Cu Iza pe Valea Izei

Probabil ca unul dintre rosturile nuntilor este sa intalnesti toate rudele sotului sau ale soatei, stiind ca, din clipa aceea au devenit si rudele tale. Probabil ca logodnele sunt facute nu doar ca sa faci cel dintai pas in iubire, ci si ca sa ai sansa sa afli din timp in ce neam te bagi, sa intrevezi cam cum va arata barbatul tau peste 20 sau 30 de ani, sa urmaresti, cu coada ochiului indragostit, felul in care alesul, aleasa se poarta cu ai lui, cu ai ei.

Noi nu am facut logodna. Doar ne-am luat de mana si, infruntand privirile chiondorase ale lumii, am hotarat ca nu ne vom mai desparti niciodata. Destul de multa vreme, familia sotului meu n-a vrut sa stie de mine, convinsa ca am stricat eu ceea ce, de fapt, tot stricau altii. Iar cand, in sfarsit, ne-am casatorit, am fost departe de familii, departe de case, iar nunta noastra n-a avut fastul marilor intalniri cu familiile reunite. A avut, insa, emotie veritabila, binecuvantarea catorva prieteni adevarati si iertarea si harul Domnului, pogorate asupra noastra prin glasul unui preot respectat si iubit. Apoi, inca o vreme, n-am gasit vreme pentru intalniri, pentru ca stateam sa nasc. Apoi a mai trecut o vreme, pentru ca aveam pruncul cu noi mereu si nu eram pregatiti pentru reuniuni ample. Si asa s-a facut ca abia acum, la doi ani si jumatate de cand eu si iubitul meu suntem impreuna, sa ii cunosc aproape intreaga familie. Abia acum l-am intalnit pe fratele lui mai mare, abia acum i-am vazut verii alaturi de care a crescut. Abia acum am intalnit vreo 20 de purtatori ai numelui Buciuta, numele meu, pe care aici, la Bucuresti, mai toata lumea mi-l evita sau mi-l pronunta gresit.

Iar daca pentru intalnirea noastra maramuresana am facut mai bine de 1000 de kilometri, indesandu-ne intr-un vagon de dormit zambetele si ostenelile de dupa o saptamana de munca grea, daca, dupa marea intalnire de familie de la Surdesti, de langa Baia Mare, am mai facut cateva sute de kilometri ca sa vizitam parintii, in gospodaria lor luminoasa din Poienile de sub Munte, rasplata a fost mai mare, mai pretioasa decat as fi banuit-o vreodata. Pentru ca am asezat o amintire nobila, cu suflete de oameni buni, in calendarul familiei mele, si o mie de peisaje dumnezeiesti, vazute intr-un drum de poveste. Am strabatut impreuna Valea Izei, pe care eu n-o vazusem niciodata, iar sotului meu nu-i paruse nicicand atat de frumoasa cum i s-a aratat acum, cand noi am trecut-o tinandu-ne de mana, in timp ce Iza dormea langa noi, cu genele ei lungi, ca petalele de floarea soarelui, lasate peste un vis curat si cuminte.

Femeia de zapada

Am inaltat om de zapada in curtea casei noastre din Popesti. Rostogolind bulgarii prin pulbere de nea, am rostogolit inapoi anii, catre noi, cei care am fost candva, lipsiti de pacate. Cat ne-am jucat noi de-a copilaria, Izuta a dormit si ea afara, infofolita in paturi blanoase si-n privirile noastre grijulii.

Uite ce snowball mare a facut Paul! – a zis Victor, iar noi am ras, nestiind daca sa ne bucuram pentru firescul in care si-a insusit limba engleza sau sa ne ingrijoram pentru limbajul lui de balta. Iar mai tarziu, pentru ca ne-am pomenit impopotonand faptura alba cu accesorii femeiesti, ne-am amintit de vechea vorba din popor “treceau pe drum un om si o femeie” si, hohotind, am hotarat ca nu e om de nea, ci femeie. Femeie de zapada.

Are gene false de la Sephora, din acelea mov cu sclipici, pentru petrecere. Are teasta infasurata intr-o mesa de par blond, din colectia de brizbizuri a Ilonei, iar gurita e data cu gloss veritabil, de la Avon. Fularul nu este Burberry original, e doar o imitatie, insa e de lana si eu cred ca adauga o nuanta de clasa “outfit-ului”, daca pot sa ma exprim asa de pompos si uitati-va ca pot. Tichia e culeasa de pe la vechituri, dar recunoasteti ca nuanta ei cruda subliniaza si mai bine movul clipirii. Are cercei de bilute si, pe cele doua burti, nasturi in forma de oscior, comestibile, alese dintre boabele pe care le cumparam drept hrana patrupedelor dragi.

Tropotind pe langa doamna noastra din curte, avem si noi picioare inghetate si suflet plin de iubire. Avem maini reci si inimi fierbinti. Si, mai presus de toate, avem o familie binecuvantata, asa cum ne-am dorit mereu, dar nu ne-a fost dat decat dupa ce am platit pretul. Dupa sperante si iubiri risipite, dupa caderi si  dupa tradari, dupa iluzii, dupa deziluzii, dupa dureri, dupa divorturi, dupa deznadejdi. Dupa miracolul ca ne-am gasit si ne-am recunoscut.

10 ani, la multi ani!

Ziua in care ne-am bucurat ca proiectul “Reversul Medaliei” prinde viata a fost, de fapt, o dubla aniversare. Pe 8 decembrie, Matei, baiatul cel mic al lui Paul (si, cum ar veni, cel mijlociu al familiei noastre in versiune extinsa) a implinit 10 ani, iar noi am serbat in locul pe care el l-a ales ca fiind liman de garantata distractie: Lasermaxx. Fara sa am tinuta potrivita, mi-am facut, totusi, de joaca, de nazbatii, de mare iubire alaturi de cei mici.

Avem, macar din cand in cand, cinci copii si, pentru totdeauna, o nemarginire de lucruri splendide de construit si de invatat impreuna. Noi, Iza, Victor, Ilona, Matei, David, Paul si Alice Nastase Buciuta.

Suntem ceea ce citim?

“Povestea a doi pui de tigru numiti Ninigra si Aligru” este, de fapt, o poveste de dragoste. Si abia acum, dupa ani nesfarsiti de cautari si asteptari, inteleg ca, poate, setea mea neostoita de iubire imi vine din felul in care mi-am ales istorioarele copilariei. In timp ce alti copii citeau povesti cu marinari si balauri, eu invatam, constiincios, ca dragostea e singurul liman catre care merita sa alergi. Desluseam, in versurile splendide ale Ninei Cassian, lumina si culoarea iubirii implinite. Tanjeam sa ma fac mare, sa-mi gasesc perechea trecand peste oricate obstacole, si sa nasc pui frumosi, care sa ii semene celui care mi-a implinit rostul, iubindu-ma.

Ne schimba viata povestile copilariei?

Suntem ceea ce citim?

Elogiu raguletului

Am decretat in casa stare de gratie pentru orice manifestare digestiva zgomotoasa. Am abrogat – temporar, desigur, macar pana implineste Izuta un an, doi, trei – interdictia care fusese absolut nemiloasa pana acum. De fapt, nu numai ca nu mai e interzis, dar ne bucuram din tot sufletul cand auzim cate-o ragaiala, cate-un partz, si-i aducem elogii legate de intensitate, de profunzime. “Oh, ce ragulet mare si frumos!”, spunem. “Ce partz minunat!”, ne extaziem, onest, convinsi fiind ca mult bine va face plecarea dusmanului din burtica adorata.

O batem pe Iza pe spate dupa fiecare masa si nu o culcam si, implicit, nu ne culcam inainte sa scoata aerul din stomacel. “Hai, scumpa noastra, fa un ragulet!”, o imploram noi cu glas sfarsit de oboseala, si dupa masa de la 9 seara, si dupa cea de la 12, si dupa cea de la 3, si dupa aceea de la 6, cand mijesc zorii, iar noi avem ochii si mintile mijite de somn, de nesomn. Ca sa inlesnim iesirea cocolosului de aer, ne plimbam prin casa cu pasi apasati sau urcam si coboram scarile, cu copilul asezat cu capsorul pe umar. Iar cateodata, cand raguletul tot n-a venit si noi nu ne mai tinem pe picioare, lesinam pe cate un colt de canapea, avand, insa, grija, sa nu cumva sa stricam pozitia prielnica eructatiei.

Dupa ce mult chemata garaiala se produce, somnul bebelusei e intrerupt din sfert in sfert de ora de cate o ravaseala a burticii ei minuscule. Iar noi invocam cate un partz izbavitor, care sa aduca somnul binecuvantat, care sa ne ingaduie si noua sa cadem unul in bratele celuilalt si, in aceeasi fractiune de secunda, intr-un somn adanc, devastator, de 10 minute.

Ne crestem copiii cerandu-le sa elibereze cat mai galagios cu putinta orice tensiune a burtii lor mici, apoi ne petrecem urmatorii ani interzicandu-le strict sa faca ceea ce i-am rugat cu atata foc. Ii invatam apoi sa mearga si sa vorbeasca si dupa aceea ii punem sa stea locului si sa taca. Dar asta au constatat-o altii, inaintea mea. Pentru ca toti cei care avem copii ne-am lovit de aceleasi obstacole, de aceleasi miracole.