Sexul si dragostea

Nu cred in iubirile in care nu exista dorinta, si patima, si atractie. Mi se par ori artificiale, ori chinuite si pe duca relatiile in care cei doi nu simt nevoia sa se atinga niciodata, sau se ating doar din obligatie, fie in virtutea politetii de cuplu, fie pentru ca, din cand in cand, ii oropseste si-i ajunge din urma fiziologia.

Multa vreme mi-a fost rusine sa cred una ca asta. Mi se parea ca nu e de demnitatea mea poetica sa consider sexul un ingredient insemnat al unei iubiri, cand conteaza, mai mult ca orice, visarea, ritmul comun al mintilor, si puterea de a filosofa pe doua voci armonizate. Dar am vazut, in timp, ca iubirile in care cei doi nu tanjesc unul dupa celalalt, nu adorm fericiti si imbratisati, si nu se trezesc bucurandu-se ca dau, in asternut, peste trupul celuilalt, atrofiaza, incet-incet, feminitatea si masculinitatea si, in timp, mototolesc si pofta de filosofie. Stiu multe cupluri care rezista impreuna, desi nu fac sex cu anii. Ei intre ei. Dar fac sex cu altii, au amanti sau amante, chiar daca nu de cursa lunga, dar macar la ocazii. Sunt cei disponibili, pseudocasatoritii, pe care am invatat sa-i recunosc de la o posta, fiindca am facut eu insami parte din gasca, la un moment dat. Si stiu destule cupluri in care cei doi, la fel, nu fac sex cu anii nici ei intre ei, nici cu altii, si stiu sa-i recunosc si pe astia dupa privirea sleampata si dupa aspiratiile vestejite. Sunt casatoritii blazati. Resemnatii neiubirii. Putinii oameni fericiti si entuziasti in relatiile lor sunt lesne de identificat. Pentru ca se tin de mijloc cand merg pe strada si se saruta de cate ori au impresia ca nu-i vede cineva. Nu, nu, sunt si cei care se saruta doar atunci cand ii vede lumea – aceia sunt prefacutii, cei care ar merita Oscarul pentru interpretarea rolului principal in filmul “Hei, noi avem o viata implinita, nu ca voi!”…

Eu mi-am dorit dintotdeauna o iubire mare, in care sa fim un singur trup, acelasi suflet. Sa simtim ca ne atingem inimile atunci cand ne privim in ochi, si ca ne atingem sufletul atunci cand ne imbratisam. Sa nu mai stim unde se termina trupul unuia si incepe al celuilalt, sa ne ghicim gandurile, sa ne fie sete unul de celalalt, sa ne pese de aceleasi lucruri pe pamant, sa adormim sarutandu-ne si sa ne visam imbratisati in timp ce dormim imbratisati. Eu am stiut dintotdeauna ca nu exista iubire fara sex, suflet fara trup, fericire cu ganduri comune si dorinte una hais, alta cea. Doar ca, la un moment dat, obosisem sa caut. Doar ca, dupa insingurari care-mi ranisera demnitatea, renuntasem sa sper ca-mi va fi dat mie sa traiesc o iubire mare, implinita, intreaga. Dar nu am abdicat niciodata de la credinta mea. Undeva, intr-un strafund de gand optimist, am stiut, dintotdeauna, ca nu exista dragoste fara sex, gand fara vis, suflet fara trup, intr-o iubire inalta si definitiva. Intr-o iubire completa, asa cum ne dorim cu totii, dar, uneori, nu mai avem puterea sa cautam sau macar sa asteptam. Si-atunci ne multumim cu jumatati de masura, cu sferturi de viata, cu resturi de orgasm, cu firimituri de bucurie in doi. Si atunci se face trist si se face zadarnic, in jur, si in noi. Si-atunci se face pacat, ce pacat…

Mai bine crocodili

Evit stirile de dupa amiaza, cand se vorbeste despre femei maltratate sau alungate, despre oameni striviti in accidente sau despre crime fara explicatie. Faptul ca am aflat de la televizor ca, in urma cu cateva saptamani, o fetita de noua ani din Ploiesti a fost violata in propria ei casa si ca un dement agresiv e in libertate si cauta alte victime mi-a spulberat linistea pentru multa vreme, facandu-ma sa ma gandesc cum isi va mai reveni vreodata copilul acela nevinovat. Si, totusi, stiu ca nu putem evita realitatea, ca tacerea e un lux care ne-ar costa si mai mult. Ca om, ca jurnalist, stiu ca stirile acelea au un rost.

Ce rost au insa filmele care colcaie de sange si de moarte? Ce inaltare pot aduce productiile cinematografice in care e descrisa cea mai urata dintre lumile posibile? Violenta umana din filmele care ne impanzesc noptile imi este absolut de nesuportat. Ma doare fizic sa urmaresc oameni care se stalcesc in bataie, se impusca sau se injunghie, iar sangele tasneste ca dintr-o fantana a mortii. Iar scenele in care sexul inseamna doar primejdie si dominatie, in care e folosit ca arma a durerii si a crimei, in care inseamna umilinta, forta, tortura, orice altceva, numai dragoste nu, ma terorizeaza si imi otravesc amarnic somnul, visele, tihna, increderea in normalitatea lumii in care traiesc.

Am constatat ca pot urmari cu mai multa detasare filmele in care oamenii se dusmanesc cu animalele. Pot sa intru in jocul fictiunii atunci cand personajele sunt urmarite (si prinse din cand in cand) de dinozauri, de crocodili, de pasari, de serpi uriasi. Filmele cu adevarat de groaza nu sunt acelea care ma fac sa ma gandesc ca si eu, candva, as putea fi mancata de un crocodil, ci acelea care ma obliga sa imi amintesc ca omenirea e din ce in ce mai bolnava. Constient sau subconstient, port cu mine gandul ca, oricat de mult s-ar tulbura vreodata mersul naturii, crocodilii nu vor invada orasele. In schimb, stiu precis ca, inainte de a ne apara de fiare, in jungla de sticla si asfalt in care traim, trebuie sa fim intotdeauna foarte atenti la animalele cu haine care se apropie de noi.

Ce ne tine impreuna?

Ce taina, ce calitate, ce putere, ce virtute, ce miracol, ce rol, ce teama poate tine doi oameni impreuna pe viata?

Unii cred ca sexul e liantul care ii poate face pe doi parteneri sa nu se desparta niciodata. Daca reusesti sa pastrezi vie atractia aceea de la inceput, daca izbutesti sa aperi de risipire dorinta, s-ar putea sa ai sanse serioase sa ramai pentru totdeauna impreuna cu omul care adoarme, noapte de noapte, langa tine.

Unii considera ca banii sunt lipiciul care fac doi soti sa nu se mai smulga unul de langa celalalt. Cand stii ca, la o adica si la o plecare, ai fi nevoit sa imparti la doi agoniseala de o viata, te gandesti de doua, trei, zece ori inainte sa iti iei talpasita si sa renunti la investitia ta de iubire si de gologani.

Foarte multi se jura ca au ramas impreuna pentru ca au copii. De groaza de a nu amari sufletul celor pe care ii iubesc mai presus de orice, isi hranesc artificial iubirea, rabdarea, iertarea si raman mai departe intr-un cuplu din care ar fugi, daca nu ar avea copii.

Altii spun ca teama de singuratate ne condamna sa stam intepeniti intr-o relatie chiar daca nu ne mai face fericiti si aceeasi teama ne indeamna sa il facem pe cel de alaturi sa ramana, chiar daca uneori tanjim sa plece. Ca neputinta noastra de a indura sa ne trezim doar noi cu noi, groaza de a nu gasi alta pereche mai buna ne fac sa stam pe loc, chiar daca locul nu ne mai iubeste.

Obisnuinta e un motiv bun si trainic. Lenea de a explora, sastiseala in fata vietii pot face uneori ispravi mai grozave in planul longevitatii cuplurilor decat o iubire cu nabadai.

Prietenia este secretul celor care raman impreuna? Sa fii cel mai bun prieten al sotului sau al sotiei tale, sa poti sa ii impartasesti, cu incredere, adevarurile, dorintele, supararile tale si el sa te asculte mereu cu intelegere, cu bunavointa, cu deschidere, cu mila, cu generozitate?

Cunosc si oameni care au ramas impreuna pentru ca si-au promis unul celuilalt asta si au vrut sa isi tina cuvantul pana la capat, unul fata de celalalt si amandoi fata de restul lumii. Dintr-un soi de onoare ciudata, dintr-un fel de curaj greu de gasit, dintr-o teama pe care nu stiu sa o inteleg cu adevarat…

Pana nu de mult, eu credeam ca pur si simplu dragostea este miracolul nedespartirii cuplurilor, insa inteleg, pe zi ce trece, ca dragostea nu e niciodata pura si simpla… In plus, este atat de abstracta si atat de rara, incat am eu insami nevoie de alte intelesuri, de alte explicatii, mai usor de acceptat.

Deci…

Sexul?

Banii?

Copiii?

Teama de singuratate?

Obisnuinta?

Prietenia?

Onoarea?

Sau niciuna dintre ele?

Cum le spunem copiilor despre sex?

De cand sunt insarcinata, copiii imi pun tot felul de intrebari la care nu stiu sa le raspund. Vor sa stie exact cum a ajuns copilul in burta mea si de ce n-am facut copii si in anii trecuti, cand ei ma rugau asa de insistent sa mai aducem o surioara sau un fratior in casa noastra care le parea prea pustie. Sunt preocupati si de cum o sa aduc pe lume copilul, fiindca nu mai cred demult in povestea cu barza, dar nicio alta varianta nu li se pare pe inteles, mai ales ca nu sunt dispusi sa accepte vreo forma de nastere in care sa fie inclusa si durerea.

Inventez povesti care mai de care mai alambicate si mai inzorzonate cu detalii, dar niciuna nu pare atat de trainica, incat sa inlature intrebarile care se incapataneaza sa revina, iar si iar.  Asa ca am inceput sa ii intreb pe cei de incredere din preajma mea… Ei cum procedeaza? Asteapta sa afle copiii de la colegii lor de scoala o versiune horror, care le-ar putea otravi imaginatia pentru multi ani de acum inainte? Sau, cumva, printr-un noroc, au descoperit ei, inaintea mea, un raspuns decent si demn, care sa-i faca pe urmasii lor sa inteleaga cum au venit pe lume? Care sa le poata ingadui sa le spuna copiilor lor cum se va intampla ca, la randul lor, cand le va suna dulcele ceas al dragostei, vor zamisli si ei prunci, si mari iubiri, si noi destine…