Unde fugim de acasa?

De cate ori petrec mai mult de un ceas intr-un oras mai bland si mai prietenos decat Bucurestiul, mi se face dor sa ramanem de tot. Visul meu devine si mai indraznet atunci cand dau peste cupluri de bucuresteni refugiati in provinicie, ca sa intemeieze afaceri prietenoase, magazine frumoase, refugii de drag si de rasfat care nu si-ar gasi locul la fel de usor in tumultul din Capitala.

Mi-a scris o prietena neintalnita, indemnandu-ma sa mergem sa vedem in Sibiu un magazin care nu seamana cu altele. I-am urmat sfatul si am dat peste o casa racoroasa si senina, in bucataria careia se vindeau prajituri de casa si dulceturi fine si care-si pregatea celelalte incaperi pentru a le transforma in locuri primitoare pentru cei ce vor sa citeasca, sa deguste, sa viseze, sa probeze haine frumoase, sa scrie… Dar cu atat mai mare mi-a fost uimirea sa aflam ca cei care au inventat Kazza sunt bucuresteni de-ai nostri, fosti colegi de breasla retrasi la timp din vartejul si nedreptatile presei, si cu atat mai mult a zvacnit in noi, inca o data, dorinta de-a renunta la tot si de a o lua de la capat. Iuliana, sibianca necunoscuta care mi-a scris, ne-a sfatuit sa luam pranzul la Felinarul, un restaurant al unui irlandez si al unei romance (sau viceversa, al unei irlandeze si al unui roman), unde mancarurile sunt fara seaman pe lume. Asa au fost. Pranzul nostru ne-a daruit delicii inedite in umbra dulce a unei terase unde ne-am simtit ca acasa.

Din Hiltonul splendid care ne gazduieste si ne obliga sa visam frumos dupa ce ne spalam toate grijile in apele albastre ale piscinei, plecam in fiecare zi in cate-o vizita, in cate o excursie. Am fost deja la Gradina Zoologica. Am fost si in Piata Mare, iar copiii s-au jucat printre fantanile arteziene si au dat rotocoale pietei in trapul poneilor cuminti. Ne imbatam, in fiecare zi, cu aerul tare al muntilor, cu frumsetea orasului, cu bunatatea oamenilor. Si ne intrebam unde sa fugim de acasa, ca sa ne fie bine mereu ca in zilele acestea sfinte in care ne spunem, unii altora, Hristos a inviat, Adevarat a inviat…

Dor, flacara si eroi cazuti

De ce oriunde in tara asta e mai frumos decat in Bucuresti? De ce, de fiecare data cand evadam din orasul nostru ne rascoleste pofta de-a ramane, de tot, oriunde altundeva?

Am asistat la seara de deschidere a festivalului medieval de la Sibiu. I-am vazut defiland pe copiii dragi, David si Matei, imbracati in costume de cavaleri, si am aplaudat jocurile de flacara si lumina si muzica ametitoare, splendida, cu parfum de epoca glorioasa.

Stiu ca poate suna nepotrivit sau nepoliticos, dar am avut un moment de ras si de naucire cand am dat peste o placa comemorativa asezata pe pavajul din piata mare a Sibiului. Un dreptunghi metalic, ca o trapa, pe care scria “In memoria eroilor cazuti, in decembrie 89…”. Copiii mei au intrebat amandoi intr-un glas: unde au cazut? Aici, in groapa asta? Sunt acolo, sub trapa, oameni care au cazut?

P.S. Am pornit spre Budapesta cea splendida. Pun pariu ca, de indata ce vom ajunge, ma voi gandi cum sa fac sa ne mutam acolo…

Prima zi de Paradis

Am plecat in concediu! Concediu lung, programat, semnat, aprobat, visat, asa cum isi iau angajatii din intreaga lume. N-am mai trecut prin asemenea rasfat de vreo cinci ani, iar acum ma bucur de libertate cu fiecare fibra, de splendoare cu fiecare por.

Incep jurnalul vacantei noastre de vara tarzie, cu o insemnare entuziasta: am nimerit intr-un loc care seamana cu Raiul. Stam la Hilton, in Sibiu. Am iesit din Bucuresti aseara la 9, asa ca ne-am cazat la hotel la 1 jumate, in miez racoros de noapte, transportand din masina trei pui adormiti. Pe drum, am citit cronici despre Hilton, ca sa ne hotaram daca dorim cu adevarat sa ne cazam aici. Am citit si bune si rele. Cineva radea de tablourile de pe pereti, declarandu-le chicioase. Altii se vaicareau de preturi, care le pareau neobrazate. Dar noi, peste toate, am tinut seama de recomandarea prietenilor nostri, Beatrice si Doru Rancea, care ne povestisera ca vin de multe ori aici ca sa petreaca timp de dragoste si de liniste.

Camera costa 95 de euro pe noapte, iar copiii sub 12 ani sunt oaspeti primiti gratuit. Pentru ca am sunat inainte cu o jumatate de ora, ne-au asteptat cu patuturile suplimentare asezate in camera si infatate frumos, cat sa se pravaleasca puii somnorosi in puf alb, mirosind a Cocollino. Si ca sa fie totul perfect, copiii au dormit pana la ora 11, inclusiv Iza, care se trezea, de obicei, la ora 6…

Am mancat direct de pranz, pe restaurantul cu terasa taraneasca, langa care un loc de joaca, dotat inclusiv cu trambulina, ne-a oferit o distractie la indemana – plus sansa de-a ne face antrenamentul zilnic de topaiala. Mi-am promis ca ma intorc la Bucuresti slaba si plina de muschiuleti. Iau pastile de otet de mere si, din cand in cand, dau de dusca cate un ceai Fitomagra, incercand sa urnesc ceva in organismul meu care tot nu si-a revenit dupa sarcina. Insa pe 22 septembrie Iza implineste deja 9 luni, iar eu vreau, cu orice chip, sa ajung la greutatea pe care o aveam inainte sa raman insarcinata.

P.S. Tablourile sunt semnate de Stefan Popa Popa’s. Nu sunt chicioase, dar sunt putin stranii, sunt altfel. Toate se leaga, toate ma duc cu gandul in acelasi punct esential al vietii mele. Am facut interviul cu Popa’s tot anul trecut, in drumul nostru fabulos la Timisoara. Acolo, in atelierul artistului, printre icoanele sale ciudate, Popa’s ne-a spus ca oamenii care il viziteaza isi schimba energia. Si ne-a promis amandurora ca ne vom simti altfel, puternici, plini de viata, dupa ce vom pleca de la el. In numarul urmator de Tango eu si Paul am publicat un interviu extraordinar cu celebrul caricaturist, iar peste cateva saptamani am constatat ca, la Timisoara, am ramas insarcinata.

Mi-am amintit de asta aici, in miez de Sibiu superb, in prima mea zi de vacanta.