa cum se poarta astazi, cand iubirile au devenit virtuale, iar sufletele se intalnesc online. Alte doua femei, la fel de frumoase si de curajoase, ne rugau, pe mine si pe Simona Catrina, sa venim si sa vorbim femeilor din Clubul Nostru despre dragoste, despre tradare, despre sex, despre speranta, despre desteptare… Ne-au asteptat la aeroport gazdele noastre: Viorica Nagacevschi si Doina Cernavca. Una tinea in mana doua buchete de flori. Cealalta un urs enorm, in bratele caruia sa doarma Izuta noastra nelipsita. Si, alaturi de ele, prietenul nostru drag, marele fotograf Mihai Potarniche, camarad din vieti trecute al lui Paul Buciuta, barbatul cu care m-am insotit, din mare dragoste, pentru toate vietile viitoare.

Am intrat impreuna intr-un oras verde si primitor in care, inainte de toate, am cerut ingaduinta de a ne prezenta omagiile poetului Arcadie Suceveanu, pe care l-am gasit la Uniunea Scriitorilor. Apoi ne-am lasat conduse la o alta intalnire pretioasa, unde am dat peste Nata Albot, moderatoare a unor emisiuni de mare succes, de adanc adevar.

Celebra jurnalista a moldovenilor, frumoasa Nata Albot, ale carei invitate am fost si in emisiunea de la radio Aquarelle, si la Jurnal TV, ne-a ispitit in atmosfera discutiilor oneste, pregatindu-ne pentru intalnirea programata pentru seara. Ne-a provocat sa povestim despre noi si despre cautarile noastre, intr-un studio de radio in care aerul vibra de emotie. Apoi, la televiziunea unde ea si Andrei Bolocan realizeaza emisiunea Sare si Piper, cei doi s-au oprit din gatit, ca sa mai povestim putin, ca sa ne mai pregatim inca un pas pentru marea intalnire.

Si s-a pravalit apoi peste noi o seara miraculoasa, in care ne-am infrant teama si noi, si ele. O seara in care discutiile au pornit sovaielnic, dar au terminat fulminant. O intalnire in care, oricat de timide ne-ar fi fost la inceput glasurile, adevarurile s-au aratat indraznete, remarcabile. N-a fost loc pentru platitudini. Nu si-a gasit nimeni ragaz pentru banalitati. Nu au vorbit decat cei care au avut ceva de spus, cu adevarat. Ipocrizia s-a autoexilat, spasita.

“Parca nu v-am vazut niciodata asa de frumoase, asa de in verva”, ne-a complimentat Paul, sotul meu, care ne-a privit si ne-a fotografiat dintr-un colt de Sala de Aur. “Parca n-am fost niciodata atat de libere, atat de acasa”, i-am raspuns noi, promitandu-ne noua si prietenilor nostri de la Chisinau sa nu mai inchidem, niciodata, fereastra.

P.S. Voi reveni, in saptamanile urmatoare, cu interviurile de la care nu m-am putut abtine. Deja, pe siteul nostru am publicat conversatia pe care am avut-o nu de mult cu marea lor creatoare de moda, Valentina Vidrascu.Valentina Vidrascu: O fata poate fi manechin fara sa faca prostitutie

Urmeaza Arcadie Suceveanu, Mihai Potarniche, nadajduiesc ca si Nata Albot. Si nu ma voi opri aici…