Groaza plecarilor

Imi aduc aminte perfect cat de mult imi placea sa calatoresc. As fi plecat oricand, oriunde, aproape cu oricine, fara sa imi pese daca am unde dormi si fara sa fac promisiuni legate de intoarcere. Astazi, insa, nu-mi mai priesc decat plecarile tihnite, in care toti ai mei imi sunt alaturi.

De cate ori plec la drum fara copiii mei, ma simt nu doar oropsita de toate vinovatiile care ameninta de dupa posibilitatea (vaga si incerta) de a ma bucura de ceva in lipsa lor, ci si de groaza ca drumurile ar putea sa ne desparta, fara mila. Plang, sarutandu-mi copiii in somn, si ma rog sa-i revad cat mai iute, apoi, de indata ce plec, bugetul meu de calator sarac se imputineaza din pricina telefoanelor pe care le dau in nestire, ca sa verific daca e totul bine acasa, dar mai ales ca sa le spun ca totul e bine cu mine si sa promit ca voi reveni curand. Obligatoriu incarcata cu daruri, ca si cum cadourile ar putea sa oblojeasca despartirea noastra.

Insa, pana acum, pe Iza am luat-o intotdeauna cu noi, chiar daca Ilona si Victor au ramas, cateodata, acasa, conectati la telefoanele lor. Iza a calatorit pretutindeni cu noi, mai intai in gentuta ei gri cu roz, semanand cu un bagaj de umar, apoi in caruciorul desfacut si strans prin toate aeroporturile lumii. A fost cu noi in America, s-o vizitam pe Nina, a fost in vacanta noastra prelungita si vesela in care ne-am incumetat sa strabatem toata Europa cu trei copii in masina, si, bineinteles, in toate rotocoalele date prin tara pentru lansarea Cartii Dragostei de la Avon si-n drumurile in lung si-n curmezis facute ca sa promovam tangoul si marile noastre iubiri…

La capatul unei nopti albe si indesate de treburi, plec astazi, pentru prima data, fara Ilona, fara Victor, fara Iza. Si-n loc sa ma bucur ca e cea dintai plecare a noastra in doi dupa ce ni s-a nascut fiica (prima plecare in doi ani, pentru doar doua zile si-o noapte), in loc sa fiu in stare sa asez in valiza camasa cea sexy si zvacnetul de femeie tanara si indragostita, ma sfasii de nesomn, ma zbat in neputinta de a anula totul in ultima clipa, indes batiste in poseta si-mi privesc dusmanos barbatul care, uite, n-a fost in stare sa-mi prezica ce nefericita ma va face plecarea noastra menita sa ma faca fericita.

A pleca inseamna a muri putin. Dar numai putin… Am rugat-o aseara pe Ilona sa adauge la rugaciunea ei si ceva legat de intoarcerea noastra cu bine. “Tu ai sufletelul curat…”, am adaugat, asa cum fac mereu cand cer sa imi puna cate o vorba buna, cu soapta izvorata din sufletelul ei neintinat. Si apoi, dupa ce ea a adormit, m-am rugat eu insami, cu lacrimi prelungi, sa fie mai usor, sa fie mai simplu, sa mor mai putin plecand in delir de nesomn, sa traiesc mai mult adormind, revenind…

Jumatate de luna, jumatate de inima

Drumuri inalte. Zboruri prelungi. O jumatate de luna pe cer. Descrescatoare. O jumatate de inima in piept. Sfartecata. 

Am ajuns in Israel,  unde stelele clipocesc cald, a primavara. (Dar mie mi-e inca dor de ninsoarea de noaptea trecuta, si vor mai trece anotimpuri peste gandul meu pana sa invat sa uit, la fel de repede cum stiu sa iert.)

O stewardesa frumoasa si blonda s-a oprit langa mine sa-mi vorbeasca, cu drag, despre cartile mele. Am ridicat privirea mirata, intrebandu-ma cum de m-a recunoscut sub gluga, sub genele nerimelate, sub cearcanele nesomnului adunat cu migala. “Esti atat de trista”, mi-a spus, iar eu am zambit, ca s-o contrazic. “Esti  trista  in  carti  si  pari  trista  si-acum”, mi-a soptit din nou, adunandu-ma intr-o privire. Apoi m-a invatat cum sa ma rog in Tara Sfanta:  “O singura rugaciune. O singura dorinta. Gandeste-te bine!”, mi-a spus. Si a plecat, ca un inger blond, spre coada avionului.

Nu pot sa adorm, desi sunt istovita de drumuri si ganduri. Jumatatea de luna imi bate drept in jumatatea mea insangerata de inima. Incerc sa-mi adun rugaciunile intr-una singura. Incerc sa-mi adun tristetile intr-o speranta unica. Incerc sa gasesc un singur cuvant despre tot ce-mi doresc. Si nu sunt in stare. Ce sa cer mai intai? Ce poti sa ceri mai intai?! Dragoste? Lumina? Credinta? Noroc? Bunatate? Speranta? Imi revine obsedant in minte numele lui, numele interzis. Si oftez, cu sufletul ingenuncheat. Ma apropii de vise si tac.  Plang pios. Alunec in somn cu credinta.

Raiul e pe pamant

Cand imi trezesc copiii cu sarutari, cand ii duc in brate pana pe canapeaua din living, ca sa mai fure macar un minut de somn in plus, cand ma reped sa le asez papucii in picioare si sa le pregatesc ce-am eu mai bun de mancare, cand le indes labutele-n sosete, numai dupa ce le-am sarutat talpile cu emotie, cand stau in genunchi sa le-mpletesc sireturile, cand ii duc in brate pana la masina sa nu le fie frig, cand le asez pe bancheta cate-o surpriza, ca sa-i bucur, cand cant cu ei tot drumul Santa Claus is coming to town, ca sa le fac pe plac…

Cand iubitul meu se trezeste din somn si-mi spune sa nu-mi mai fie teama, cand prietenele mele ma tin de mana cand plang, cand colegii mei ma roaga sa merg acasa, fiindca sunt obosita, si ei raman toata noaptea ca sa trimita la timp revista in tipar…

Cand primesc un semn de iubire de la un om pe care nu-l cunosc, cand imi imaginez cum zambesc ochii barbatului meu care-mi priveste poza, cand gandul meu naste nume de alint, cand dragele mele nestiute cauta pentru mine cea mai frumoasa poezie, cand ridic ochii spre icoane si simt ca rugaciunea mea a fost ascultata, cand ma fac mai mult suflet decat trup…

Atunci ma gandesc ca Raiul e aici langa noi. Raiul pe care il daruim copiilor nostri si celor pe care-i iubim. Raiul pe care il construiesc pentru noi oamenii buni, care ne vegheaza cu inima lor.